DJ Mătuşa

M-am trezit devreme şi mi-a plăcut dimineaţa asta. Parfumul fetei din autobuz, ceaţa ce domnea peste Valea Fetii, hărnicia poştăriţei zgribulite şi pacea bătrânului care îşi lua un plic din cutia poştală la ora şapte şi jumătate. Tandreţea grăbită, cotidiană poate a bărbatului care îşi scosese maşina din curte şi se întorsese să îşi sărute nevasta, înainte de a pleca la serviciu; zorelele mari, bleu, de pe gardul unei curţi aflate la intersecţia dintre strada Părului şi strada Bujorului; ţiganii care dansau în mijlocul unei străduţe, acompaniaţi de două chitare mânuite cu gesturi violente.

Dacă ai fi văzut foarte micul dejun pe care l-am servit în biroul Iuliei, poate ţi-ar fi părut unul obişnuit, dacă nu chiar frugal, dar bucatele odată botezate Amor a la Mexicana şi Irish Green, au avut alt gust decât nişte sandvişuri şi o salată.
"Avem şi iaurte, dar e în frigider", a adăugat Iulia.

I-am spus despre dansul ţigănesc la care privisem îndelung, cu puţine minute înainte. Ea mi-a povestit cum Harald i-a făcut unei ţigănci imense dintr-un orăşel românesc (fată de bulibaşă, apoi soţie de bulibaşă, acum mama bulibaşei) o fotografie pe care, la cerere, o scosese pe hârtie în format neobişnuit de mare.
"Ce făcea cu ea?" am întrebat.
"Îi trebuia pentru înmormântare", a zis Iulia. "Ţiganca a fost foarte bucuroasă când a văzut-o şi, mulţumită de propria ei imagine, ne-a servit o ciorbă excelentă, de varză, urmată de o friptură de pui. După ce am mâncat, o altă ţigancă a vrut să-i ghicească în cărţi lui Harald şi el atunci s-a purtat ca un personaj dintr-o carte de-a ta: i-a cerut tinerei să-i spună trecutul. Şi ea i l-a povestit, în linii mari, dar fără nici o eroare".
(Harald a plecat, ieri, spre Norvegia. Mi-am amintit că Ligia îi spunea lui, pe furiş, Mary Poppins, pentru că i se părea că vine şi uită să mai plece, Harald aşteptând, spre deosebire de Mary, mai mult decât să se schimbe vântul).

"E greu să-ţi tihnească mâncarea când ai tăi se ceartă în apropierea ta", îmi spuneam, aseară, şi aş fi putut să-i reamintesc Iuliei, mirarea ei mai veche şi imperativă: "Ce-o fi atât de greu să te înţelegi om cu om!", ascultând (eu) cum tocmai ea escalada, de data asta o dispută cu C-B. "Uite că-i greu! Dacă nu mă mut repede, va fi prea târziu", mi-am spus, alegerea fiind făcută, bagajele, aproape în întregime transferate la Casa cu elefant, unde voi dormi, pentru prima dată, în această noapte.
C-B îmi relatase, înainte ca el şi Iulia să se ia la harţă, un schimb de replici între doi bărbaţi ce stăteau la coadă pentru a-şi ridica ajutorul şomaj:
"Ce faci, pe unde mai dai cu sapa?"
"M-am specializat aici!"
Dar ăsta fusese, din punctul meu de vedere, singurul lucru pozitiv pe care îl spusese C-B, în ultimele zile.

După ce m-am despărţit de Iulia, lăsând-o să-şi vadă de treburile de serviciu, am mers să plătesc factura telefonică şi apoi, pentru că mă grăbeam, am luat un taxi spre redacţie. Conducea un şofer bătrân, ascultător de "Cine bate la fereastra meaaa/O gagică cu poliţiaaa/Spune că i-am furat inimaaa", pe ritmuri orientale. A oprit la semafor, la institut, s-a făcut becul verde, dar firul de aşteptare fiind, în faţa noastră, lung, până să ajungem în intersecţie, semaforul a prins culoare galbenă, iar cu o secundă înainte de a trece şi noi, se făcuse deja roşu. Am mers vreo cincizeci de metri şi un poliţist ne-a făcut semn să tragem pe dreapta.
"Ce-am făcut, domne?" s-a mirat şoferul.
"Aţi trecut pe roşu", a zis poliţistul.
"N-am trecut, domne! Pe ochii mei, dacă am trecut pe roşu!"
Ştiam că poliţistul avea dreptate, mă amuza patima cu care bătrânul îşi apăra cauza, şi probabil că răsărise un zâmbet pe faţa mea, lucru care i-a dat şi mai mult avânt: "Uite, domne, râde clientul! Să spună clientul! Râde, domne! Cum să trec pe roşu! Mai fură maşini în spatele meu!" Asta era parţial adevărat, mai trecuse o maşină, care făcuse stânga (cred că acolo era un alt semafor, care era verde, dar pentru cei care o luau la stânga). Din fericire, poliţistul nu m-a întrebat nimic, m-aş fi aflat într-o situaţie delicată, un adevăr rostit atunci l-ar fi bulversat pe şofer, iar eu cu el urma să îmi termin cursa. Poliţistul ne-a lăsat să plecăm şi tot drumul bătrânul m-a luat martor la nedreptatea ce îi fusese făcută, eu mai văzusem aşa ceva? Părea de bună credinţă, nu încercase doar să scape, aşa cum îndrăznisem să-l suspectez, nu fugea de responsabilitate.
"Poate pe galben să fi trecut", am încercat cu puţină timiditate, dar conciliant (aşa cum o cauză care nu te interesează îţi permite să fii) un compromis (era galben când eram la cinci-şase metri de intersecţie) care a fost respins imediat:
"N-am trecut domne, nici pe galben! Era maşină în spatele meu, m-o fi confundat cu ăla!"
Ăla făcuse la stânga, pe verde. Noi am mers înainte, pe roşu. Şoferul meu se uitase la un alt semafor decât la acela care trebuia, era un tip care îşi proteja ego-ul, indiferent de greşeala comisă sau era un desăvârşit actor.

M-a lăsat puţin mai sus de redacţie. L-am văzut pe Mihai înăuntru, lângă uşa de sticlă, împreună cu câţiva colegi şi am traversat alergând uşor către ei, printre maşini, traficul fiind necontenit în zonă, dar greoi. (Strada îngustă îmi permite astfel de tentative, autovehiculele circulă cu viteză mică, ajungi pe celălalt trotuar înainte ca vreunul să te atingă. Important e să nu ai nici o ezitare). Aşa trecusem şi acum, la o palmă de un Mercedes Benz, iar Mihai deschisese uşa, "furios", arătând cu pumnul în direcţia şoferului:
"Băăă, futu-ţi gura mă-tii!", a strigat după el, adăugând apoi mai blând, dar încă dojenitor: "Păi tu nu opreşti, când traversează Cornel?!?"
Hohotele de râs izbucniseră de la primul gest al lui, când am ajuns, erau în toi.
Şi a fost zi nespectaculoasă, la serviciu.
"Multe lucruri bune mi se vor întâmpla. Le simt apropierea", ţi-am scris, încrezător, la un moment dat, într-un e-mail.

Când plecam de la job, a ieşit odată cu mine un coleg de la o subredacţie dintr-un alt oraş. Era cu maşina şi cu băieţelul lui, s-a oferit să mă lase în Valea Vlăicii, fiindu-i lui în drum şi mie mai aproape de noua locuinţă. Aveam în mână o sticlă de suc şi, după ce m-am aşezat pe bancheta din spate, cel mic a zis: "Mă sete!". A repetat asta de câteva ori. Tatăl i-a întins o sticlă de apă minerală, băiatul a băut puţin şi apoi a rostit cu tonul acela imperturbabil: "Mă sete". Atunci mi-am dat seama că el poftise la sucul pe care îl aveam în mână şi i-am oferit sticla. A băut îndelung, de câteva ori, în timp ce tatăl lui conducea, vorbind la mobil. Când am coborât, colegul meu m-a îndemnat să iau sticla şi aşa am făcut. Imediat după ce maşina a demarat, a venit peste mine regretul: de ce nu i-am lăsat celui mic sucul? Până ajungeau acasă aveau mai bine de trei ore de mers!

Aseară stăteam cu Gabi pe terasa teatrului naţional. El îmi povestea din America, îmi răspundea la întrebările care îmi treceau prin cap, legate de cum se trăieşte în lumea aceea. Uneori, schimbam rolurile şi mă întreba el ce mai e pe aici, iar eu îi dădeam indicii.
La un moment dat, lângă mine am auzit vocea unui cerşetor care îmi solicita nişte bani. I-am răspuns că nu am, fără să întorc capul spre el. "Vă rog să mă scuzaţi!", a zis şi, îndepărtându-se, a intrat, abia atunci, în câmpul meu vizual: un bărbat ce părea să aibă aproape 60 de ani, slab, ce mergea sprijinindu-se într-o cârjă. Avea pe chip o suferinţă ce părea reală. Nu şi-a încercat norocul la altă masă, aplecat, parcă ruşinat de refuzul meu, cu autentică, sau de mine închipuită, mândrie. Impulsul de a porni după el a fost foarte puternic, am tot vrut să-l întrerup pe Gabi, care îmi povestea ceva şi să-i dau omului monedele ce le aveam în buzunar, dar am amânat. L-am văzut dispărând în spatele teatrului şi atunci am renunţat. (Iulia nu ar fi lăsat să i se întâmple aşa ceva. Ea a fost la Alexandria duminică şi îmi povestea că, la plecare, tanti Dida zisese: "N-am mâncat şi noi o îngheţată!". Şi au coborât din maşină, au cumpărat câte una de la magazinul din colţ şi au stat câteva minute, savurându-şi fiecare aroma aleasă. "Am fi rămas cu gândul la ea!", a mai spus tanti Dida).
Aşa am rămas eu cu gândul la bărbatul acela: cu inutila intenţie în suflet şi, tot acolo, la fel de puţin folositoare, părerea de rău.
Te las pe tine să găseşti tâlcuri personale acestor poveşti, eu ştiind cum e să ratezi momentul, să te uiţi la alt semafor decât trebuie, să nu fii atent la ce e lângă tine.

Dan primise un e-mail de la un fost coleg, căruia îi adusese o lansetă din Canada. Tipu’ îi spunea că i s-a rupt un inel de la unealta de pescuit şi îl ruga să îi cumpere altul.
"Mă irită, magazinul la care mă duc nu e peste drum, cu autobuzul nu ştiu cum se ajunge, trebuie să apelez la Bogdan, care e disponibil o dată la două săptămâni şi care îşi are propriul lui program. Am senzaţia că sunt un om cu puţine resurse şi cereri multe şi trebuie să fac multă echilibristică pentru a-mi păstra, faţă de mine însumi, în primul rând, imaginea de om generos (sunt puţini cei care nu sunt interesaţi de chestia asta). Şi nu ştiu dacă e o situaţie reală sau o închipuire de-a mea care să mă facă să îmi suport meschinăria mai uşor", îmi scria astăzi. I-am răspuns că între meschinărie şi generozitate sunt multe stări intermediare, dacă nu eşti într-una la un moment dat, nu înseamnă că ai căzut direct în cealaltă. La asta m-am gândit atunci, nu ştiu dacă e adevărat, probabil că un exerciţiu sistematic, voluntar sau nu, te face să îţi păstrezi tot timpul capacitatea de a fi generos sau meschin.

În seara asta am fost invitat la cină, la Luigi. Iulia pregătise gustări uşoare, de vară, pe care le-am servit în sufragerie. Apoi, ne-a pus muzică. Îşi găsise şi un nume de scenă: DJ Mătuşa. Alegea melodiile de pe calculator, râdea la She’s just seventeen, you know what I mean, al formaţiei Beatles. Mi-a vorbit cu aplicaţie despre importanţa pe care o are în garderoba cântăreţului de blues, şoseta: cu steluţe, cu bentiţă, în fel şi chip. Unul din accesoriile pe care nu le observ, de obicei şi care pentru ea sunt importante.
I-am mărturisit ceea ce îi spusesem şi lui Nico, atunci când mă întrebase cine voiam să fiu, în adolescenţă: băiatul cu chitara, tipul către care sunt îndreptate toate privirile, cel din mijlocul cercului, care cântă şi spune bancuri sau lucruri inteligente, iar atunci când merge să se culce, fiecare femeie ar vrea să îl însoţească.
"E timpul să te apuci de blues, iar cu o şosetă bine aleasă, visul va deveni realitate garantat şi instantaneu!", a zis Iulia.

De-afară se auzeau strigătele suporterilor echipei de fotbal, victorioasă într-un meci de campionat ce avusese loc într-un alt oraş. Autobuzele se perindau pe sub fereastră, Iulia ieşise în balcon şi îi încuraja, dar, neştiind ce să le spună, s-a trezit strigând: Trei puncte! – cu ton de Evrika! (Miza, asta fusese: trei puncte, pentru victorie).
Ne-am întors în cameră şi Luigi s-a dus să facă un ceai. Alma, câinele lui de sex feminin, se aşezase pe covor. Iulia cânta, în ritm de blues, în numele căţeluşei: O să-mi găsesc un boxer gras/ O să-mi găsesc un boxer gras// Şi am să mă mărit cu el/ Şi am să mă mărit cu el// Am să fac mulţi căţei/ Am să fac mulţi căţei// Şi am să stau într-o cuşcă a mea/ Şi am să stau într-o cuşcă a mea// Îmi va aduce numa’ oase şi bucăţele de carne/ Îmi va aduce numai oase şi bucăţele de carne// Boxerul meu. E greu să redau farmecul scenei, mai ales că melodia lipseşte.

Târziu în noapte, după ce ajunsesem în noua mea cameră, m-am gândit la tine şi la şirul zilelor în care voi cânta blues, dacă blestemata aia de şosetă va şti să vină.