Fotografia şi fotograful

Într-o dimineaţă de primăvară, nu cu mult timp în urmă, mergeam la răsărit, spre Olt - văzusem ceaţa vălătucind unde ştiam că este albia râului.
Drumul trecea prin gară.
Era cam 7 dimineaţa şi mergeam oarecum grăbit..

Ajuns în gară, îmi sare în ochi o scenă: un mecanic termina de desprins legăturile dintre două vagoane motor antice (mă şi mir că mai circulă).
Mi-au atras atenţia cele patru faruri aprinse, lumina lor fenomenală, gălbuie, în semiîntunericul ce se risipea încet, luminând, fiecare, albastrul celuilalt vagon.
 
Şi omul acela, între lumini...
Scot repede aparatul, iuţesc pasul, dar... mecanicul îşi terminase treaba şi se urcase pe peron.
L-am întrebat dacă, în fiecare zi, face aceeaşi treabă, la aceeaşi oră.
Da, zice. Vagoanele motor veneau de la Tălmaciu şi unul rămânea în gara Rm. Vâlcea, din lipsă de pasageri.
Buuun... a doua zi sunt prezent în gară, dar... era numai un far aprins.
A treia zi, faruri stinse.
A patra zi, trei faruri aprinse şi o angajată desfăcea legăturile fiecărui vagon, cu spatele la celălalt.
A cincea zi, uau! Toate farurile aprinse, însă nu intra nimeni să desfacă legăturile.
Am întrebat de ce şi mi s-a spus că, vagonul care trebuia să rămână este defect şi trebuia dus pe altă linie.
Vagoanele porniseră deja.
Am sărit pe linie ("alo, domnu', ce faceţi?") am ţopăit peste alte linii, am sărit un gărduleţ şi am ajuns aproape în acelaşi timp cu garnitura.
Un mecanic a intrat între vagoane şi a început să mânuiască legăturile cu gesturi profesioniste.
Pun aparatul la ochi... ghinion!
Acolo nu era peron şi tampoanele veneau la nivelul ochilor, vedeam doar şapca omului.
Am ridicat aparatul cât am putut de sus, câteva rafale scurte şi... gata!

Este povestea uneia dintre fotografiile la care ţin nespus de mult, prietenii au apreciat-o la fel de mult, a impresionat chiar şi un juriu, care a medaliat-o cu aur FIAP.

Fotografia... trecuseră cam 10 ani, după 1990, de când nu am fotografiat nimic.
Laboratorul din baie stătea nefolosit, copiii creşteau, apăruseră problemele financiare, vremurile erau cum erau... dar sufletul tânjea.
Se pare că, cineva, undeva, acolo sus, s-a îndurat de mine - un şir de întâmplări fericite (cameră foto de 3 MP împrumutată, fotografiat colegi de serviciu, prieten care mi-a spus de concurs), m-a făcut să câştig, la concursul PC Magazine şi HP România, primul meu aparat digital - HP 715, de 3,3 MP.
Aş dori fiecăruia să trăiască imensa bucurie ce am trăit atunci, în 2001.
Am început să fotografiez febril şi, de atunci nu m-am mai oprit.

Aparatele s-au schimbat şi ele, iar în prezent lucrez cu un Canon 6D şi un Canon 60D.
Dincolo de pasiune şi premiile câştigate, cea mai mare realizare o consider contactul cu oameni deosebiţi, pasionaţi, dedicaţi şi, mai ales, cu suflet cald, prietenos.
Prietenia cu ei m-a îmbogăţit sufleteşte, mi-a dat aripi să continui să fotografiez.
După cum se observă, nu am un stil anume, reţin pe card tot ce îmi place, tot ce îmi atrage atenţia că ar putea fi ceva pe care să îl arăt şi să atingă sensibilitatea privitorilor.

Ţin să mulţumesc, şi pe această cale, soţiei mele, Sanda, care m-a încurajat şi mi-a fost alături în mai toate peregrinările pe coclauri sau pe unde mă purtau paşii în căutare de imagini. De fapt, ea este primul meu critic - atunci când am gata o imagine, o chem şi aştept verdictul.
Dacă se uită lung şi zice "hmm", ceva nu e în regulă şi reeditez sau abandonez.
Dacă reacţia este "da!", am certitudinea unei realizări.

Încerc să transmit, prin imagini, emoţie; încerc să-i fac pe oameni să se bucure de ceea ce văd, să-şi dea seama că lumea este un loc minunat, plin de frumuseţi pe lângă care trec, deseori, fără să le observe, copleşiţi de gânduri şi griji.

Îmi place muzica bună - jazz, rock, blues, ambient. De fapt, când lucrez, din boxe susură lin jazz (improvizaţiile instrumentiştilor îmi sunt sursă de inspiraţie) ori blues lin "de la mama lui".

Ani la rând am fost la festivalul de jazz de la Gărâna, iar, în ultimii ani, la festivalul de blues de la Brezoi, acesta din urmă mult mai aproape de casă.

Răsăriturile din Vama Veche, pe ritm de Bolero, sunt, de fiecare dată, un fenomen unic, irepetabil.

În materie de film, Tarkovsky este, pentru mine cel mai bun regizor al tuturor timpurilor. Stalker, văzut în tinereţe, la cinema, mi-a rămas, până azi, "imprimat" în adâncul fiinţei. Aveam 16 ani când am văzut La strada al lui Fellini, film care mi-a schimbat, total, în bine, percepţia despre imagine, regie, interpretare actoricească.

Am citit cu înverşunare literatură SF de bună calitate - biblioteca îmi este martoră în acest sens. Mai citesc şi acum, mult mai rar, din păcate.

Toate acestea se împletesc, se adună, se combină fără să ştiu cum, pentru a da naştere fotografiilor pe care le vedeţi.

Ansel Adams avea o zicere care mi se pare formidabilă pentru mine: "You don't make a photograph just with a camera. You bring to the act of photography all the pictures you have seen, the books you have read, the music you have heard, the people you have loved."