Pentru Ioana Ieronim
Ne povesteşti că în România
macii cresc mai peste tot,
sunt o flacără vie a iubirii -
Îmi imaginez o flacără, apoi focurile
de-a lungul drumurilor, pe câmp,
chiar şi între şinele de cale ferată
peste care soarele se revarsă
Bătuţi de vânt, macii
pâlpâind dar încrezători
în dragoste şi viaţă,
aşa cum cresc în poemul tău românesc.
Vorbeşti şi eu îmi aduc aminte macii;
văd ca aievea în iarbă tulpina subţire
cu perişorii ei, simt pur ş¡ simplu
cum roşul sălbatic arde şi se cutremură:
fără apărare la prima dragoste -
prima tristeţe, prima durere - simt
lumina prelingându-li-se pe sub piele -
am văzut asemenea maci.
Am văzut crêpe de chine, şifon, mătase pură
lucind în soare ca sângele proaspăt.
Ar putea să fie mirese hindu
când se pârguiesc în sari-ul roşu
dinaintea lui Agni -
pielea cu luciul aur pe aur pe aur.
Sunt zile când macii ştiu ceva în plus.
Zile când în tremurul lor neliniştit
sub rafale de vânt,
forţa petalelor zimţate unduieşte în valuri.
Am văzut asemenea maci:
Ceea ce numeşti flacăra vie a iubirii.
Staminele, rotocoale de filamente negre
dor de iubire - chiar şi anterele
pudruite, înmuiate în albastrul lor negru-violet
dor de iubire.
Cum altfel să numeşti puterea lor?
Şi totuşi, în engleză nu ştim
această dragoste.
Să spunem că însăşi
intensitatea lor este iubire?
Cine vorbeşte în poem?
Are dreptul să spună asta?
Ce anume din ton, din cadenţă
nu izbuteşte să treacă în engleză?
Să acceptăm că foc şi flacără
au mai mult de o culoare;
emoţii puternice înţelegem,
dar iubirea aici, en passant,
nelinişteşte.
(în perioada 1 iulie 2021 - 1 octombrie 2021, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)