Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Portrete

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Instinctul critic primordial [Nicolae Manolescu]


Gelu Vlaşin

17.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Portretele sunt realizate în urma unor convorbiri pe care eu le-am purtat de-a lungul [şi de-a latul unor ani], în care am desfăşurat "activităţi lucrative" la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti... Persoanele [personajele] în cauza şi-au dat acceptul pentru conţinutul materialelor respective, ştiut fiind faptul că ele, portretele, se vor materializa într-o carte intitulată "Coincidenţa Contrariilor". Gelu Vlaşin


Nicolae Manolescu


Considerat cel mai important critic literar contemporan, Nicolae Manolescu este respectat chiar şi de către cei care nu-i împărtăşesc opiniile, fie că sunt politice sau literare, datorită prestanţei şi rafinamentului sau intelectual.

Copilăria i-a fost umbrită de spectrul celui de-al doilea război mondial, apoi de arestarea părinţilor şi trimiterea lor la închisoare, de către regimul comunist. Şi cu toate acestea, Nicolae Manolescu afirma că nu a avut o copilărie nefericită, ci una normală, în care s-a jucat ca toţi copiii, a făcut sport şi bineînţeles tot felul de năzdrăvanii, dar nimic ieşit din comun.

Îşi aminteşte de câteva întâmplări care i-au marcat existenţa. În 1946, în timpul campaniei electorale pentru primele alegeri după intrarea armatei sovietice în România, copil fiind (avea 7 ani), vedea pe toţi pereţii afişe pe care scria: votaţi fântâna, votaţi ochiul, votaţi soarele. L-a întrebat pe tatăl lui despre ce este vorba şi acesta i-a explicat. La un moment dat dintr-un avion au fost aruncate manifeste pe care scria: votaţi soarele. El a început să le culeagă, făcându-şi un fel de colecţie, aşteptând răbdător să fie aruncate şi celelalte cu ochiul şi cu fântâna. Dar din avion continuau să cada doar fluturaşi cu votaţi soarele. Supărat că nu-şi poate diversifica micuţa colecţie, a întrebat ce se întâmplă. Tatăl lui, după ce s-a gândit o clipă, i-a spus arătând în sus: ăia de acolo sunt statul, mai băiatule! Probabil de atunci lui Nicolae Manolescu i-a rămas în minte ideea că statul e ceva de deasupra noastră, care fără să ne ceara permisiunea, ne aruncă în cap tot felul de lucruri.

Când tatăl lui, care era profesor (în data de 9 martie 2003 ar fi împlinit 103 ani), a ieşit din închisoare nu i-a povestit nimic din ce s-a întâmplat acolo, a spus doar că nu i-a tras nimeni nici măcar o palmă. În momentul acela lui Nicolae Manolescu i-a căzut pentru a două oară cerul în cap (statul - cum ar fi), pentru că ideea că cineva ar fi putut să-i tragă o palmă tatălui său i s-a părut mai inadmisibilă decât toate umilinţele şi torturile la care ar fi putut să-l supună comuniştii. Nimic din ce a aflat ulterior despre toţi asasinaţii, terorizaţii, bătuţii, chinuiţii, convertiţii în puşcăriile comuniste nu i s-a părut atât de îngrozitor ca o palmă dată pe obrazul unui om atât de distins şi demn cum era tatăl sau.

Nicolae Manolescu a început să scrie foarte devreme şi crede că avea pe atunci un anume spirit de imitaţie. I-a plăcut să citească de la început şi, foarte repede după aceea, a scris în maniera unuia sau altuia dintre autorii preferaţi. Avea când stilul lui Jules Verne, când stilul lui Vasile Alecsandri, în funcţie de ceea ce scria – proza sau poezie. Multă vreme a considerat că are un fel de instinct literar incipient. Mai târziu şi-a dat seamă că în realitate a fost vorba de un instinct critic. Erau primele lui lecturi critice transpuse în ficţiune, în roman, în poezie, încă din clasele primare.

În liceu a constatat dezamăgit că nu prea există activitate literară şi nu-şi aminteşte să fi avut colegi care făceau literatură, nici la liceul Lahovari (fost Bălcescu) din Râmnicu Vâlcea, nici la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Nu existau publicaţii ale elevilor şi nici profesori care să-i încurajeze. Tot ce puteau face era să profite de faptul că mai erau în activitate profesori din vechea generaţie, încă neepuraţi sau încă în viaţă. Nici în facultate nu era cine ştie ce activitate literară, deşi Nicolae Manolescu îşi aminteşte că avea colegi care scriau deja. Ilie Constantin scria poezii din anul I de facultate, când încă mai erau colegi, pe urmă acesta a trecut la italiană, când s-a înfiinţat secţia. Exista chiar şi un cenaclu la care, datorită unei întâmplări, nu a mai ajuns, ceea ce dealtfel l-a şi salvat, pentru că membrii acestuia au fost arestaţi şi închişi după vreo două şedinţe. Nicolae Manolescu a scăpat ca prin minune, doar cu exmatricularea din facultate. A fost o perioadă grea pentru că începuseră măsurile represive, în urmă evenimentelor din Ungaria, din anul 1958. Colegii lui de la cenaclu au făcut ani grei de închisoare, fiind eliberaţi abia în 1964, după 6 ani. În acest fel, din foşti colegi, aceştia i-au devenit studenţi, Nicolae Manolescu fiind la data aceea asistent, unii chiar şi-au făcut licenţa cu el. Asta era viaţa în regimul comunist.

Dintre autorii care i-au marcat existenţă, Nicolae Manolescu îl numeşte pe George Călinescu, pe care l-a citit întâmplător, la vârsta de 12 ani, în timpul unei vizite făcute împreună cu părinţii la nişte prieteni, când, rămas de unul singur în bibliotecă, într-un fotoliu situat între un dulap şi sobă de teracotă, a răsfoit Istoria Literaturii, ediţia din 1941, a lui Călinescu. Era pentru prima dată când i-a căzut în mână. A păstrat însemnările făcute atunci pe care le-a revăzut acum câţiva ani, dându-şi seamă cît de şocat a fost de ceea ce scria acolo Călinescu despre autorii români. Şocat în măsură în care, că orice copil de vârsta aceea, avea o viziune idealizată şi puţin mitică despre scriitori. Felul în care Călinescu îi analiză şi limbajul lui foarte liber, au reprezentat pentru tânărul de atunci un fel de măciucă şi, în notele pe care le-a făcut atunci, el îi reproşa asta. Mai târziu, l-a cunoscut în calitate de profesor onorific, la sfârşitul anilor '50, adus de George Ivaşcu la facultate, să ţină cursuri. Nicolae Manolescu recunoaşte că a fost la aproape toate cursurile lui şi că i-a citit toate cronicile optimistului din Contemporanul. A fost încă odată şocat, de data aceasta pozitiv, în măsura în care, în limba de lemn a criticii din epocă, George Călinescu reuşea să vorbească normal, spunând lucrurilor pe nume, iar modul acesta de a-şi atribui un anumit concept de libertate şi de a comenta fără nici un fel de reţinere, a determinat la Nicolae Manolescu declanşarea impulsului critic primordial, care s-a produs prin şansă, la o vârsta potrivita.

Ani de zile Nicolae Manolescu i-a imitat fără să vrea stilul, având certitudinea că era singurul stil credibil. L-a cunoscut personal pe George Călinescu, pe strada Vlădescu, actuală Călinescu, din Bucureşti, unde acesta avea locuinţa. Nicolae Manolescu afirma că a avut câteva polemici cu George Călinescu, care acum îl onorează, prilejuite de comentariul făcut volumului de poezii Lauda lucrurilor şi ediţiei a două din Scrinul negru. George Călinescu i-a scris o scrisoare foarte vehementă lui George Ivaşcu, directorul Contemporanului, în care se arata iritat, într-un fel, de stilul lui Manolescu. Ciudat că nu şi-a recunoscut propriul stil, pentru că Manolescu îl "tratase" pe Călinescu exact în acelaşi tipar lingvistic, în care îi trata şi el pe autorii români. S-a supărat foarte tare, Ivaşcu publicându-i chiar un fragment în Contemporanul, unde Călinescu l-a numit pe Manolescu ipochimen, arătându-se contrariat că publica săptămână de săptămână în aceeaşi pagină cu el.

Operele care l-au marcat într-o mare măsură pe Nicolae Manolescu au fost romanele lui Jules Verne, piesele lui Ibsen, Roşu şi negru de Stendhal şi cărţile lui Thomas Mann. Au fost romanele primei adolescenţe şi recunoaşte că le mai ştie încă pe dinafară.
Cenaclul de luni a apărut foarte firesc, existând în perioadă anilor '70, o adevărată modă. În Bucureşti erau chiar foarte multe. Ele au apărut din cel puţin două raţiuni. Era un tip de raţiune oficiala, prin care se încerca un control mai strict al producţiilor literare. Tinerii, toţi din generaţia ‘80, au debutat în acest fel. Mai există şi o raţiune a tinerilor, care neavând reviste, se defulau într-un fel, la cenaclu.
Se pare că Radu Călin Cristea a fost cel care s-a dus la Manolescu şi i-a propus să conducă un cenaclu. A acceptat abia după o perioadă de gândire pentru că, avea o experienţă anterioara cu un cenaclu de la Politehnică, care nu a rezistat pentru că cei care au citit acolo erau lipsiţi de talent, erau nişte veleitari, colegi de an cu Petre Roman, înainte ca acesta să plece în străinătate. De data această însă a avut şansă ca de la primele lecturi să întâlnească nişte studenţi extraordinar de talentaţi. Şi odată pornit aşa, cenaclul a mers, Nicolae Manolescu reuşind să instaureze acolo spiritul critic. Meritul Cenaclului de luni nu a fost numai calitatea poeziei care s-a citit ci mai ales felul în care ea era comentată, cu o enorma libertate de spirit. Îşi spuneau unii altora lucruri neînchipuit de dure, nu se menajau deloc, spuneau nişte lucruri teribile care i-au ajutat să se dezvolte şi să se formeze literar. Aşa a început şi aşa a continuat până în 1983, când a fost interzis. Astăzi, cenaclul nu mai este un mijloc de comunicare util cum era în anii '70, afirma Nicolae Manolescu. Asta în primul rând pentru că acum se poate publică mult mai uşor. Au apărut mijloacele de informare performanţe. Cine are un calculator se conectează la Internet şi poate comunica cu toată lumea. Manolescu spune că energia pe care o are un tânăr creator se eliberează altfel decât în trecut. De aceea nu mai sunt cenacluri.

Nicolae Manolescu crede în autorii inteligenţi, neavând o foarte mare simpatie pentru autorii viscerali din care ţâşneşte literatura fără să ştie ce fac. Nicolae Manolescu nu prea a avut timp pentru hobby-uri. Când a vrut odată să se lase de fumat şi s-a apucat de pipa, ca un fel de tranziţie, n-a reuşit pentru că pipa presupune nişte tabieturi, răbdare şi timp; ori el n-a avut aşa ceva. În schimb i-a plăcut mult sportul şi în special fotbalul, pe care l-a jucat până la 50 de ani şi şahul, despre care a citit o mulţime de cărţi, reproducând pe tablă partide celebre. Descoperind fidelitatea CD-ului, Nicolae Manolescu s-a îndrăgostit de muzică, pe care o asculta cu plăcere ori de câte ori are ocazia (chiar a şi scris câte ceva despre ea) şi de munte, unde preferă traseele lungi şi cu un anumit grad de dificultate. Iubeşte foarte mult pisicile şi câinii, în schimb detestă pasările. Consideră că pe măsură ce se va schimbă societatea se vă schimba şi clasa politica şi pe măsură ce se vă schimbă clasa politică se vă schimbă şi societatea. E un cerc vicios, dar altfel nu se poate. Numai că aceste schimbări se fac lent pentru că există o enormă presiune din partea mentalităţilor vechi într-o ţară care n-a fost pur şi simplu comunistă, ci la un moment dat totalitară şi condusă de un dement. Nicolae Manolescu visează să-şi facă o casă undeva într-o zonă de deal sau de munte, aşa cum e satul unde s-a născut tatăl lui (Sibiel, lângă Sibiu), iar dacă ar avea posibilitatea să se stabilească în străinătate, ar alege Parisul.

Până atunci însă, Nicolae Manolescu îşi continuă cu eleganţă şi demnitate un parcurs impecabil, de care se leagă indiscutabil existenţă mai multor generaţii de scriitori, pentru care a fost model şi mentor.


“Anul Eminescu”, numit aşa de fostul ministru al Culturii, s-a încheiat la Bucureşti, cu o reuniune a Academiei Române, luni 15 ianuarie, după ce, în duminică premergătoare, la Botoşani şi Ipoteşti, au avut loc cele din urmă manifestări omagiale. Un bilanţ s-ar cuveni făcut. Am mai spus şi altădată: am fost iniţial sceptic cu privire la rezultate, dar trebuie să recunosc că un oarecare impuls pentru reeditarea şi rediscutarea operei poetului s-a datorat cu siguranţa şi atmosferei sărbătoreşti create de-a lungul unui întreg an.
Din păcate, s-au înmulţit cazurile cărora le-aş zice de
alienaţiune critică. Am scris despre unele eu însumi, dar şi dl. Zigu Ornea, în România literara. Au scris şi alţii (un bun articol într-un recent număr al Convorbirilor literare de la Iaşi). Se pare însă că nu e nimic de făcut împotriva proliferării unei publicistici aberante care tine cu tot dinadinsul să-l transforme pe Eminescu în cea dinţii victima din istoria noastră a internării abuzive, din considerente politice, într-un azil psihiatric.


(Alienaţiuni critice - România literară nr. 3 / 2001)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer