Eliza Godot

Emil citea ziare. Avea în aşteptare, aşezate pe pat, una peste alta, câteva cărţi japoneze şi ultima traducere în limba română a Bibliei.
C-B răsfoia cu atenţie de şcolar almanahuri din vremuri comuniste.
Îi priveam cu duioşie şi mă gândeam la cuvintele dintr-un e-mail primit de la Dan, în care îmi vorbea despre sentimentul de milă cu care îi cercetezi uneori pe ai tăi, dorind ca ei să fie mai frumoşi, mai deştepţi, altfel decât restul lumii.
Emil şi C-B stăteau bine la capitolul diferenţă, numai că sensul nu era cel la care se referea Dan.
(Iulia a întocmit pentru unul dintre examenele ei de la Facultatea de Sociologie din sesiunea de vară, un proiect intitulat Shopping - pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, al cărei erou era C-B, iar eu începusem să scriu o piesă de teatru despre el, pe vremea când împărţeam aceeaşi colivie).
Duioşia a fost înlocuită cu o revoltă temperată, atunci când m-am gândit la propria mea stagnare, pe unele direcţii ce nu pot lipsi din fascicolul împlinirii.
Se spune că în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie inteligentă. Eu mă tot uit în retrovizoare. "Parcă ai fi dimineaţa, parcă aş fi înserarea, fir-ar să fie!", am zis cu obidă şi, ca să îmi descarc toată frustrarea, am adăugat, printre dinţi: "Eliza Godot!".
Apoi am zâmbit.

(Era tristeţe şi era oboseală. Fusesem de serviciu noaptea, pe la 4 plecasem din redacţie şi savurasem plimbarea pe străzile pustii ale Oraşului. Lângă statuia lui Mihai Viteazu, un băiat şi o fată alcătuiau o îmbrăţişare romantică şi am simţit că fiecare dintre ei purta aura aia care voiam să-mi crească şi mie. Dar ce să faci, când sursa de sens refuză rolul?
Maşina primăriei stropea asfaltul drumurilor, câteva brutărese frământau aluatul şi, după ce îl lăsau să dospească, îl puneau probabil la cuptor. Priveam coca aia şi mi se părea că o văd crescând, aşa, ca tăcerea dintre noi, în care tu nu uiţi să pui din când în când, un vârf de deget de drojdie.
"Încet, încet, vom uita unul de altul", mi-am zis).

Trecuse de prânz şi îmi doream să ajung în camera mea de la Casa cu elefant. Ziua apăsase la maxim pedala luminii. O ţigancă fuma, stând aşezată pe scara tramvaiului staţionat în lenea de la capăt de linie, în timp ce băieţelul ei râdea, ţopăind încoace şi încolo.
"Bună! Ce faci?"
"Sunt fericită! M-am mutat de la vechea mea locuinţă! În sfârşit, am casa mult visată!", răsuna din aparatul de radio al vatmanului reclama unei agenţii imobiliare.
("Nu am motive să plec din Oraş", îi scrisesem cândva lui Dan, care mă sfătuise să fac asta cât am o slujbă şi cât timp îmi mai permite vârsta.
"Punem accentul în altă parte. Ca să rămâi, ar trebui să ai motive serioase, să o faci pentru cineva sau pentru ceva", mi-a răspuns.
Uneori vreau să fiu departe de aici, alteori mă gândesc să-mi pun două perdeluţe la uşa ce dă în camera vecină, ale cărei geamuri sunt acoperite cu coală de hârtie).
A urmat Romantic World - Dana Dawson şi mi-am amintit irosiri.

Tramvaiul a pornit, ţinând prizonier şi un fluture rătăcit, care zbura haotic, în căutarea ieşirii.
"Urmează staţia Rotonda, cu peronul pe partea dreaptă. Să nu uite vreun fraier să coboare", a zis un bărbat cu o ţigară după ureche, întrerupându-şi cântecul interpretat la vioara veche cu care îl văzusem adeseori prin Oraş.
"Dom\' profesor, zi, domne, Coace Doamne prunele!", a comandat un tânăr bine făcut, scoţând o bancnotă din buzunar.
"Aşa o să ne îmbolnăvim cu toţii", a spus o femeie care îşi închipuia poate că le ştie pe toate.
Doi bătrâni vorbeau despre jaful la care a fost supusă ţara, după căderea comunismului.
"Am văzut străinătatea", zicea unul. "Am fost în Bulgaria, în 1967, în excursie. Am plecat dimineaţa şi ne-am întors seara. Dar n-am văzut Occidentul!"

În cameră era răcoare. Am deschis fereastra şi m-am întins pe pat. De afară se auzeau guguştiucii, cântând cu hărnicie, iar somnul m-a furat imediat.
M-am trezit spre seară, în curte se auzeau glasuri, prietenii mătuşei mele se adunaseră sub nuc.
"Aaaa! Au venit intelectualii! Suntem înconjuraţi!", a zis Babi, în timp ce mă apropiam de masa în jurul căreia erau aşezaţi el, Kati, Pavel şi tanti Marta.
Ne-am salutat şi m-am aşezat pe un scaun de plastic.
"Ajunge o măciucă la un car de oale!", spunea mătuşa mea.
"N\'est pas?"
"Ba spa!"
"Aţi simţit cutremurul?", a întrebat Kati.
"Cum să nu! Se mişcau caloriferele! Băusem un şpriţ şi pentru o clipă am crezut că...", a răspuns Pavel.
"La 11 şi jumătate noaptea?", s-a mirat Babi.
"Da".
"A, terminasei de futut!"

"M-am gândit cui să-i dau hainele pentru mămica! O îmbrac pe doamna Radulian! E în vârstă, a cunoscut-o..."
"Eu aş dezbrăca-o pe fie-sa!"
"Ce, crezi că nu vrea? Şi, apropo, pachetul tău de la înmormântarea lu\' Orica nu-l mai găsesc!"
"Nu am noţiunea de pachet! Marta, tu nu înţelegi că nu mă interesează?! Probabil că le-ai schimbat tu, ai vrut să faci un bine altuia şi i l-ai dat lui. Ştii cum îmi spun mie băieţii în Sineasca? Ză brein!"
"Când ţi-oi da eu o cană din asta, ai zice că sunt a dracului!"
"Nu te enerva, că-ţi curge sânge din nas!"
"Pachetul ăla îl oprisem special pentru tine. Chiar eu am insistat...Aura n-a comentat".
"Şi, atunci, tu de ce comentezi?"

"V-aţi revenit din...Am înţeles că a fost o muşcătură?", am încercat să ies din apatie.
"Vai de mine! Nu mi-am închipuit că dintr-o muşcătură se poate umfla! A fost nevoie de antibiotice!", zicea Babi, golind paharul.
(Îl muşcase o insectă, de piciorul drept, aflasem, cu o zi înainte, de la mătuşa mea).
"Eu trebuie să plec, îmi pare rău", s-a scuzat Pavel.
"Aşa faci tu: vii, ne deranjezi şi pleci!"
"Trebuie să fac o recapitulare la limba şi literatura română, cu domnişoara care mâine are bacalaureatul, iar eu am o cursivitate deosebită în exprimare şi sunt obligat de acest talent al meu, să o ajut".
"Tu, mă, bâlbâitule? Dacă vrei să ai cu adevărat dicţie, vorbesc eu cu un prieten bun de-al meu şi te duc la..."
"La longoped! Longopedul o lungeşte..."
"Dar pe perioada examenului, nu-l înfiaţi voi mai bine pe don profesor Langia? Sau...pe mine! Marta, tu ştii...Andreea în anul doi, la geografie economică! Damigeana de zece kile şi toată noaptea dinaintea examenului: «Nea Babi, dar dealul ăsta?»; «Păi eu am trecut cu talpa pe aici! Sunt zăcăminte de mangan, şase capre şi două blonde... ». Pe ochii mei din cap! La şapte a plecat ea la facultate şi eu am rămas să-l termin că mai rămăsese de trei degete, l-am băut până la 10, când a venit Andreea: «Babi, opt!»"
"Încă opt litri!"
"Dar eu mâine am română, iar poimâine istorie..."
"Având în vedere vârsta lui, ştie şi istorie. Tu adu zece kile de vin şi îţi spune Babi tot, de la Descălecat încoace. Încălecatu\' e mai greu, l-a uitat..."
"Bă, de ce mă urcai eu?"
"Trebuie să plec. La revedere!"
"Să fii sănătos!"

Babi l-a condus pe aleea lungă ce mărgineşte către răsărit Casa cu elefant, iar mătuşa mea a coborât în bucătăria de la demisol să ne aducă prăjituri.
"Ce mai faci?", m-a întrebat Kati.
"E loc de mai bine. Am tot felul de proiecte care suferă diverse amânări. Îmi vine greu să mai povestesc despre ele, prietenii mei vor deja să vadă rezultatele".
"Dacă vorbeşti prea mult despre un lucru pe care vrei să-l faci, o parte din energia necesară pentru a-l duce la capăt, se pierde".
Şi-a aprins o ţigară.
"Nu e cea mai bună zi", am spus.
Am tăcut amândoi, un timp.
"Voiam să mor şi singurul lucru pentru care nu încercam să mă sinucid era că nu aveam încredere în metode. Mă temeam că eşuez, că îmi betegesc cine ştie ce şi rămân pe capul celorlalţi", a zis. "Şi asta nu a durat o zi! Abia după doi ani de luptă cu mine, cu tot răul ce se acumulase acolo, am putut să văd lucrurile fără mâlul cu care le înconjurasem.
Plecasem de acasă ţinându-mă de ziduri, pentru că în clipa în care m-au chemat la morgă şi am văzut bărbatul pe care îl iubeam fără suflare şi mutilat din accident, a căzut cerul pe mine! Iar eu nu puteam să înţeleg!"
A tras din ţigară şi apoi a eliberat fumul.
"Când m-am întors, Oraşul era la picioarele mele! Ştiam cine sunt, unde mă aflu în raport cu ceilalţi şi că Dumnezeu mă are în grija sa! Puteam orice!"
"Am atâtea lucruri de făcut! Nu am timp!"
"Ai tot timpul din lume!!!", a zâmbit. "Tu alegi ce faci cu el. Trebuie doar să fii hotărât".
"Aş pleca de la acest serviciu, simt nevoia şi mi-a revenit plăcerea de a scrie..."
"Cine te opreşte?"

"Vreţi să gustaţi puţină miere?", a întrebat, din prag, tanti Marta.
"Nu, mulţumesc. Am mâncat deja prea multe fructe dulci", am minţit.
"Numai dacă e de izmă sălbatică", a zis Kati. "E singura care îmi place".
"Din aceea n-am!", s-a apropiat mătuşa mea, purtând în mâini o tavă cu eclere.
Una dintre chiriaşe, tanti Nicoleta trebăluia prin rondul de flori.
Babi se apropia pe alee.
"Nu vreţi o floare?", l-a întrebat ea.
"Ia-o Babi!", l-a îndemnat Kati. "Ia-o tu mai întâi şi dă-mi-o mie, că pe urmă ţi-o dau eu", a râs, aluziv.
"Fii tranquillo!", a răspuns el, protector. "Voi avea grijă să nu ajungi acasă, fără un buchet flamboaiant!"
"Aş fi cât se poate de tranquillo, dacă, până atunci, mi-ai pune ceva de băut!"
"Da\' văd că sunteţi chiar insistentă, domnişoară! Vreţi cu tot dinadinsul să vă îmbătaţi în seara asta!"
"Chiar vreau! La modul: praştie!"
"Ce s-a întâmplat?"
"S-a tăiat panglica! A venit persoana, la birou".

Ştiam povestea. Soţia tipului pentru care lucra Kati se spânzurase, cu câteva luni în urmă, poate şi din cauză că el avea o amantă (relaţia extraconjugală nu avusese loc câtuşi de puţin în condiţii de clandestinitate).
"Zău? A adus-o, să facă prezentările?"
"N-am putut să mă uit la ea! Efectiv n-am putut!"
"Şi credeţi că o beţie cu Babi rezolvă..."
"Ceva, ceva, trebuie să rezolve..."
"Aseară am fost cu două beţive, la un chef la Daniel, că împlinea nu ştiu câţi ani!" "Nenumăraţi!"
"Şi azi mă sună Violeta: «Babi, mi-e rău!»; «Vedeţi cum pătimim noi!» N-au antrenament! Noi de douăzeci de ani o ţinem aşa!"
"Succes în continuare!", zicea tanti Marta.
"Nu de succes mă vait eu! Domnişoară, staţi pe lângă noi, să vedeţi cum fac ăştia valoroşi! Uite ce încheietură am!", zicea, pupându-şi mâna şi apoi turnând în pahar.
"Vrei să-mi tai o şuviţă şi să-ţi dau?", adăuga.
"E grea viaţa!", vorba lui Pavel.
"Noaptea e aşa uşoară! «Dai cu talpa de pământ, să intre la pizdă vânt!», cum îmi spunea dom\' profesor de multe dicţii şi sport extrem. Înainte să bea, că după ce-o dădea pe ulei, le încurca de nu mai înţelegeai nimic. La nuntă la familia Apostol, mă implora nevastă-sa: «Du-l acasă, te rog eu frumos!», dar n-am putut decât să-l culc pe calorifer, în camera alăturată. Nu era chiar rece, băgaseră băieţii ceva căldură şi el...Stătea aşa!".
Babi rămăsese ţeapăn, privind în gol, undeva în faţă şi puţin în sus.

"Îi fac semn la sticlă", ameninţa tanti Marta.
"Nu-i faceţi semn, că mai stăm puţin şi o terminăm! Dar unde sunt fripturicile, că eu am adus două sticle de vin, başca pâinea şi muştarul!"
"Vorba lu\' Orica, săraca, Dumnezeu s-o ierte, tu aduci două sticle şi bei cinci! Friptură n-avem, dar dacă vreţi vă fac nişte ouă".
"Aşa îmi zise şi şoferul de taxi, când coborâi: «Aveţi grijă la ouă!»".
"Te văzu mai ezitant".
"Nu domnule, cumpărasem un carton cu ouă! Dar nu ai nici peşte? Sau măcar nişte crustacee?"
"Uite că n-am!"
"Cum era bancul cu ăia care se băteau în Vestul Sălbatic. Şi unul îl salvează pe altul.
Ăsta, al doilea, avea un restaurant şi se gândeşte cum să-i mulţumească el celui care îl salvase. Ia o langustă, o pune într-o pungă şi i-o duce.
«Mulţumesc, dar nu trebuia! Ce să fac eu cu ea? Hai s-o duc în bucătărie!»
«Nu te deranja, că tocmai a mâncat. Du-o mai bine în sufragerie, la televizor»".

Din aparatul de radio aflat pe o masă alăturată, aşezată perpendicular pe cea la care eram aşezaţi, se revărsau evergreen-uri.
Eram încă ameţit după somn, urmăream pasiv dialogul, pândind un moment în care să mă retrag.
"Şi Violeta ce făcea?"
"Nici nu ştiţi ce bine făcea! Doar pe la două, mi s-a părut că văd o vinovăţie în ochii ei!" A sunat telefonul şi mătuşa mea a răspuns şi s-a îndepărtat.
Babi răsfoia o revistă literară pe care o cumpărasem de la un chioşc.
"The Big Scandal!", zicea. "Adrian Marino cu...Vai de mine şi de mine! Păi nu ştii ce se discută acum la...? În următorul moment o să dispară şi...domnul Simion".
Ai fi zis că ştie din surse sigure.
"Academicienii parcă sunt aleşi pe viaţă".
"Santa Inocenţia!", îşi lovea el genunchii cu palmele. "Noţiunea de academician este pe viaţă, noţiunea de...he-he-he...secretară... e pe alesea!"

Tanti Marta s-a întors şi şi-a reluat locul.
"Doamna Marta, în această seară sunteţi de o eleganţă extremă!"
"Ia de copiază! Babi, vorbii cu Gabriel şi te roagă să-i dai un telefon. Şi, ca să ai lecţia învăţată: cât trebuie să dea la o nuntă?"
"Ha-ha-ha!", râdea cu poftă Babi.
Părea că ascultase o mare năstruşnicie.
"La ce nuntă?", s-a mirat el.
"Întreabă-l tu!"
"De ce eşti?... Marta..."
"Dacă nu ştiu!", striga indignată mătuşa mea. "Eu n-am întrebat mai mult!"
"Dă-l mă în Dumnezeu\' mă-sii de topor! Că l-am văzut pe Tito în balcon la mine, la etajul doi, am stat cu el până în \'53, avea barda la spate şi din bardă îi curgea ceva roşu... Nu era sânge, nu era sânge!", întărea el. "Şi deasupra lui scria «Banditul Tito» şi eu, în jurul lui, în balcon, strigam în gura mare: «Tito, banditu\'!, Tito, banditu\'!, Tito, banditu\'!». Păi, să te văd şi pe tine cu barda la spate?", se mira, cu o urmă de dezamăgire şi o alta de reproş, într-un întreg şăgalnic.

"Te rog eu frumos, dă-i un telefon!", zicea, pe un ton mai blând, tanti Marta.
"Acum?" întreba Babi.
Nu îmi dădeam seama dacă glumeşte sau e pur şi simplu curios să afle parametrii situaţiei.
"Aşteaptă un telefon de la tine!", redevenea imperativă mătuşa mea.
"Aaaa! Stai puţin, dacă are nevoie de mine, poate să mă contacteze!"
"Nu pricepi că vorbeam eu cu el şi-i spusei că-l suni..."
Îşi pierdea răbdarea.
"De ce eşti nervoasă?"
"Păi de-aia, că bagi în ele tot felul de prostii, nu te pot vedea şi eu o dată serios!"
"Adică domnul Babi e neserios?"
"Te rog frumos", îmi zicea el, luând revista culturală de pe masă şi deschizând-o la întâmplare.
"Până citesc eu, explică-i!"
"Hai mă, dă-i un telefon!"
"Îi spuseşi că sunt aici?"
"Da"
"Şi ce zise?"
"«Spune-i lu\' Babi să-mi dea un telefon, să-mi spună despre nuntă!»"
"Unde să-i dau un telefon?"
"Acasă".
"La el? Aaaa! Pe fix!!", se relaxa deodată, luând telefonul mătuşei mele de pe masă. "Îmi spuneţi şi mie numărul dânsului?"
Tanti Marta i-l dicta, el forma.

"Bună seara domnu\' Deleanu! În ceea ce mă priveşte, eu vă salut. Dumneavoastră?" "Da, cum a spus şi proverbul: «Dumneavoastră pe a noastră!». Ce faci? Când ai venit?" "Nu, nici nu mă interesează! Adică, eşti bine, eşti aranjat?" "Oooo! Sunt aproape pe sfârşite! De-abia aşteptam să ajungeţi dumneavoastră pe aici, ca să vă spun că din momentul în care veţi mai pune mâna pe ceva, ca să aduceţi pe aici, o să vă blestem! Dacă vreţi să-mi aduceţi numai mie, da, sunt de acord, dar nu aşa să aduceţi ca să bea toţi golanii şi toate vagaboandele" "Păi e domnişoara Kati, e don Cornel...Şi ştii cum bea ăsta!" "Aveţi dreptate, aveţi dreptate! Uite, nici pe ultima n-am gestionat-o! Nu s-a ocupat nimeni!" "A, bericile pe care le-aţi adus? Iertaţi-mă, mi-a trecut pe la ureche c-au fost supte!" "Urât! Urât! Urât! Uitaţi ce mi se suflă din public: «Numai patru?»"
"Am cinstit oamenii care au reparat canapeaua", îmi explica tanti Marta.
"Spune-mi despre ce este vorba!" "Păi...E ca de la o nuntă la alta" "Când? Nu, stai puţin...Măi Gabriel, vrei să-ţi dau un răspuns foarte clar? Nu ştiu! Dacă mă laşi două zile şi..." "Dacă mă jigneşti la telefon cu coitu\' ăsta..." "Eu la ultima nuntă am fost cumnat de mână şi n-am plătit nimic!" "Pe genunchi!" "Mă Gabriel, e în funcţie de cârciuma unde are loc, asta e bună, ce Dumnezeu! Alte întrebări? Vorbim mâine, nu ştiu ce să-ţi spun acum! Da\' de ce nu crezi că nu ştiu?" "Săru mâna, domnişoară! Încerc să mă înţeleg cu bărbatul ăsta al dumitale... Ascultă-mă, este vorba despre diferenţa dintre două cârciumi!" "Să nu vorbească singur prin casă, că face roşu\'n gât!" "High-life! Sigur! Spune-mi tu, că noi suntem prieteni: despre ce e vorba?" "Da, am înţeles, dar nu am cifrele. Vorbim mâine!" "Pune întrebări! Gabriel, ce vrei să îţi spun? Ne pare rău, dar n-are rost să mai stăm de vorbă!" "Dacă tu judeci într-un fel şi eu judec în alt fel...Am încercat să te ajut!" "Mă asculţi puţin? Ştii care ar fi trebuit să fie reacţia mea? «Nu ştiu!» Te-ajuta treaba asta? Gabriel, te ajuta treaba asta?" "Eu o să particip cu mine însumi la o discuţie! La revedere!"

Închisese telefonul şi îl pusese pe masă cu un gest nervos.
"N-ajunserăţi la nici un rezultat?"
"Şi tu şi soru-ta şi cu mă-ta, na! A plecat tas-o, că îl băgam şi pe-ăsta!"
"E vorba despre nunta lui Martin!"
"Dar tu crezi că eu ştiu despre ce e vorba? «Cât costă?». Unde? Păi de unde să ştiu eu, bă frate-meu, cât costă? Fir-aţi ai dracu\' să fiţi astăzi şi mâine!"
Către mine:
"Nu, tu nu! Dar dacă mai stai pe-aici, te contaminezi! Te rog eu, să nu mai stai pe-aici!" Se întorcea din nou către mătuşa mea, care îi era verişoară şi după mamă şi după tată.
"Futu-vă rasa-n cur! Îi dădui un reper: «Uite, Langia a fost la nuntă la Eugen şi a dat două milioane»; «Păi ce, eu sunt milogul de Langia?»"

Dădea pe gât jumătate din vinul ce umplea paharul.
"Când te-am auzit joi că-mi spui: «Nu se moare din asta!», chiar îmi venea să-ţi dau cu barda. Îmi rupsesem lucrarea dentară, a doua zi aveam mai multe întâlniri importante, eram disperată şi tu îmi spui: «Nu se moare din asta!»", îşi amintea tanti Marta.
"Era doar o lucrare dentară, te duceai la stomatolog şi ţi-o punea la loc! Nu era o chestiune de viaţă şi de moarte".
"Pentru mine era! Mi se părea că nu am ieşire!", zicea, cu vehemenţă în glas, mătuşa mea.
"Dumnezeule, Marta, cum să nu ai ieşire!? Lucrurile astea se întâmplă, iar tu trebuie să treci peste ele! Dacă nu ai învăţat asta, cum poţi să trăieşti?"
"Sau când a murit Orica săraca, Dumnezeu s-o ierte şi m-ai sculat noaptea cu telefonul, că n-are groparul ce mânca, să-i pregătesc repede ceva".
"Tu ce faci acum, te baţi cu mine, când eu cânt cu tine la unison? Asta ultima este din categoria glumiţe..."
"Tu faci glumiţe! Eu fac colaps!"
"De ce dai naştere la discuţii neprincipiale, ca să poată să ne ia oricine la mişto?"

"Eu mă retrag puţin, vă rog să mă scuzaţi", am spus, ridicându-mă.
"Mai poftiţi pe la noi! Ştiţi unde ne găsiţi!"
"Şi eu o să plec", a spus Kati.
"Fiţi amabilă, vreţi să vă conduc acasă? Dar vă deranjează dacă e acasă la mine? Numai să fie mama plecată!", l-am auzit pe Babi, în timp ce mă îndreptam către casă.
Ajuns în camera mea, am deschis calculatorul, am tras rama ferestrei, să nu intre ţânţarii, fără să o închid de tot şi ţi-am scris îndelung, dintr-o suflare.
Când am terminat, am privit afară. Se întunecase, cei trei erau încă sub nuc, la lumina felinarului electric suspendat de o creangă groasă, aproape orizontală. Lătrau câinii, tanti Marta striga la ei şi apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre poartă, vorbind cu o persoană probabil străină:
"Nu vă face nimic, dacă nu vă mişcaţi".
Ţuchi capturase musafirul nepoftit, mătuşa mea se dusese să îl salveze.
Babi, care era cu faţa spre poartă şi Kati, care se întorsese pe scaun urmăreau şi ei ce se întâmplă, iar eu m-am gândit să închid calculatorul şi să dau drumul la televizor, dar nu am apucat, pentru că am auzit vocea lui Babi:
"Don Cornel!"
Am împins în afară rama ferestrei şi am strigat:
"Da!?"
"Veniţi, domnule, că vă caută cineva!"