O lună plină

Mesajul pe care l-am primit astăzi de la tine se numea Zig-zag-uri şi vreme frumoasă. Nu, nu am mers niciodată cu maşina în zig-zag, îţi răspund la întrebare. Nici că aşa a început filmul Lolita, nu reţinusem, pe mine m-a impresionat scena dinspre final, cu personajul interpretat de Jeremy Irons vizitându-şi, în cuibul ei, iubita între timp măritată cu un bărbat "simplu" şi însărcinată. Scena şi această variantă de soţ, m-a dus cu gândul la Maria şi la Iani. And you treated my woman to a flake of your life. And when she came back she was nobody’s wife, îi şopteam lui, din redacţie, ascultând în căşti, pe calculatorul lui Jimmy (zis şi tatăl lor) cântecul lui Cohen, în varianta Tori Amos. Era un CD primit de la Dan, mă amuza gândul că prezenţa unei conjuncţii la începutul frazelor, nu le-ar aminti nici Mariei, nici lui Iani, filmul Finding Forrester. În schimb, despre intimitatea lor profundă şi consistentă, nu ştiu mai nimic şi nici nu îmi doresc.

E drept că pe Maria o visez, uneori, va rămâne mereu la mine în inimă, ştiu însă că n-aş mai putea trăi alături de ea, încrederea fiind extrem de greu de recuperat. Infarct faci o dată, de două ori, nu de zece, chiar dacă e unul emoţional. Doar cu aşteptări de prieten, am o poziţie confortabilă şi chiar dacă nostalgia sau părerea de rău pentru că lucrurile nu au curs unde voiam eu mă mai bântuie, pot să fiu mereu senin în această relaţie.
"E o întreagă dezbatere în capul meu!", îmi spune, adesea, uneori cu alte cuvinte.
"Cel puţin pe plan sentimental e bine că nu ai dileme!" , îi răspund. Nu-mi pierd deloc cumpătul nici când se întâmplă să o sun pe mobil şi să îmi răspundă el.
"Îmi place de tine", zice ea, alteori, dar mă feresc să dau cuvintelor greutatea cu care obişnuiam să le încarc în trecut. E plăcut ceea ce ni se întâmplă, chiar dacă e departe de ceea ce ar fi putut fi.

Zilele trecute a venit în oraş, în seara dinaintea plecării am condus-o acasă şi ne-am oprit pe gărduleţul din faţa blocului ei, ca pe vremuri. Şi privirea ei mi se părea că seamănă cu aceea de altădată.
La un moment dat, după o poveste de-a ei, i-am spus că simt o oarecare solidaritate faţă de Iani, în raport cu familia ei. Am minţit. Omul nu mă interesează, nu l-am iertat pentru că a ajutat-o să mă dezamăgească, că a împins-o pe un drum de unde ea nu se mai poate întoarce la mine. În schimb, am iertat-o pe ea, deşi vina îi aparţine. Gândul la nopţile lor îmi dă un sentiment de eliberare, mă simt dezlegat de povestea începută într-o noapte de sânziene, suspectă de magic.
Maria are şi momente în care pare că nu e autentică. De la examen iese întotdeauna un prim elev, în jurul căruia se îngrămădesc toţi părinţii aflaţi în aşteptarea propriilor odrasle. Curioşi, îl descos cu întrebări despre subiecte, el e, de obicei, zâmbitor, relaxat, încrezător, le spune că a fost uşor, că a făcut tot. Unii îl invidiază, "Doamne, de-ar fi făcut şi al meu!", se roagă în gând sau cu glas tare, în faţa acestei vedete a zilei, care s-a descurcat atât de bine, la o primă impresie. Puţini ştiu ce notă mică va obţine, cât de jos va fi sub linia celor admişi, ce false sunt aceste aparenţe. Fosta mea prietenă seamănă, din când în când, cu elevul care iese primul de la examen.

"Ne-ar trebui o noapte întreagă", zicea, pe gărduleţul din faţa blocului ei, privindu-mă cu drag, dar şi cu dorinţa să ajungă mai repede în casă, unde o aştepta tatăl ei. "Poate că vin eu într-o zi, pe furiş, şi vorbim atunci", arunca o promisiune în care nu credeam nici unul. "Dacă nu, poate voi veni eu pe furiş, în Bucureşti, într-o zi şi vorbim acolo", i-am răspuns, în aceeaşi notă şi a părut că se bucură.
Ieri am sunat-o şi am invitat-o pentru câteva zile la munte, primisem un bilet pentru două persoane, pe Valea Râului. Copsesem o zi şi o noapte planul ăsta din care te-am scos fără nici o ezitare, închipuindu-mi că te cunosc suficient pentru a şti că ai refuza. Maria a acceptat.
Astăzi, în timp ce eram pe terasa de la teatru, la o masă cu trei prieteni, m-a sunat.
"Ce face Edi? A mai crescut?", m-a întrebat, după ce i-am spus cu cine sunt, despre unul dintre ei.
"Edi nu va creşte niciodată", i-am răspuns.
"Te-am citit astăzi. Cred că îmi place cum scrii".
"Să mă anunţi când te hotărăşti".
"Uuuf! Nimic nu înţelegi!"
"Ce mai face Iani?"
"Am avut zile calme".
"Nu ştiu cum sunt zilele voastre calme. Nici cele agitate. Despre cele obişnuite, ce să mai vorbesc!"
"Am învăţat multe de la tine. Ieri mi se părea puţin aiurea să mergem împreună la munte. Dar m-am obişnuit să fac aşa cum vreau".

Ce importanţă are dacă eu cred sau nu în ei doi. Nu e treaba mea dacă îl iubeşte sau se lasă iubită! Ei sunt împreună, iar eu mă gândesc la tine.

Yes, and thanks for the trouble you took from her eyes. I thought it was there for good, so I never tried, am fredonat toată seara din acelaşi cântec despre care ţi-am scris mai devreme, sperând că mă vei lăsa să-ţi iau, ca pe o musculiţă, tristeţea din ochi. N-am să aprind artificiile pentru asta, dar vei afla vreodată cum te-ai simţi atunci când degetele mele ar desena, puţin mai jos de abdomenul tău, o lună plină?