Atelier LiterNet / Mishu Vass: Ultima fotografie

În ziua pensionării am deschis primul album. Sărbătorind evenimentul alături de copii şi nepoţi, m-am gândit că ar fi bine să vadă şi cei mici pe unde am umblat în tinereţe.

Am cutreierat multe ţări. Unele nu mai există, în altele nu mai merge nimeni. Fiecare album spune povestea unei călătorii şi sunt aşa de multe că am umplut cu ele o bibliotecă întreagă. Astfel că, după prânzul festiv, când copiii s-au retras pe terasă ca să vorbească de-ale lor, nepoţii s-au adunat cuminţi în jurul meu şi am început să răsfoim împreună.

Am petrecut în felul acesta până când afară a început să se întunece. Le plăceau fotografiile, dar mai ales poveştile care le însoţeau. De la o vreme însă începură să plece, unul câte unul, iar eu am deschis ultimul album în care se aflau fotografii de care nu îmi aminteam. Mă arătau mai bătrână decât ştiam din oglindă, iar nepoţii mei dădeau semne de maturitate.

Ultima pagină era goală. Ridicându-mi privirea, am observat că lângă mine nu mai şedea nimeni. În stânga, în dreapta, în faţa mea, albumele răsfoite zăceau grămezi. Doar în spate mai era loc de trecere şi, încercând să mă ridic din fotoliu, am constatat că înţepenisem, aşa că m-am aşezat la loc, cuibărindu-mă sub pled. Casa dormea, oaspeţii mei la fel; nu se auzea niciun sunet, nici măcar un sforăit.

Am închis albumul, pregătindu-mă să dorm în fotoliu, când am auzit scârţâind uşa de la intrare. Imediat după aceea, o mână m-a atins pe umăr. O voce necunoscută m-a întrebat dacă doresc să facem o fotografie împreună şi am ştiut că nu e nevoie să mă uit ca să aflu cine mă vizita la ora aceea târzie.

În ultima fotografie, mă aflu pe fotoliul din mijlocul sufrageriei, între bibliotecă şi geam, cu genunchii înveliţi în pled şi mâinile încrucişate în poală. Am ochii închişi şi zâmbesc. S-ar părea că am avut o moarte uşoară.

***

Acesta este un avertisment, notat în 2013 sub formă de povestire, despre cum poţi pierde nişte ani, contactul cu prezentul, legătura cu exteriorul, interacţiunea reală cu ceilalţi şi, potenţial, chiar viaţa, atunci când rememorezi insistent un trecut glorios.

Între timp, nişte evenimente şi o pandemie au schimbat datele. Timpul, exteriorul, ceilalţi au pierdut câte o dimensiune. Pentru unii dintre noi, călătoria în amintire facilitată de existenţa unei arhive foto personale a devenit o metodă de autoconservare, practicată în aşteptarea revenirii unor vremuri mai bune.

Imaginile de faţă au fost selectate în mare parte dintr-o asemenea arhivă şi au avut, pentru mine, funcţie de portal, în ambele direcţii - înspre viitor, la momentul fotografierii, înspre trecut, la momentul revederii. Câteva sunt luate recent, într-o călătorie care nu este, nici ea, ceea ce pare a fi - ca toate lucrurile acestui timp intermediar în care prea puţini vor dori, vreodată, să se întoarcă.