Vino şi tu pe norul meu!

Aseară am ieşit cu Iulia. O aşteptam rezemat de tocul uşii, în timp ce ea se aranja în faţa oglinzii din hol. Purta blugi, bascheţi şi o bluză vişinie. Ruj mat, roşu închis, de crizantemă bătută, cum spunea bunica, despre acele flori din grădina copilăriei mele.
“Cam mişto nuanţa asta de ojă”, am zis.
“Mă reprezintă”.
Avea aerul acela de invincibilitate care o caracterizează în cele mai multe dintre zile. Altele sunt neutre, din punctul ăsta de vedere, uneori se întâmplă şi momente de fragilitate şi atunci nu-i de glumă!
Am coborât scările şi ne-am îndreptat spre staţia de tramvai.
Stătea să plouă. Norii negri care apăruseră la marginea Oraşului, se mutaseră în partea opusă, ferindu-se sau amânând să arate de ce erau în stare.

Ne-am urcat, la capăt de linie, şi ne-am aşezat pe scaune, faţă în faţă. În spatele Iuliei, pe un loc aflat la câţiva paşi distanţă stătea o femeie care avea trăsăturile Dianei, colega mea de serviciu, despre care ştiam că locuieşte în cartier. Am fost convins că este mama ei sau poate o mătuşă, asemănarea era izbitoare. Mi s-a părut că o văd pe Diana îndreptându-se spre un astfel de trup, spre similare griji şi identice riduri şi m-am simţit tulburat.
“Ce spuneai?”, am întrebat-o pe Iulia. Nu fusesem atent, imaginea bătrâneţii, către care curgem, mă absorbise.
“Când am ajuns în Oraş, la întoarcerea din Scandinavia, pe peronul gării era un nene cu părul alb care avea, într-un coş, roşii de vânzare. Era noapte, puţini călători coborâseră şi el îi îndemna să cumpere, cerea două mii de lei pentru un kilogram. Veneam din lumea supermarketurilor, cu preţuri imense, a cumpărătorilor potenţi, sofisticaţi, cu gusturi rafinate şi când l-am văzut pe omul ăsta sărman îmbrăcat în haine ponosite, dar curate, care muncise din primăvară până în septembrie să pună răsaduri, să le ude mereu, să le îngrijească, pentru a vinde roşiile pe câţiva bănuţi, care abia de-i ajungeau pentru o pâine...am început să plâng. Nu mă puteam stăpâni, întâlnirea cu simplitatea asta incredibilă şi naivă a oamenilor de acasă, după ceea ce văzusem dincolo... ”, a zis Iulia.
“O lume care dispare”, am zis, înduioşat într-o oarecare măsură, căci îi simţisem emoţia.
Am tăcut amândoi, o vreme.

Vatmaniţa se ruja, privindu-se într-o oglindă mică, în aşteptarea orei de pornire în cursă.
O vânzătoare, fostă vecină de palier, înainte să mă mut la Casa cu elefant, fuma în faţa unui chioşc de răcoritoare. “S-a măritat, pentru a treia oară. E în probe, la soacră”, îmi spusese despre ea în aceeaşi dimineaţă, o altă femeie ce locuia pe aceeaşi scară, fără ca eu să fi pus vreo întrebare.
Un bătrân cu o trompetă în mână şi un prosop ieşindu-i din buzunarul sacoului şifonat, coborâse dintr-un autobuz hodorogit. Se întorcea de la o înmormântare.

Tramvaiul pornise, se bălăngănea, scârţâind, pe sub pasaj.
“Păsările astea sunt ca oamenii care stau în Primăverii”, am zis, după un timp, arătându-i Iuliei câteva exemplare frumos colorate care se duceau să se culce în Parcul Puşkin. “Una e să ai cuib aici şi alta e să stai în plopii din curtea uzinei Electroputere!”
“Nunta!”, mi-a făcut Iulia un semn cu capul spre un alai de oameni care îşi făceau, pe rând, poze cu mireasa, îmbrăcată în tradiţionala rochie albă, în faţa unui restaurant. Un copilaş care stătea în tramvai, lângă un bărbat cu barbă, a exclamat plin de entuziasm: “Tati, tati, uite un ginere!”. Iulia s-a uitat la mine, eu la ea şi am izbucnit în râs.
“Crezi că era fetiţă sau băieţel, cel care nu observase mireasa?”, te-am întrebat, în gând, tot aşa cum ţi-am spus: “Ai citit Blecher?”, în timp ce treceam pe lângă tarabele anticarilor.

Am coborât la universitate şi am traversat către teatru, urcând pe aleea cu chiparoşi.
Pescăruşii desenau cercuri deasupra Galeriilor de Artă, iar mai departe pe cerul de dincolo de Biserica Mântuleasa, pluteau leneş două planoare. M-am gândit la Maria, ea a urmat nişte cursuri cândva, o însoţeam, uneori, la aerodrom şi priveam culcat în iarbă cum avionul mic, galben, trăgea după el planorul, eliberându-l numai când ajungeau la şase sute de metri înălţime (învăţam cu ea teoria), apoi cercurile largi, aterizarea, dar mai ales îmbujorarea pe care ea o avea în obraji când venea către mine.

Am intrat la concertul de la filarmonică. Gabriel cânta Dvorak, ştiam acordurile, îl ascultasem exersând, în ultimele seri, în camera vecină. Urmărisem cu interes cum muzica îi devenea tot mai familiară, cum se împrietenea cu ea pe măsură ce se apropia seara apariţiei pe scenă şi, din poziţia mea de ascultător, păţisem acelaşi lucru.
În pauză a venit să ne salute Matei, un prieten vechi, nu tocmai apropiat. Ne-a propus să mergem să bem ceva într-un bar liniştit, după spectacol. Am acceptat.

Un bărbat plăcut, nu străin de acea delicateţe a eternilor aristocraţi. Ne-a spus că traversează o perioadă mai grea, se procopsise cu o depresie după despărţirea de prietena lui, la iniţiativa ei. Îi ascultam cu puseuri de simpatie poveştile: cum îi lăsase ei colecţia de fotografii, de filme, de CD-uri, ursuleţii. Se vedea că îşi păstrase gândurile, atenţia îndreptate către ea, că o iubea şi sentimentul răsuna în gol, ea refuzase să mai participe.
“Hai să vă spun un banc!”, a zis el, la un moment dat.
“Spune”.
“Sus, în cer, erau doi îngeraşi. Unul din ei avea chef de ceartă, celălalt nu.
«Tu stai pe norul tău şi eu stau pe norul meu», zice primul dintre ei. «Şi eu îţi spun: Vino şi tu pe norul meu! Tu atunci îmi răspunzi: Nu vin! Şi ne certăm!»
«Bine», zice al doilea.
«Vino şi tu pe norul meu!»
Celălalt: Ţup! Sare pe norul ăstuia.
«Păi ce vorbirăm? Hai s-o luăm de la capăt! Când eu zic să vii pe norul meu, tu zici: Nu! Şi ne certăm! Ne-am înţeles?»
«Bine. Aşa să fie!»
«Vino şi tu pe norul meu!»
Ăla: Ţup! Aterizează pe norul certăreţului.
Urmează o nouă rundă de negocieri şi mai fac o încercare.
«Vino şi tu pe norul meu!»
«Nu vin!»
«Atunci vin eu la tine!». Şi: Ţup, aterizează certăreţul pe norul celuilalt”
În timp ce râdeam toţi trei, Matei a adăugat:
“Bancul ăsta îl spunea foarte bine prietena mea”.
Apoi a gustat puţin suc.
“Nu ştiu ce s-a întâmplat!”, a adăugat.

Îi simţeam tristeţea, nostalgia, dorinţa întoarcerii la intimitatea pe care o construiseră.
Aveam nevoie de aer şi am pretextat că merg să dau un telefon.
M-am plimbat şi mă gândeam la Maria.
Ploua tare, pe trotuare. Pe maşini, pe acoperişuri, pe frunze. Pe umbrela mea.
Nu mă mai durea că plecase, îmi lipsea ceea ce simţisem pentru ea, voiam ca o altă femeie să ocupe locul şi asta să se întâmple imediat. Unele garanţii că nu voi aştepta zadarnic ar fi fost şi ele liniştitoare.
Ploaia îmi udase pantofii, partea de jos a pantalonilor, îmi simţeam picioarele ude.

(“I don’t want any filter between me and reality”, zicea Harald, cu câteva luni în urmă, în timp ce ne îndreptam către o terasă unde ne aştepta Iulia. Ne prinsese o ploaie ca asta şi el refuzase umbrela pe care i-o oferisem.
Băusem bere, toţi trei, eram singurii clienţi în cârciuma aia, nu rămăsesem pe terasă, pentru că vântul trântea de pe mese meniuri, tacâmuri, chelneriţele strângeau grăbite feţele de masă. Şi în timp ce stăteam de vorbă, m-a sunat Maria, care era la un chef.
“Ne-am cam cherchelit!”, zicea, bine dispusă.
Pe chipul meu se ivise probabil bucuria cu care îi vorbeam pe vremuri, căci privindu-mă, Harald începuse să cânte Love is in the air.
“Iani packed his bagage and goes back to Moldavia?”, o întreba, zâmbind, pe Iulia, fredonând mai departe).

Ajunsesem lângă primărie, am privit cabinele telefonice:
“Ia să vezi cum se transformă un pretext, într-un prilej de a spune ce simţi!”, mi-am zis, scotocind după cartelă, în buzunarul cămăşii.
Am sunat pe telefonul fix şi mi-a răspuns ea.
“Îmi pare rău că nu m-ai iubit. Ne-ar fi legat mai mult decât conversaţiile pe messenger şi prietenia asta ambiguă”.
“Poftim?”
“Exact cum ai auzit! Şi mi-e dor de tine”.
“Dacă ai sta cu mine în fiecare zi, nu ţi-ar mai fi!”
“Try me!”
Râdeam.
“No way!”
Râdea.
“Te-am sunat pe mobil, mai de dimineaţă, dar nu ai răspuns”.
“Nu-mi merge mobilul. Mi-am uitat încărcătorul în Oraş, dar mi-l aduce fratele meu duminică şi am să revin la micuţul meu!”
“Era şi timpul!”, lansam o aluzie la faptul că sunt mai scund decât prietenul ei.
Râdeam amândoi.
Altădată aş fi fost sigur că ne gândeam la acelaşi lucru.

Am mai stat vreo zece minute, după ce am revenit în bar, apoi am plecat toţi trei. De Matei ne-am despărţit în faţa teatrului de păpuşi, iar pe Iulia am condus-o până în staţia de tramvai.
Aşteptam. Se vedea că e cu gândul la întâlnirea cu colegii, începea din nou serviciul, a doua zi de dimineaţă.
“Parcă m-aş duce la prima zi de şcoală. Îmi pare şi rău, îmi pare şi bine şi mai e şi o senzaţie ciudată, nu ştiu cum mă vor primi oamenii: bucuroşi, supăraţi?”
“Te vei lămuri mâine”.
A urcat în tramvai şi mi-a făcut cu mâna, zâmbind, iar eu m-am îndreptat spre Casa cu elefant.

Am privit-o reconfortat, de la distanţă. Mă simţeam deja acasă aici, atmosfera era destinsă, singurătatea confortabilă, scăpasem de impresia că trăiesc într-o lume de judecători nervoşi, pătimaşi, partizani, pe care mi-o creaseră în special C-B, dar şi Florin, în anii în care împărţisem acelaşi acoperiş, problemele de comunicare, frustările.
Am deschis poarta de fier, m-am aplecat şi am mirosit florile de regina nopţii crescute printre treptele de piatră de la intrare. Am mângâiat câinii, ferindu-mă însă de îmbrăţişările pe care mi le ofereau; erau uzi. Înaintam apoi de-a lungul holului. La capătul lui, am descuiat uşa camerei mele de pustnic.
Ploaia bătea în fereastra uriaşă.

Am întins umbrela să se usuce. Degetele mele au găsit caseta cu Neil Young, iar arătătorul a apăsat pe play. Am aprins o lumânare în formă de jumătate de măr, am stins becurile. M-am întins în pat cu faţa în sus şi au mai trecut câteva clipe până când a început primul cântec: Harvest Moon. I-am ţinut isonul, cu gândul la Maria: When we were strangers/I watched you from afar/And when we were lovers/I loved you with all my heart.// But now it’s getting’ late/And the moon is climbin’ high/I want to celebrate/See it shinin’ in your eye.//Because I’m still in love with you/I want to see you dance again/Because I’m still in love with you/On this harvest moon. Apoi, aşteptând Unknown Legend, m-am gândit la tine şi, când i-a venit vremea, am cântat cu glas tare, fără să îmi pese că mătuşa mea mă aude, dacă nu adormise deja: Somewhere on a desert highway/She rides a Harley-Davidson/Her long blonde hair/flyin’ in the wind/She’s been runnin’ half her life/The chrome and steel she rides/Collidin’ with/the very air she breathes/The air she breathes.
Am oprit casetofonul.

Nu puteam să evit singurătatea, dar tăcerea putea fi spartă.
Numărul de telefon al Mariei îl am. (Sunt şi alte lucruri care vă deosebesc: m-a iubit, nu se fereşte, e participativă).
Nu se culcase.
“De câte ori ai zburat cu planorul?”
“De-aia nu poţi tu să dormi? La o mie de metri, o singură dată. Acum mi-ar fi puţin frică. Atunci nu îmi era deloc. De ce oare începe să ni se facă frică de la un moment dat încolo?”