Aici intervine fotografia de stradă, ca artă fotografică: rolul ei nu este de a copia acest flux al vieţii obişnuite, ci dimpotrivă, de a reda ceea ce în acest flux este de un alt ordin, ceva ce trece de regulă neobservat. Privim fotografiile de stradă care şi-au îndeplinit acest rol, recunoaştem în ele lucrurile pe care le vedem zilnic, comune, observăm şi acel element "altfel" şi ne mirăm că am trecut pe lângă el de atâtea ori fără să îl remarcăm... Acestea sunt fotografiile de stradă cu subiect. Ele ne pot orienta în direcţia în care să găsim răgazul de a fi atenţi la neobişnuitul din obişnuit chiar şi atunci când suntem pe stradă sub apăsarea rutinei zilnice.
Îmi vine în minte un exemplu: mă aflu într-o staţie de autobuz, printre oamenii care aşteaptă - un lucru obişnuit, oameni obişnuiţi, cu atitudinea obişnuită dintr-o astfel de situaţie; dar, pe neaşteptate, cineva priveşte altfel, o privirea care lasă să se întrevadă ceva din interior, ceva de un alt ordin decât obişnuitul de până atunci. Pentru mine acel om, cu acea privire, este în acel moment un "subiect" de fotografie de stradă:
Sunt însă pe stradă şi momente "altfel" pentru care nu este nevoie de un "ochi" exersat, întrucât se oferă cumva de la sine tuturor observatorilor: atunci când împărtăşim cu cei de lângă noi emoţii, prin îmbrăţişări, săruturi, strângeri de mână şi orice alte gesturi de afecţiune, de apropiere, care de regulă se petrec într-un cadru privat. Astfel de gesturi ascund uneori trăiri puternice, de vreme ce penetrează "carcasa socială" pe care cu toţii o producem şi o activăm în mediul public.
Dacă în astfel de cazuri nu este neapărat nevoie de o vedere fotografică subtilă, dificultatea pentru fotograful de stradă constă în a nu fi perceput ca fotograf... Trebuie să părem martori complet indiferenţi, discreţi, cu o prezenţă obligatoriu neintrusivă, nederanjantă. Pentru că valoarea unor astfel de scene constă în primul rând în autenticitatea şi spontaneitatea gesturilor; şi ne simţim liberi să îi arătăm celuilalt ce simţim atunci când ne considerăm singuri cu el, neobservaţi.
Sigur, îndrăgostiţii nu mai sunt conştienţi de ceea ce este în jur... astfel că în cazul lor sunt emoţii pe cât de puternice, de autentice, pe atât de uşor de "capturat", în special "scena sărutului"...:
Şi nu e nimic de ordin "psihiatric" în această "uitare de ceilalţi", cum tinde să ne inducă în eroare afişul din următoarea fotografie:
Gesturile tandre, dar mai puţin împărtăşite, par a ascunde o poveste tristă şi transmit o doză de dramatism:
Uneori, transmit şi o doză de comic...
Ca pasionat de fotogafie de stradă, am fost martorul unor gesturi care m-au mişcat prin povestea pe care am simţit-o în spatele lor, prin frumuseţea trăirilor.
Cel mai mult mă impresionează gesturile discrete, neostentative, prin care cei doi îşi arată încrederea, prin care unul se îndredinţează celuilalt, prin care îşi oferă sprijinul:
Am fost şi martorul unor exteriorizări energice de afecţiune:
Uneori ponderate, dar profunde:
Iar o privire poate exprima cât o mie de gesturi...
Minuate mi se par gesturile care exprimă afecţiunea dintre părinţi şi copii. M-am bucurat de fiecare dată când am avut şana să surprind astfel de momente:
În încheiere, în această categorie a gesturilor ce exprimă emoţii, vă voi propune câteva fotografii cu un dozaj mai pronunţat de comic. Umorul este, pentru mine, unul dintre acele elemente "altfel" din viaţa străzii, ce poate face ca o scenă să fie un subiect de fotografie de stradă. Cel mai bun exemplu în acest sens cred că este fotografia lui Martin Parr.
