Să ai grijă de îngerul tău păzitor!

"N-o să-mi treacă. O să fiu mereu îndrăgostit de tine, nu-ţi fă griji, aşa se întâmplă şi nu ne putem opune. Îmi amintesc, uneori, felul în care m-ai privit, în trenul care ne aducea de la mare, atunci când ţi-am spus: «Astea sunt pentru tine!», şi ţi-am întins, pe deasupra Mariei, care dormea pe locul dintre noi, pacheţelul în care erau cartelele telefonice trimise din Canada de către Dan, pentru colecţia ta.
Mă gândesc la cel ce eram atunci şi cred că am devenit, între timp, un om mai bun, în orice direcţie aş privi.
O femeie mi-a spus săptămâna trecută: «Te rog să ai încredere totală în tine!». N-am putut să refuz. Şi m-am bucurat aproape la fel de mult ca atunci când o alta mi-a zis: «Inhibiţiile nu-şi au rostul!».
Femeile spun lucruri minunate, când vor.
Am avut un concediu cu de toate în el", îi scriam Ligiei, din redacţie, în singura zi liberă din săptămână. Nevoia de a sta de vorbă cu prietenii mei mi-a purtat paşii într-acolo, imediat după micul dejun.

"Scrii frumos. Mi-ai însorit ziua asta şi îţi mulţumesc", mi-a răspuns, tot de la serviciu, dar ea nu avea zi liberă.
"Poate că bărbaţii spun mai des lucruri minunate.
Citesc Dune la serviciu, din Belgia am început, sunt la ultimul capitol, râd ăştia de mine că au impresia că sunt tot la aceeaşi carte, că seamănă la coperţi.
Da’ mai mult mi-a plăcut Aitmatov! Să citeşti şi tu, să vezi cât e de... familiar. Merge drept la suflet.
Vreau şi eu concediu cu de toate în el, da’ mai am un pic de aşteptat. Până una alta am fost la o nuntă ca-n poveşti, cu tot alaiul îmbrăcat în ii, cu pepeni răciţi în râul din spatele casei.
Şi mi-aş da un pic demisia din tot..."

"Demisia nu se dă câte un pic şi în nici un caz din tot! E bine să ai grijă de îngerul tău păzitor! Chiar mă întrebam cum sunt norii tăi!"
"Nu prea îi ştii tu, că nu ţi i-am arătat".
"Ce faci, după serviciu?"
"Am să trec prin magazine. Trebuie să-i cumpăr la mamaie un radio, că se plictiseşte noaptea".
"Eu mi-am luat şi televizor, dar zadarnic!"

Lui Dan îi zisesem, cu o zi înainte, cuvintele pe care mi le adresase doamna Pinion, în timp ce mă plimbam prin redacţie.
"Întrebări de genul: «De ce eşti abătut?» mă irită, mă irită tot ce ţine de a pune degetul pe rană, dacă eşti sigur că e aşa ceva încerci să găseşti o soluţie, dacă nu poţi, nu are rost să abordezi subiectul. Nu-mi plac discuţiile intime, foarte personale, care nu au un scop clar, o finalitate sigură, sterilitatea în domeniul ăsta mă irită foarte mult", îmi răspunsese.

"M-am întâlnit cu Iulia. Era un bulgăre de zâmbet", am reţinut o caracterizare ce mi s-a părut fidelă, în mesajul de la Marius.
Ea îmi citea, ieri, dintr-o carte de-a lui un pasaj despre o doamnă din Oraş care oferea, în vremi destul de îndepărtate şi numai în anumite condiţii o dotă, unor domnişoare care voiau să se mărite. Una dintre cerinţe era ca "fata să aducă un certificat de bună purtare semnat de trei mahalagii".
Pare că, dacă trăiai atunci, l-ai fi obţinut fără probleme! Nu mi-ai scris, iar eu am răspuns similar acestei tăceri care ţiuie: "Nu, nu, nu!" ("Nu ne întâlnim, nu ne sărutăm, nu vom fi niciodată intimi!")
Dar mahalagii de astăzi nu mai sunt cei de altădată!

În timp ce ieşeam din secretariat, am remarcat nuanţa de ojă de pe unghiile Irinei: vişină putredă.
Hotărâsem să merg la Iulia şi am apucat pe un drum ocolit, sedus de străduţele înguste, cu aer plin cu fluturi, din preajma Podişorului. Din curţi venea parfum de struguri, în faţa caselor erau leandri uşor ofiliţi şi splendide petunii. De când nu mai văzusem un tufiş de laptele cucului! Mirosea a copilărie, dar şi a bătrâneală, cum ar spune Dan, căci pe sub bolţile de viţă nu vedeam decât oameni în vârstă, care beau cafea sau jucau şah.

I-am cumpărat Iuliei mandarine de la magazinul din colţ, sunt fructele ei preferate.
Am sunat la uşă şi mi-a deschis imediat.
Spăla rufe, ascultând Cohen.
Pe birou avea pozele pe care Dan i le trimisese din Cuba.
Am dat un tur prin cameră şi m-am oprit în dreptul ferestrei. Am privit afară. Copiii se dădeau în balansoare. Un bătrân, cu pardesiu şi pălărie bej, cobora dintr-un Fiat 850.
"Are un picior de lemn", a zis ea.
Ajunsese lângă mine.
"Pe cel bun l-a pierdut pe front", a adăugat.
"Putem să îi dăm o pauză lui Cohen?"
"Sigur că putem! Vrei să asculţi cele două colinde suedeze pe care le-am învăţat?"
"Decât Cohen..."
A oprit casetofonul.
"Am să ţi le cânt mai târziu".
"Ok".

"Ţie poate că ţi-e foame...Avem cea mai bună supă din lume, pe care am gătit-o chiar eu. Şi iaurte, pe care l-a gătit Danone".
"Ăsta e tipu’ pe care îl confundă tatăl Simonei cu Andone, antrenorul de la Dinamo?"
"Chiar el! A fost cam leneş, a făcut un singur borcan azi".
"Aş vrea mai întâi un iaurt, apoi o pastilă pentru durerea mea de cap şi, un pic mai târziu, supa".
"Paracetamol plus?"
"Ai şi prospect?", am întrebat, căci mă feream de cofeina eventual ascunsă sub acel plus.
"Nu cred că îl mai am, dar vezi că e compoziţia pe cutie".
"Aici scrie că ar conţine paracetamol şi excipienţi. Păi, tocmai ăştia mă interesau pe mine, excipienţii! Cine ştie ce au pus ei acolo!", o dădeam pe glumă.
"Nişte cianură", a zis Iulia. "Sau...", şi deodată vocea ei a părut îngrozită: "Vreo măceaşă!"
(Cu arma ironiei mi-a semnalat multe nereguli în felul meu de a fi. Pe cele mai multe le-am rezolvat. Uneori a fost lesne, alteori, greu. Lucrez la asta).

"Ţi-a mai scris Dan?", am întrebat, văzând calculatorul în stand-by.
"Da. Un mesaj foarte frumos. Atât de frumos, că mă şi enervă: cum poate să scrie atât de frumos?!!"
Mi-a adus un iaurt şi o linguriţă.
"Bineînţeles că nu a ratat ocazia să mă facă şi de ruşine, de nu mai am curaj să scot capul în lume".
"Ce a mai zis?"
"Ceva de genul: «Pe de-o parte, liniştea ta conjugală, familială, pe de altă parte înclinaţia către aventuri extraconjugale»".
"A rămas prea puţin iaurt ca să îţi mai dau şi ţie", am zâmbit.
"Eu am mâncat unul. Papă tu!"
I-am întins borcănelul gol.
"Mă duc să-l arunc şi pun şi supa la încălzit. Te aştept în bucătărie".
"Vin imediat", am spus.

M-am apropiat de calculator, cu gândul să îmi verific e-mailul. Făcusem asta cu o oră în urmă, erau şanse mici să fi primit mesaje noi. Messengerul Iuliei era deschis, conversaţia ei cu Dan era acolo, privirea mi-a căzut, din inerţie, pe câteva cuvinte.
"Dacă-i zicem zilei frumoasă, o nedreptăţim?", întrebase el.
"Da".
"Eşti aşa cum te iubesc eu".
Am înţeles că nu e în regulă ce fac şi am minimizat fereastra, nu înainte de a citi şi ultima replică de pe pagină:
"Du-te şi scrie-mi o scrisoare, aşa făceai pe vremea când te dădeai mare că nu ştiu ce bezmetică eşti. Văd că mai reparai pe ici pe colo, îţi reveni buna dispoziţie. Mă retrag cu discreţie".

M-am îndreptat spre bucătărie.
"Am găsit messengerul tău deschis şi am citit puţin. Îmi cer scuze".
"Prea târziu! Vei plăti!", a zâmbit ea.
"Aţi conversat mult timp?"
"Numai patru ore, în dimineaţa asta. Ţie ţi-a scris?"
"Puţin".
"Cine ţi-a mai scris?"
"Ligia".
"Am primit şi eu un mesaj de la ea".
"Ce zicea?"
"«Ani la rând mă visam cu un pletos şi am ajuns nevastă de militar! Îi fac sarmale!»", a râs ea, cu prietenie în glas.

"Eu am fost în contratimp cu mai toate fetele pe care le-am plăcut".
"Au un moment al lor, în care se coc, şi bărbatul care are şansa să fie atunci în preajmă, le câştigă, chiar dacă nu e cel mai bun. Ele se simt pregătite atunci, sunt hotărâte să pornească la drum, să-şi ridice cuib, şi aleg din ceea ce au la îndemână. E o problemă de oportunitate".
"Şi eu ce să fac cu tot ceea ce simţeam pentru o femeie, dacă, dintr-o întâmplare, am ratat acel moment? Să conserv acel sentiment, chiar dacă ea se mărită cu altul sau să renunţ şi să rămân cu golul în suflet?"
"Tu alegi!"
"Dar nu ţi se pare că orice aş alege, ar fi dureros?"
"La început, da. Alege o altă femeie şi fii pe fază! Cuplurile care încep în septembrie, durează!", a râs ea.

Nu ştiu dacă reuşea să se pună în pielea unui bărbat care trăieşte o întâmplare ca asta, dacă aprecia exact întreaga încărcătură a unei astfel de situaţii.
"Mă supărasem pe Maria într-o zi şi i-am zis lui Kati: «Aş vrea să o scot din inima mea! Să mă eliberez şi să o pot lua de la capăt!»; «Pentru că te face să suferi? Ea face parte din tine, acum, tu ai primit-o în fiinţa ta. Dacă te doare mâna, ce faci, ca să te vindeci? O arunci? E un sentiment frumos, de ce să renunţi la el? Ia-o de la capăt, dar lasă-l în ungherul lui, nu-l renega! Sufletul e un spaţiu încăpător, nu te grăbi să-l goleşti»".
"E o tipă de treabă, Kati".

Am mâncat împreună supă.
"Am să trec pe la Emil şi C-B", am spus, în hol, pregătindu-mă de plecare.
"Poate ajung şi eu deseară pe la ei. Dar nu le spune, că nu sunt sigură şi nu vreau să le creez aşteptări".
"Bine. Săru’mâna pentru masă!"
"Să-ţi fie de bine! Ne vedem mâine!"
Am coborât scara şi m-am trezit în lumina de septembrie.
"Nu îmi place deloc toamna, e prea puternică senzaţia de sfârşit, de capăt", mi-am amintit cuvintele tale, dar eu mă simţeam confortabil. Nostalgia iscată, pe de o parte, de cuvintele Iuliei despre trăinicia relaţiilor, iar pe de alta, de frunzele căzute pe trotuare, era minoră.
Pentru mine, greul începe în noiembrie şi nu lipseşte în timpul sărbătorilor, când sunt petrecute într-o anume singurătate.

În timp ce păşeam agale pe strada Nanterre, am văzut într-o curte cu multe crizanteme albastre şi albe, fereastra deschisă a unei case. Pentru o clipă m-am gândit cum ar fi dacă ai apărea acolo, în dreptul geamului, stând cu coatele rezemate de pervaz, chiar atunci - şi privirea mea a întârziat o secundă pe fereastra aceea, atât cât să întrezăresc, într-un hol, un raft plin cu ursuleţi de jucărie.
Chiar atunci m-au înconjurat şase sau şapte câini vagabonzi. Am cotrobăit în geanta pe care o ţinusem pe umăr şi am descoperit resturi de pâine şi puţină brânză topită. Le-am aruncat, la întâmplare şi ei s-au repezit, ameninţându-se reciproc, apucând fie pâine, fie bucăţele de brânză topită, fie...nimic.
"În lumea asta, unii sunt mai norocoşi decât alţii", mi-am spus.