Păi, există fidelitate?

"E bine să te îndrăgosteşti iar, e terapeutic", ziceai.
Dar m-am uitat la tine ca la o domnişoară, în timp ce tu simţi că eşti o tânără căsătorită.
Îmi spui ba că sinceritatea mea e frumoasă, ba că ar fi bine să fiu sincer cu mine şi cu tine.
Iar eu îţi povestesc despre Maria! Casablanca şi mai multe nu!
Vrei să nu îţi mai scriu şi bine aşezat în această renunţare să cânt ca Dylan, But it\'s all over now, baby blue?
Atunci de ce mi-ai pus trei întrebări în acest e-mail?
Să fim doi foşti colegi de serviciu? Să pară că te privesc cu o sporită indiferenţă?
Ce ţi s-ar părea atrăgător la perspectiva asta?
 
M-am ridicat din faţa calculatorului, încercând să-mi limpezesc gândurile. Am făcut un tur prin atmosfera redacţională, despre care directorul susţine că ar reprezenta "un haos controlat". (Mihai mi-a spus că nu mi-a fost aprobată demisia, iar eu n-am insistat, având motive temeinice să cred că nu e vorba de o recidivă a consistentelor şi frecventelor amânări şi eschive, stâlpii pe care mi-am ridicat viaţa, într-o vreme. Nu sunt încă pregătit să plec, nu visez să o iau de la capăt, într-un job similar; vreau să îmi asum rolul de scriitor şi nu am încă arme suficiente pentru a lupta cu prieteni, rude, cunoscuţi, vecini care îmi vor bruia boema, mă vor asalta cu întrebări, mulţi dintre ei nu vor accepta gândul că pot trăi fără să plec în fiecare dimineaţă la serviciu. Şi partea rea e că au dreptate).
 
"Eu ştiu de ce nu se mărită fetele", zicea doamna Ileana.
"De ce, doamnă?", a fost curioasă Felicia.
"Pentru o bucăţică de cârnat, să ia tot porcu\'?"
"Băi, ăştia sunt de râsul lumii!".
Jacobi îi arăta lui Johnny o ştire despre două echipe de divizia B care pierduseră prin neprezentare meciul dintre ele.
"Nu ştiu ce are telefonul; mă înjură şi mă scuipă!", a zis Marcel, ieşind.
"Te duci să mănânci?" l-am întrebat.
"Nu, mă duc să-mi iau o plăcintă".
(Vorbea serios, e un tip care îşi ia în serios mesele.
Cu vreo trei săptămâni în urmă, un scaun s-a rupt sub greutatea lui, în mijlocul şedinţei. Ieri, ne spunea că pericolul ăsta nu mai există, a mai slăbit, şi-a dat cu nămol, în concediul de la mare, dar astăzi, scaunul albastru şi nou, din material plastic a cedat şi el. Tot în timpul şedinţei).
 
"Iarba rea nu piere! Vine Tudor!", am zis.
(Cu o zi înainte, se simţise rău).
"Dar ce-a avut? Vreo molimă?", a întrebat Andrei, care avea în mână o pungă cu grisine.
Tudor a ajuns lângă noi, a luat una şi a ronţăit-o.
"Vine din boală, cere de mâncare şi a doua zi moare! Am văzut multe cazuri!", a zis Andrei.
"Ignoră-l, Tudore. Are puseuri de meningo-encefalită", a rostit rar şi apăsat cuvintele, Georgios.
 
"Ce faci, Jimmy?"
"Dau la print!"
"Povestea vieţii tale!"
"Ştii ce am auzit că fac popii?", a zis el.
"Nu ştiu".
"Îşi trag slujbele pe MP3-uri şi fac playback în biserică!"
"Nu e chiar aşa..."
"Dacă îţi spun! Ştiu, în mod sigur, mai multe cazuri".
"Fundaţie engleză sau englezească?", ţipa în gura mare Aurelia, absolventă de şcoală profesională, şefă a departamentului de corectură. (Unele colege explică ascensiunea ei prin sintagma: "Are gura formată pe...").
"Ăştia fac mişto de mine!", zâmbea Sorin, arătându-mi articolul despre o expoziţie de fluturi pe care îl primise de la editorul coordonator pentru pagina de impact. "Şi mai trebuie să fug şi până la grădiniţă, are aia mică serbare".
"A mai rămas de ieri ancheta cu fabrica de avioane".
"N-a intrat?"
"Nu. A intervenit ceva. Dar trebuie să mai dăm un print, că l-au rătăcit pe undeva".
"E perfect! Atunci dau ancheta cap de pagină şi le fac loc şi fluturilor...".
"Ţi-l listez, să te uiţi peste el. Are BT de ieri".
"Mersi mult! Mă întorc într-o jumătate de oră".
M-am îndreptat către calculatorul lui Jimmy şi mi-am amintit că îi datoram nişte bani. Ramona, una dintre fetele de la corectură, era lângă el.
"Jimmy, dă-mi şi mie din textele de ieri «ancheta» la print! Dar repede!", am zis şi am pus bancnota de o sută de mii lângă tastatură.
"Imediat", a zis el, plin de solicitudine, luând banii şi băgându-i în buzunar.
"Mulţumesc", am răspuns, ignorând uimirea Ramonei care, rămasă în aşteptare, privea de la unul la altul. Am luat textul din imprimantă şi l-am lăsat pe biroul lui Sorin.
 
Copilul Ioanei, care de două zile îşi făcea veacul prin redacţie, plimba de colo-colo un scaun cu rotile.
Prezentatorul de ştiri al unui post tv anunţa că în acel tsunami care a lovit Asia au murit mii de oameni, dar nici un animal.
Mihai îl dojenea, în glumă, pe Tudor, care ocupase doar poziţia a treia la un concurs de pescuit.
"Să îţi reamintesc cum am câştigat eu marele premiu, acum patru ani?", a zis.
Tudor nu uitase.
"Ai prins un singur peşte!", a ripostat.
"Da, dar era peştele cel mai mare şi mai inteligent din acel lac!"
 
Am ieşit în hol şi m-am aşezat pe fotoliu. Câteva fete fumau, la câţiva paşi de mine, unele aşezate şi ele în fotolii.
"Andrada, ce cu zâmbetul pe buze eşti! Te-ai măritat?", a aruncat Anda o săgeată. (Andrada e divorţată, de ani buni).
"Măritaţi-vă voi! Eu mi-am îndeplinit menirea de femeie!"
"Dar nu a fost persoana potrivită", i-a amintit, cu maliţie, Anda.
"Dacă nu ne potriveam, nu făceam un copil".
Anda a părăsit teritoriul fără să pară câtuşi de puţin învinsă. Andrada m-a văzut scriind ceva pe o foaie de hârtie.
"Notează, notează! O să recunosc pasaje întregi, în cartea aia!"
"Care carte?", am răspuns, cu inocenţă.
"Mă duc acasă", a revenit la gândurile ei. "Bag o cană de zahăr ars!", i-a spus bodyguardului, aranjându-şi părul în oglindă.
 
"Sportivii ţării ştiu ce e efortul", i-am salutat, ca de obicei, cu un refren comunist, pe colegii de la sport.
"Ce faci, Johnny?", l-am întrebat pe Ionuţ. "Be good!", am adăugat şi de data asta, parafrazând titlul unui cântec al lui Chuck Berry.
"Îmi pare bine", a răspuns el, întinzându-mi mâna.
Ieri venise cu o tunsoare inedită. Colegii mei l-au maltratat cu o singură întrebare: "De unde ţi-ai cumpărat, bă, caşcheta asta?" şi cu divagaţii pe aceeaşi temă: că le place, că ar vrea şi ei, cât a costat?
Astăzi a venit tuns periuţă, dar Andrei n-a uitat:
"Ia zi, bă, Caşchetă, ce se mai întâmplă prin fotbalul ăsta intern?"
"O să-l schimbe pe şeful federaţiei".
"N-ai bă, ştofă de ziarist! Vrei să-ţi dau din ştofa mea? Dacă îmi aduci caşcheta aia cu care venisei ieri, mă mai gândesc..."
Se întorcea apoi către Vali Pribeagu:
"Aveam un vecin, Dinică îl chema, noi îi spuneam Căcău. Un beţivan notoriu, a murit de ciroză. Semăna leit cu Caşchetă!"
 
M-am uitat pe articolele care erau gata până în acel moment.
Supratitlu: "Femeia te ridică, femeia te coboară".
Titlu: "Femeia precum un şarpe".
Intertitlu: "Calvarul unei iubiri reci".
 
Alte titluri: "Un deputat social democrat ne-a asigurat că milionul de job-uri nou-create chiar există"; "Obligatoriul la armată"; "Bătălia pentru ciolanul de primar încinge spiritele"; "În caz de război românii pot muri liniştiţi"; "Partidul de guvernământ se teme de fraudarea alegerilor"; "Între amuzament şi realitate"; "La porţile caselor resturi aruncate şi nevoi fiziologice"; "Preşedintele declamă fardarea României".
Rutină şi lehamite.
 
Tina povestea îndelung, în gura mare, despre fetiţa ei. Fiecare episod se încheia cu aceeaşi remarcă a tinerei mămici: "Şi pe urmă, râde ca proasta!". Apoi şi-a amintit că tocmai cumpărase un balsam de rufe şi toate colegele de departament s-au repezit să îl studieze, să îl miroasă.
M-am apropiat de birourile lor, fără nici un ţel. Îmi amintisem că bunica ei a fost vecină cu Marin Preda, în Siliştea Gumeşti. Tot la scriitor mă dusese cu gândul o mirare a lui Tudor, pe care o prinsesem din zbor (el conversa cu Pansela):
"Păi, există fidelitate?"
 
"Tu eşti îndrăgostit de masa asta a noastră", a zis Tina (îi place să flirteze cu mine).
"Sigur, Tina, sunt îndrăgostit de o masă", am răspuns, dând din cap de la stânga la dreapta şi m-am aşezat pe scaunul de lângă ea. Cu capul în palmă priveam încăperea lungă, în care mirosea a salam (Andrei, Mădălina şi Anda, mâncau aşezaţi pe un birou).
"Nici ceasul nu îţi mai merge, Pişcoate! De ăla biologic, ce să mai vorbim!", zicea Pansela.
"Da, dar îmi merge cucul!", a răspuns Tudor.
"Ploaia face bine la ten", citea Marta, într-o revistă.
"Există şi alte lucruri care fac bine la ten".
"Da, mă Anda, dar să te plimbi prin ploaie cu prietenul tău..."
"Nu mai am şapte ani, Marta!"
 
"Bărbaţii însuraţi întotdeauna sunt mai singuri", mi s-a părut că îl aud pe Mircea. Spusese "siguri".
(Nu te pun pe gânduri situaţiile în care multe lucruri, ce ar putea deveni interesante, rămân banale?)
Un ziar concurent care zace în coşul de gunoi anunţa pe prima pagină că bătrânul primar al oraşului va survola într-un deltaplan, pilotat de un oligarh local, stadionul, înaintea următorului meci al echipei de fotbal.
Din stradă se auzea "Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii!". Maşinile partidelor socialiste rulau agale prin Oraş.
(Altfel îmi imaginasem lumea liberă).
 
Ramona, fata de la corectură, mi-a adus un text pentru pagina mea. M-am uitat peste el, deşi îi dăduse bun de tipar. Înlocuise: "Veselia şi speranţele lui s-au topit într-un singur cuvânt: cancer", cu: "Veselia şi speranţele lui s-au contopit într-un singur cuvânt: cancer".
Ea a absolvit filologia.
"Credeam că trebuie să-i dau şi eu bani lui Jimmy", mi-a spus, zâmbind.
M-am dus la un calculator şi am adus textul la forma iniţială.
 
Emilia a primit un telefon şi se îmbrăca de plecare, grăbită şi îngrijorată. Îi fusese jefuită casa.
Raluca avea pe cap o şapcă roşie şi asculta o poveste a doamnei Pinion despre părinţii ei, dintre care tatăl avusese "mintea mai aerisită", când era ea copilă. (A avea mintea aerisită, însemna, din câte mi-am dat seama, a fi mai tolerant).
 
"Bă, Jacobi ăsta nu ştie unde să pună virgula! Şi virgula e tot ce poate să mai pună!", a zis David, corectorul de la sport.
În ultimele zile, David venise cu mâna dreaptă bandajată, acum nu mai avea tifon, doar o pudră albă, pe dosul palmei.
"Ce faci, tată? Tragi pe nas? Ce film ai?", l-am întrebat.
Zâmbea.
"Cu Samantha Fox!", a zis, făcând un gest ca şi cum ar fi cântărit în palmă ţâţa respectivei.
"Du-te acasă, bă băiatule! Scrie o cerere şi vino cu ea să ţi-o semnez!"
"Cornel, hai la pagină!", m-a strigat de sus Mira, tehnoredactorul cu care lucrez pagina astăzi.
"Cornel, îmi dai şi mie un şapouţ?", se alinta Vali Pribeagu.
(O auzise pe Mira cerându-mi, ieri, "un şapoaş" şi, de atunci, mă tachinase de câte ori avusese ocazia).
"Nu mai vreau să stau până la 9 deseară!", m-a avertizat Cătălina, tânăra care se ocupă de marea publicitate. Cu o seară înainte, aşteptase să termin eu pagina şi abia apoi intrase ea. Nu fusese alegerea, nici vina mea.
"Ia, uite! Toţi vrem, numai Cătălina se opune!", am glumit.
Nu ştiu dacă şi-a dat seama.
"Ea e măritată, nu e voiajor ca tine!", m-a penalizat, râzând, Mira. Cred că avea idei greşite, bazate pe poveştile despre vizitele feminine pe care le primisem în ultimele zile. Îi spusesem adevăruri din care se puteau trage concluzii false şi nu risipisem această posibilitate. Părea să creadă că sunt un mare crai.
"Eu dorm numai cu spatele", mi-a mărturisit, mai târziu, explicându-mi astfel de ce a ales ea patul pe care îl ocupasem şi eu în concediul de pe Valea Râului (fuseserăm cazaţi în aceeaşi vilă, în aceeaşi cameră, dar ea venise la o zi după ce eu şi Maria plecaserăm).
Mă amuză când îmi spune lucruri de genul ăsta. Sau că adormea cu degetul în gură până la nu ştiu ce vârstă.
 
"Tu cum ai ajuns în redacţia asta?", m-a întrebat.
"Stamin mi-a făcut o ofertă".
"De unde îl cunoşteai?"
"Aveam o prietenă comună. De la care el a învăţat multe lucruri..."
"Tu n-ai învăţat?"
"Eu i le arătasem ei".
Am terminat repede pagina. M-am ridicat de pe scaun.
"Dă-mi şi mie o explicaţie la poză", a zis.
"Am ajuns să-ţi dau ţie explicaţii!", i-am răspuns, dar am făcut ce îmi ceruse.
Aşteptam lângă imprimantă să iasă printul paginii şi mă gândeam că e uşor pentru tine să rămâi cu Claudiu, e firesc, e de la sine.
Am dus pagina la corectură.
"Mie îmi place să fiu prima vioară. După mine, poate să mai cânte şi altcineva", le spunea Dorin, fetelor, vorbind despre sex. Zâmbeau, dar nu pentru că ar fi ştiut ce e vioara întâia.
Din televizor se auzea Purple Rain - Prince.
 
Mi-am luat taşca şi am urcat. Am semnat condica, mi-am luat mobilul de la secretară. Voiam să stau de vorbă cu mine, să iau decizii; mă săturasem să las lucrurile nesemnificative să pună stăpânire pe viaţa mea.
"Am un moment depresiv", i-am spus lui Mihai, care era în hol. "Un gol de aer".
"Şi pot să te ajut eu?", a zis, zâmbind. "Sau Clarice?", a adăugat arătând spre fata care fuma, aşezată pe un fotoliu.
"Ce sunt eu?", a intrat în joc Clarice. "Paraşută?"
M-am îndreptat spre ieşire şi ea s-a ridicat, apucând spre secretariat.
"Băi, şi când mă gândesc că deseară dorm în spital!", a zis râzând, fluturând o hârtie care ar fi putut fi o adeverinţă pentru medic sau altceva.
Am râs şi eu ştiind cât de mult îi plac farsele.
 
Păşeam obosit.
Se înnegurase, deşi seara era încă departe. Tunetele se auzeau tot mai aproape.
O mulţime de oameni stăteau la coadă în faţa agenţiilor care vând bilete la loto.
Sub remorca unui tractor, pe aleea ce urca spre teatru, un bărbat, probabil şoferul, dormea întins pe un pled, cu faţa în sus. Zâmbea şi m-am molipsit. Surprinzător şi caraghios a apărut deodată, la picioarele mele, un şoricel. Stătea pe bordură, speriat probabil, şi mă privea. L-am ocolit, apucând de-a dreptul prin iarbă către bătrânelul cu faţa rotundă, brăzdată de riduri adânci care cânta la ocarină, aşezat pe o bancă, sub privirile unei femei cu haine ponosite şi un fular pe care scrie Puma, atârnându-i, pe după gât, peste sâni.
Un bărbat cu părul grizonat conducea grăbit un cărucior în care era un bebe adormit sub o pălăriuţă pe care era desenată o floare a soarelui imensă.
Tânăra sexy îmbrăcată într-un deux pieces orange, cu fustă scurtă şi ciorapi negri, care probabil că aştepta pe cineva, lângă portiera deschisă a unei maşini de lux, m-a privit lung. I-am răspuns scurt.
 
Cei doi (ea şi el) cerşetori tremurând de bătrâneţe îşi ridicaseră cu greu scăunelele. Plecau acasă, dar femeii îi căzuse ceva din poală şi amândoi îmi făceau semne disperate.
"Prindeţi-ne şi nouă oul!", am înţeles în cele din urmă, cuvintele ei, văzându-l cum se rostogolea pe trotuar, către rigolă. L-am recuperat şi l-am lăsat în mâna lui uscată.
Primele picături au fost mari şi au sfârâit pe asfalt. Apoi ploaia a devenit serioasă, constantă, imperturbabilă.
Căutam din priviri un adăpost şi am zărit, pe celălalt trotuar, o frizerie.
Am traversat şi sunetul clopoţelului agăţat deasupra uşii m-a surprins. O tânără grăsuţă, îmbrăcată într-un halat alb, mi-a zâmbit şi m-a invitat pe un scaun. Colega ei, cu siluetă zveltă şi o aluniţă deasupra buzei de sus, tundea un băieţel de vreo patru anişori. Pe el îl aştepta, probabil, bunica aceea cu ochelarii aşezaţi pe vârful nasului.
Mirosea a parfum ieftin în încăpere şi pe lângă oglinda mare în faţa căreia mă aşezasem, vedeam ploaia prelingându-se pe geamul vitrinei. Degetele frizeriţei mă atingeau în timp ce îmi aşeza pânza albă în jurul gâtului. Gestul nu mi se părea întru totul inocent, deşi avea toate atuurile să fie. Femeia mă privea tandru, mămos şi i-am cercetat în oglindă mâinile. Nu purta verighetă. Nici măcar un inel.
 
"Şi ştii ce urât îmi e să merg pe întuneric!", îi spunea colegei ei. "N-aveam nici lanternă, nici lumânare, nimic! Am pornit înainte cu mâinile întinse, să nu mă izbesc de ceva şi...Zbang!, drept în mijlocul frunţii!"
"Păi, cum aşa?"
"Simplu! Uşa era deschisă, perpendicular spre mine, a nimerit printre mâinile mele şi am dat cu fruntea fix în dungă! Dar ştii ce lovitură?" a adăugat, râzând.
S-a oprit pentru a schimba maşina de tuns. A scos din priză un cablu şi l-a înlocuit cu altul. Am întâlnit zâmbetul bătrânei, în oglindă. Mă privea cu blândeţe şi insistenţă, de parcă m-ar fi cunoscut mai demult. M-am eschivat, pentru un moment, dar am revenit, curios, să verific dacă nu cumva mi s-a părut. Ochii ei erau aţintiţi în punctul de contact vizual dintre noi şi, de data asta i-am răspuns cu o privire atentă şi neutră. Faţa i s-a luminat, ridurile din jurul ochilor se strânseseră de bucurie. Mă simţeam înţeles, încurajat să fac ceva, dar nu aş fi putut spune ce, în acel moment. I-am studiat cu meticulozitate chipul şi am fost sigur că nu o întâlnisem niciodată, dar mi se părea, şi sentimentul ăsta era straniu, că şi eu o cunoşteam.
"Precauţia nu te ajută întotdeauna", a zis, condescendent, privindu-mă.
M-am gândit la tine.
Aveam impresia că zâmbetul bătrânei s-a accentuat, că îmi citeşte gândurile, dar nu mă încerca nici teamă, nici disconfort.
 
"De ce ţii capul în jos? l-a întrebat cealaltă frizeriţă pe băieţel, scuturându-i de pe frunte, cu o perie, părul tăiat. "Eşti fricos?"
El nu a răspuns nimic, dar şi-a îndreptat capul.
"Sau eşti puţin ruşinos?", a încercat tot ea să îl disculpe.
"Un bărbat nu trebuie să fie niciodată ruşinos şi nici fricos!", a spus bunica lui cu fermitate, în glasul obosit şi ocrotitor.
S-a ridicat de pe scaun, a plătit, ne-a salutat şi a ieşit cu copilul de mână. Când au trecut prin dreptul vitrinei, cel mic mi-a aruncat o ocheadă furişă.
Ploaia se oprise şi soarele scana strada.