Vărul lui Hans care este verişorul bărbatului care cultivă ceapă pe soţie şi-a imaginat într-o zi cu totul stupidă că poate zbura. Ziua în cauză a primit acest epitet deoarece s-a dovedit că Victor, ca orice om obişnuit care n-a fost înzestrat cu aripi de la natură, şi-a julit nasul, splina i s-a zdruncinat bine de tot, la fel şi rinichii şi ficatul, în rest doar şi-a rupt mâna dreaptă, piciorul stâng, mâna stângă şi piciorul drept. La spital a fost înconjurat de mai mulţi studenţi la medicină mititei, gălbui la piele, cărora medicul de gardă le-a explicat efectele contactului dintre un corp moale şi asfaltul dur. Toată această treabă s-a întâmplat după ce poliţaii i-au găsit în casă 83 de volume împrumutate dar nereturnate la bibliotecă. În patul acela alb Victor nu mai arăta prea mare, adică puteai să bănuieşti că nu e mic, după mărimea ghipsului şi a cearcănelor adânci de sub ochi. Fiind îndopat cu medicamente, tranchilizante, seruri şi tifoane, nu suferea, nu se gândea la nimic, nici măcar la poliţai şi la cărţile care i-au fost luate de pe rafturi, nici la cei de acasă, nici la zbor, nici la el, nici la pozele în care era însoţit de chinezoaică. O muscă mare de gunoi s-a strecurat în salon şi i s-a cocoţat pe nasul bandajat. Picioarele muştei au alunecat mai la vale, pe obrazul drept, s-au frecat unele de altele, au ajuns pe frunte, de acolo pe sprânceana stângă, obraz... buze. A înghiţit-o! În următoarele şase luni aceasta va fi principala şi aproape unica lui distracţie: înghiţirea muştelor şi a gâzele care se vor încumeta să i se urce pe faţă. Dacă ar fi fost doar atâta, n-aş mai fi avut ce să povestesc, nu? Că doar ce să tot vorbeşti de unul ce stă juma de an culcat în pat, cu ochii holbaţi în tavan şi la ecusoanele infirmierelor, care din când în când, mai ales după ce ia medicamente, înghite muşte. Povesteşti de musca nr. 1, de musca nr. 10, dar deja după nr. 11 totul are tendinţa să se repete obsesiv, enervant de-a dreptul până la exasperare. S-a întâmplat totuşi ca de păţania lui să afle cumnatul unui unchi din Cluj, şi cum acesta avea drum în Asia, n-a putut să nu se oprească un pic şi la spital. Acum o să vă întrebaţi cât de des cumnaţii unor unchi din Cluj au drum până în Asia. Ei bine o să vă miraţi dar se mai întâmplă. Mai ales altora li se întâmplă (mie niciodată, mai ales că nu am nici un unchi în Cluj şi nici nu locuiesc la Hong Kong).
Victor nu l-a văzut în viaţa lui pe respectivul dar n-avea nici o îndoială că e de acasă pentru că i-a adus un borcan de compot, două banane, chiloţi de schimb şi batiste de hârtie. Pe când era mic şi încă nu plecase prin străini, când se îmbolnăvea o rudă era îmbrăcat cu pantalonii de stofă gri şi cu cămaşă albă, maică-sa cumpăra un compot de cireşe sau de struguri, lua batiste de bumbac şi apă minerală, garoafe, şi mergeau în vizită pentru că aşa trebuia. Banane nu, că nu erau pe atunci. Cumnatul unchiului i-a adus compot de ananas, tăiat bucăţele, bucăţele, i le băga în gură cu linguriţa şi-i ştergea zeama scursă pe bărbie, povestindu-i între timp de cine a murit, cine s-a căsătorit, unde şi ce mai lucrează fiecare, oameni de care Victor aproape că nu mai avea habar şi în mod cert nu-i păsa decât ca şi muzică, vocea monotonă şi zgomotul linguriţei care se atingea de borcan şi de dinţi făcându-i bine la urechi. Chiloţii nu i-au folosit la nimic pentru că nu putea să-i poarte, fiind înfăşurat într-o pijama-halat, din două bucăţi, pe care asistentele care veneau să-l cureţe cu buretele puteau să-o manevre uşor. Până la momentele de după impactul cu solul nu avusese nimic împotriva infirmierelor şi a femeilor în general, ba îi plăceau şi se uita la ele ca la nişte fiinţe demne de interes, aspectuoase şi moi, pe care ar fi putut să le mângâie dacă ar fi vrut, sau să le pişte de dos în autobuz, deşi nu avea obiceiul ăsta decât în cap.
După ce a ajuns la spital în mâinile lor, tot în cap se gândea că le-ar face multe, dar nu să le mângâie şi nici să le pişte, ci să le trântească de toţi pereţii să le înfigă injecţiile în fese şi-un ghips pe gât, treburi din acestea de-ale bolnavilor, pe care i le povestea uneori vecinului de salon, un chinez mititel care nu pricepe vorba din Ardeal, aşa că doar zâmbea cumsecade şi dădea din cap, sunetele din patul vecin făcându-i bine la urechi. Chinezul acesta, care suferise o intervenţie chirurgicală minoră, avea acasă multe păsărele colorate, în colivii mici de bambus. În fiecare dimineaţă se ducea în parc cu ele, să le asculte ciripiturile în peticul de natură dintre zgârie-nori şi ţevi de eşapament, iar vorbele lui Victor despre grijanii, Dumnezei de asistente, medici cretini şi poliţai dobitoci, îi făceau la fel de bine ca şi chirăitul păsăretului. Nu e de mirare că uneori domnul pacient chinez visează că stă pe o bancă umbrită de un cireş în floare, vorbeşte cu alţi pensionari despre domino, iar lângă ei, într-o colivie uriaşă, e domnul străin alb care mormăie şi chirăie fericit dându-se huţa pe micul leagăn. Dacă ar fi ştiut ce să întâmplă în visele colegului de salon, Victor ar fi luat atitudine, s-ar fi răzvrătit fără îndoială, ar fi încercat să evadeze din colivie sau ar fi făcut greva foamei, refuzând să se mai hrănească cu seminţe şi firimituri. Dar nu ştie.
A aţipit în colivie. Stă ţeapăn pe o stinghie de lemn , nici o pană netremurându-i pe aripi. Păsăroiul Victor visează că peste noapte s-a preschimbat în bărbat, că a uitat să zboare imediat după ce s-a aruncat în gol, ştie cumva că în următoarele secunde cele patru membre i se vor rupe ca nişte sticsuri. Şi exact ca nişte sticsuri crocante i s-au rupt, cu un scurt pârâit de netradus în onomatopee. Capul n-a păţit nimic, prin urmare bolnavul poate să se gândească liniştit din creierul lui aşezat inconfortabil pe pernă. Păsăroiului Victor i se face frică în somn dar nu poate să deschidă ochii, nu vrea, nu vrea, nu vrea, nu vrea, nu vrea, nu vrea, nu vrea, nu vrea, i s-a făcut teamă că atunci când o să se trezească o să vadă că de fapt el e omul din ghips care visează că e păsăroiul din colivie ce visează că e bărbatul din ghips.