Sentimentul de claustrare [Constantin Abăluţă]

Portretele sunt realizate în urma unor convorbiri pe care eu le-am purtat de-a lungul [şi de-a latul unor ani], în care am desfăşurat "activităţi lucrative" la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti... Persoanele [personajele] în cauza şi-au dat acceptul pentru conţinutul materialelor respective, ştiut fiind faptul că ele, portretele, se vor materializa într-o carte intitulată "Coincidenţa Contrariilor". Gelu Vlaşin


Constantin Abăluţă

Constantin Abăluţă a trăit un continuu sentiment de claustrare datorat excesului de zel pe care părinţii l-au considerat benefic în tentativa lor protectoare de a nu face cunoscută, unicului lor copil, realitatea îngrozitoare a societăţii în care trăia. Acest sentiment al golului i-a marcat viaţa şi opera deopotrivă.

Născut într-o familie de intelectuali, Constantin Abăluţă îşi aminteşte de momentul când, într-o bună zi, o vecina i-a vorbit mamei lui în şoapta despre obligaţia de a rupe primele pagini din cărţile şcolare - cele cu portretul regelui. Copilul de atunci n-a putut înţelege de ce trebuia ca acestea să fie eliminate şi de ce oamenii vorbeau în şoaptă despre asemenea lucruri.
Familia, originară din Alexandria, s-a mutat la Bucureşti înainte de naşterea copilului. Fratele tatălui fusese arestat şi dus la închisoare pe motiv ca era chiabur. Din această pricina, multă vreme, familia a trăit cu sentimentul că este urmărită, aşa încât soneria de la intrare provoca întotdeauna frisoane celor din casă.

Într-o bună zi, s-a prezentat la uşa un miliţian care se numea Ababei şi care voia să locuiască în chirie la familia Abăluţă pentru că cineva l-ar fi informat că ar există un spaţiu excedentar. Acasă erau doar mama şi fiul, care l-au rugat pe nenea miliţianul să revină după întoarcerea tatălui. Acesta a acceptat, dar nu înainte de a-şi lăsa pe hol o lădiţă care ulterior nu a mai fost revendicată, un soi de cui al lui Pepelea. Era perioada când, pur şi simplu, regimul comunist îţi recomanda călduros câte un chiriaş, dacă se considera că ai spaţiul de locuit prea mare.

Crescut într-o atmosferă în care lipsea comunicarea, poetul de mai târziu a fost un copil singuratic şi mai ales însingurat, impresionat de imensitatea clădirii Circului din Colentina şi a numeroaselor maidane care o înconjurau în acea perioadă. Sentimentul spaţiilor goale avea să devină mai târziu o dominantă în operă scriitorului.

Îşi aduce aminte de un amic, Luci, extrem de abil, care-l deposeda mereu de bani sau de cărţi, jucând la pariu orice: rummy, scrabble sau poker. Mai târziu, Luci a devenit fotograf, luând sume în avans şi dispărând uneori fără să mai dea clienţilor banii şi fotografiile. Avea o adevărată manie pentru lucruri de felul acesta. Constantin Abăluţă se gândeşte chiar să scrie o proză în care Luci să fie personajul principal.

Pasionat de pictură, grafică şi desen, Constantin Abăluţă urmează cursurile Institutului de Arhitectură, organizându-şi, în anul 1969, prima şi dealtfel singura expoziţie de pictură, la Casa Scriitorilor din Bucureşti, cu o prezentare făcută de criticul Radu Ionaşcu şi beneficiind de aprecierile lui Petru Comărnescu.
Debutul poetic se petrece în primii ani de facultate, prin 1958, în revista Luceafărul, coordonată pe atunci de Mihu Dragomir.

Deşi afirma ca nu a avut lecturi organizate, Constantin Abăluţă recunoaşte că a fost marcat în copilărie de Gog-ul lui Papini, carte interzisă pe vremea aceea de către regim şi arsă mai târziu de părinţii lui, speriaţi de ideea unei descinderi a Securităţii.

În anul 1966, din cauză unor delaţiuni făcute de câţiva colegi binevoitori, Constantin Abăluţă împreuna cu Barbu Cioculescu şi alţi doi amici au fost anchetaţi de aceeaşi Securitate timp de aproape trei săptămâni, sub acuzaţia că ar fi încercat să vorbească rău despre alegeri şi că poemul suprarealist a lui Abăluţă, trimis la un concurs de poezie în Japonia, ar fi conţinut imagini subversive. Acea ancheta a fost una dintre tentativele Securităţii de a deconspira grupuri de reacţionari şi trădători, şi de a-şi dovedi utilitatea în faţa noului conducător comunist, Nicolae Ceauşescu.

Autor a peste 20 de cărţi de poezie (ultima - Cârtiţa lui Pessoa - primind premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1999), 7 traduceri, 3 cărţi de proză şi o antologie critică în două volume despre poeţii generaţiei '60-'70 - Poezia româna după proletcultism, Constantin Abăluţă se declara profund dezamăgit de condiţia scriitorului român şi de faptul că statul ignoră în continuare actul de cultură.
Discret, elegant, înzestrat cu o rafinată inteligenţă, Constantin Abăluţă este un important reprezentant al generaţiei literare '70.


Am învăţat multe / de la străinii care trec prin faţa casei mele / cu feţele răvăşite de ploaie / de la maşinile care opresc şi aşteaptă o vreme / fără ca nimeni să vina sau să plece / de la omul care citeşte contorul / luminând cu o lanternă prăpădită kilowaţii consumaţi. // Lângă oglinda cenuşie din hol, în umbra pălăriilor / rămân adesea şi nu mă gândesc la nimic / noaptea în baie privesc pe geamul mat / frunzişul bătut de vânt sau de lună./ Sunt un om care nu-şi poate explica multe / din paharul cu apa beau doar jumătate / ascult din găleata cu rumeguş de lângă sobă / un greier cum ţârâie stins. Întorc ceasul / pentru dimineaţă-n care nu voi mai fi / pentru tăcerea dinlauntrul unei cămăşi / pe care-a purtat-o şi tatăl meu./

(Omul care tace - volumul Drumul furnicilor, Editura Cartea Românească & Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, colecţia Poeţii Oraşului Bucureşti, 1997)