Stigmatul genialităţii [Nicolae Breban]

Portretele sunt realizate în urma unor convorbiri pe care eu le-am purtat de-a lungul [şi de-a latul unor ani], în care am desfăşurat "activităţi lucrative" la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti... Persoanele [personajele] în cauza şi-au dat acceptul pentru conţinutul materialelor respective, ştiut fiind faptul că ele, portretele, se vor materializa într-o carte intitulată "Coincidenţa Contrariilor".
Gelu Vlaşin


Nicolae Breban

Prozatorul Nicolae Breban are o biografie cel puţin la fel de fascinantă ca opera literară pe care a scris-o de-a lungul timpului. Tatăl provenea dintr-o familie de vechi slujitori ai bisericii - a fost preot în satul Recea în apropiere de Baia-Mare, iar mama dintr-o familie cu îndelungate tradiţii comerciale - nemţi, austrieci, şvabi.

O bună parte a copilăriei şi-a petrecut-o făcând un traseu între satul Kudrita din Banatul Sârbesc (localnicii îl porecliseră micul valah) şi satul Varadaia din Banatul Românesc (unde sătenii l-au poreclit neamţul). Scriitorul se declară şi astăzi profund marcat de autoritatea tatălui.

Nicolae Breban a început să scrie proză în primele clase de liceu. Pe certificatul de absolvire a patru clase primare, învăţătoarea lui, Mia Pop, schiţase profilul psihologic al elevului: Temperament sanguin, violent, calităţi literare excepţionale (geniu) . Marele eveniment al copilăriei lui Nicolae Breban a fost tatăl - autoritar, impozant - care, deşi a murit de mai bine de 30 de ani, continuă să fie prezent în toate visele fiului.

Tatăl a murit într-un accident de automobil, la Baia Mare, şi nu a mai apucat să-şi vadă fiul debutând literar. Scriitorul se declară şi astăzi profund marcat de autoritatea tatălui. Comparativ cu mama, care era extrem de delicată, tatăl era de-a dreptul copleşitor prin personalitatea foarte puternică pe care şi-o afişa faţă de toţi cei din jurul său. Nicolae Breban se simţea practic paralizat ori de câte ori se afla faţă în faţă cu tatăl sau, care de multe ori îşi acuza fiul de lipsă de personalitate. Aceasta şi datorită sensibilităţii, aproape maladive a scriitorului, care făcea în acest fel ca tatăl său să apară mult mai puternic, mai autoritar şi uneori mai violent decât era în realitate. În fond el a fost un tată care şi-a iubit foarte mult familia, tipic ardelean, mic intelectual, mândru că este român şi, protector încă din tinereţe, al ţăranului român. Ba mai mult, tatăl a fost arestat şi a zăcut în puşcăriile maghiare pentru că nu a vrut să se refugieze, odată cu administraţia română, în 1940 când hortyştii cotropeau nordul Ardealului.

Nicolae Breban a început să scrie în primele clase de liceu, considerând acea primă perioadă ca fiind una mimetică, pe care a împărtăşit-o cu foarte mulţi falşi scriitori şi cu foarte mulţi veleitari. În acea perioadă a dramatizat o nuvelă care a fost jucată de către colegii lui de liceu. Şcoala primară, unde a învăţat, funcţiona pe lângă Şcoala Normală de Fete din Lugoj şi era una de elită: aici făceau practica pedagogică elevele de la Normală şi fiecare copil avea o practicantă care se ocupa strict de el. Practicanta elevului Breban se numea d-ra Siopescu şi venea la anumite ore, se aşeza lângă el în bancă, îi împrumuta creioane colorate, îi dădea caiete. Era frumoasă şi avea un parfum delicat.

În 1947, regele a fost obligat să abdice şi dictatura comunistă s-a instalat la putere. Pentru Nicolae Breban , ca pentru toţi copiii de atunci, a fost o adevărată tragedie să-şi vadă părinţii tremurând, clătinându-se şi uneori căzând. A fost o perioadă dramatică, gravă, dar tinerii erau protejaţi de o anumită doză de inconştienţă, de vitalitatea spontană specifică vârstei. În anul 1950, pentru că domina teoria stalinistă a luptei de clasă şi trebuiau să fie peste tot descoperiţi duşmani, Nicolae Breban a fost declarat inamic al regimului şi obligat să-şi întrerupă studiile şi să se angajeze într-o fabrică, unde a lucrat două luni pentru a fi acceptat să-şi dea examenul de sfârşit de an. În acea perioadă colegii lui n-aveau voie să iasă cu el pe stradă sau să-i vorbească, iar el n-avea voie să treacă pe trotuarul din faţa sediului partidului şi nici să participe la seratele de dans din liceu. În 1951 pleacă la Oradea unde se angajează la o întreprindere alimentară, terminându-şi în acelaşi timp ultima clasă de liceu şi dându-şi bacalaureatul la seral. La 17 ani făcea state de salarii pentru 500 de muncitori, deşi nu avea dreptul, pentru că nu era major.

Nicolae Breban îşi aminteşte doar de doi profesori buni, unul de ştiinţe naturale, Aurel Pitu şi altul de limba română, Nicolae Lăpuşanu, dar care nu a fost profesor decât un singur an, bănăţenii expulzându-l în momentul în care au simţit că este de altă factură. De altfel aşa-zisa reformă din 1948 nu a făcut altceva decât să distrugă învăţământul românesc, profesorii şi pedagogii adevăraţi au fost pur şi simplu exterminaţi. Desigur că există şi o latură misterioasă a lucrurilor. Atunci a învăţat să citească pe sub bancă poeziile lui Blaga, care erau interzise, profesorii care aveau interdicţie să predea textele mari fiind cufundaţi într-o laşitate explicabilă până la un anumit punct. Se predau ore întregi Lazăr de la Rusca, Maria Bănuş şi tot felul de gunoaie proletcultiste. Acest profesor, Lăpuşanu, nu s-a conformat niciodată programei, acordând multe ore Iliadei lui Homer şi învăţând elevii care sunt primele elemente ale tipologiei: cum se conturează un personaj, cum arată un dialog, care sunt elementele metaforei.

Cel mai mare talent - afirma Nicolae Breban - a fost foamea de lectură. Profita şi de faptul că unii dintre colegii lui aveau privilegiul unor biblioteci mari acasă. Împrumuta de la ei cărţi, făcea schimb de cărţi, se întâlneau şi făceau comentarii, aveau chiar discuţii filosofice. Cam pe la 20 de ani Nicolae Breban a contractat o boală gravă, în urma căreia ar fi putut rămâne cardiac pe toată viaţa, dar a scăpat ca prin minune, aceasta şi pentru că avea o constituţie robustă, datorată sportului pe care l-a făcut mult timp.

Primind un refuz categoric din partea unei secretare de la Facultatea de Litere din Bucureşti care, într-un exces de zel, l-a dat afară pentru că nu avea dosarul curat, Nicolae Breban - tânărul, scârbit şi dezamăgit se duce la Fabrica 23 August şi se angajează ucenic strungar, unde, într-un an de zile a cunoscut interesanta viaţă a universităţilor subterane. Viaţa studenţească de atunci era cumplită, era murdară, fuseseră eliminaţi marii profesori din universităţi, rămăsese doar profesorul Vianu care mai avea un curs de literatură comparată, pe care îl ţinea cu teamă pentru că toată ţara trăia sub teroarea stalinist-comunistă.

După experienţa de strungar, Nicolae Breban reuşeşte să se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, dar este exmatriculat după 2 ani, pentru că răspândise prin facultate textele lui Schopenhauer şi mai ales o frază care suna cam aşa: Marxismul este gunoiul din care se îngraşă filosofia. Iar la Filosofie, din păcate, în acea perioadă exista o întreagă generaţie de activişti de partid şi securişti. După scurta activitate studenţească, Nicolae Breban îşi reia activitatea de om al muncii, angajându-se şofer la o întreprindere. Puternic marcat de personalitatea tatălui şi urmărit încă din copilărie de stigmatul geniului, scriitorul Nicolae Breban îşi continuă imperturbabil un traseu literar impresionant.

Eu v-aş ruga să avem mai multă credinţă în noi înşine, să ne stimăm de parcă toţi am fi scriitori universali, şi, poate, unii dintre noi suntem mai buni decât părem. În proprii noştri ochi, de altfel, vedem cum apare gloria unui Bacovia, care este un imens poet, de care, din păcate, românii nu şi-au dat seama înainte de război, nici după, sau cum apar spirite ca Blecher, atât de originale şi de europene. România produce, în ciuda limbii periferice, genii capabile de un limbaj universal. Dar noi trebuie să credem în noi; dumneavoastră ştiţi foarte bine că un fel de nebunie, un fel de manie stă la baza vocaţiei artistice. Adică acea manie, acea nebunie să crezi că ai ceva important de comunicat lumii. Dacă nu eşti posedat de această manie, dacă nu te urmăreşte această manie toată viaţă, vei fi, bineînţeles, înfrânt. Şi pe drept cuvânt înfrânt. Tu trebuie să fii primul şi ultimul care să crezi în nebunia ta.

(Neptun - 5 iunie 1999)