Apă-Foc-Vânt-Pământ

Multe milioane de ani au "în cârcă" stâncile magice din Pfalz. Peste ele şi prin ele s-au strecurat vânturile, s-au scurs ploile, valurile oceanelor s-au sfărâmat în ele, zăpezi au îngheţat şi apoi s-au dezgheţat.

Culoarea stâncilor în sărutul soarelui este uneori portocalie, alteori în exuberanţa lor acestea devin de un roşu-pasional, amintind de căldura sudului. Aşa se face că Pfalz-ul a fost rebotezat Toscana Germaniei.

A trecut deja un sfert de secol de când m-am îndrăgostit iremediabil de formele lor stranii. Metafora "am furnici în toată talpa" a devenit pentru mine un freamăt biologic, înscris în celula mea de hoinar. Fac ce fac şi ca într-un reflex necontrolabil, mă surprind înnodând cu mâinile şireturile bocancilor de drumeţie. Mâinile şi picioarele s-au aliat cu inima şi cu privirea... îndemnul "Hai la drum, Băiete!" ţâşneşte din fiecare inspiraţie şi expiraţie, din fiecare celulă. Aş putea să mă împotrivesc lor, dar ar fi păcat.

Şi ce crezi, dragă cititorule, că dacă mă duc la hoinăreală, mi se astâmpără doru` cela!!? Nici vorbă! Se înteţeşte mai tare.

Ce combinaţie interesantă de simboluri ancestrale şi desluşiri de taine mi se pare că descopăr în formele lor stranii. Uneori sunt semeţe, cu muchii şi colţuri ameninţătoare, amintind de brutalitatea şi impetuozitatea Principiului Masculin. Alteori, devin subtile şi gingaşe, cu meandre întortocheate ca în basmele copilăriei şi îmi sugerează exact opusul, Principiul Feminin. Sub griul întunecat al norilor, acel gri "ca un fund de şoarece", pot deveni cromatic imobile şi nepăsătoare, ca şi cum s-ar fi născut în Zodia Nepăsării. Ajunge sărutul câtorva raze răzleţe de soare ca să le scoată din captivitate şi să le trezească la viaţă. Atunci, exact acea stâncă ce părea mat-incoloră-inodoră, devine sticlos-strălucitoare ca un diamant transparent. Metamorfoza se petrece uneori cât ai clipi şugubăţ din ochi. Dacă ai noroc, şi îţi ai şi corpul prin preajmă, nu numai fantezia, s-ar putea să asişti la dansuri de lumini şi umbre proiectate pe pereţii încrustaţi de vremuri, prin vremuri. Figuri din alte lumi se trezesc la viaţă să celebreze dansuri doar de ele ştiute, pe suprafeţele stranii ale stâncilor. Uneori râzi de ele cu tot sufletul, alteori te înspăimânţi, închizi ochii şi fugi mâncând pământu`, cât mai departe. Oricum ar fi, nu te plictiseşti.

Vorba cântecului, "Lumină, Vis, Soare şi Foc"... fiecare spectacol de lumină, forme şi culori îşi are propria lui spontaneitate şi curgere. Ireproductibil şi iraţional în ritmul lui, uneori debordant, alteori bătrânesc-aşezat.

Aşa, cam pe la vârsta de douăzeci de ani, eram fascinat de legenda vraciului Zamolxe. Dacii căutau în clipe de rugăciune esenţa vieţii în adâncul pământului şi paradoxal, se retrăgeau de la lumină, spre întuneric. Pe la patruzeci de ani, am intrat în Peştera Polovraci şi am văzut locul de taină în care Poli-Vracii adunaţi în jurul lui Zamolxe beau din cupa cunoaşterii şi erau iniţiaţi în tainele vieţii şi ale morţii. Poate o fi adevărat, poate nu, dar legendele Poli-Vracilor de la Polovraci spun că înainte de rugăciunea din adâncurile pământului, Zamolxe şi ai lui celebrau răsăritul sus pe creasta muntelui şi aşa se purificau în lumină. Atunci ştiu că spontan mi-am dorit arzător să simt şi eu emoţia iluminării de la răsărit, pe un vârf misterios de munte. La şaizeci de ani, am avut inspiraţia să urc pe cea mai stranie stâncă a Pfalz-ului, în zori de primăvară. Aerul era clar ca un cristal, nuanţele de verde crud ale mugurilor dansau printre petale de cireş proaspăt înflorit. La răsărit, printre primele raze de lumină, mi s-a năzărit că văd chipul blând al lui Zamolxe. O clipă mai târziu a râs şugubăţ, a făcut cu mâna un gest năstruşnic de adolescent... apoi "m-am pierdut". Cred că am intrat într-o stare de beatitudine, m-am dizolvat în lumină şi în vibraţie de petale de pom, ce vor deveni fructe zemoase. Am zburat impetuos cu păsările ceriului, am dansat cu norii ce vor veni şi se vor potopi purificatori peste aceste stânci. Nu ştiu cât a durat clipa de celebrare a luminii în lumină, dar când m-am trezit din această feerie devenisem un altul. Eram mai centrat, mai con-centrat în esenţa mea, dar în acelaşi timp diluat în toate câte sunt. Dacă aş fi vrut să zbor aş fi avut aripi, Zamolxe părea să fie concomitent şi pe vârf de stâncă, lângă mine, dar şi în sedimentele din adâncuri, ţinând stabil fundamentul din suflet de munte. Noţiunile de aproape şi departe şi-au pierdut semnificaţia, susul a devenit tot una cu josul, interiorul cu exteriorul, creanga s-a contopit cu rădăcina şi frunza cu floarea, întunericul a devenit lumină, lumina a devenit multi-culoarea. "Alles ist Eins!" se numeşte în germană această simbioză a microcosmosului în toate câte sunt.

Legendele locului spun că printre aceste stânci, sau poate ascunse în inima şi sufletul lor, ar vieţui nişte spirite sau vietăţi aprige, cărora oamenii, în marea lor ignoranţă, le-au dat numele de Elwentrische. Primăvara, când crapă mugurii şi hormonii de fericire curg în valuri, băieţii le invită pe fetele "mai răsărite" să meargă cu ei în expediţie şi să adulmece împreună miresmele primăverii şi lăcaşurile în care îşi duc veacurile aceste misterioase făpturi, Elwentrische.

Tot legenda spune că ele încă nu au fost pângărite de ochi omenesc, dar că acele căutări asidue şi perseverente, au dus la contopirea Principiului Masculin al flăcăilor cu Principiul Feminin al fetelor şi din această celebrare a iubirii, s-a născut viaţa. Mulţi prunci din Pfalz povestesc cu mândrie, mai apoi, cum mama şi tatăl lor au dansat Ceremonialul Iubirii la adăpostul stâncilor. Poate că de acolo li se trage culoarea roşu-pasional. Îmi place să sper că aşa este.