În 2026 am reușit să ajung în Maroc într-un loc ALTFEL. Asilah poate fi perceput ca o pânză pe care, deopotrivă, timpul, oceanul și mâna omului pictează despre efemeritate și frumos.
Spre deosebire de alte medine marocane, picturile murale spectaculoase de pe zidurile orașului trăiesc doar un an, până la următorul Festival Cultural Internațional, când artiști din întreaga lume transformă pereții albi în opere de artă, transformând orașul, în lunile iulie și august, într-o galerie sub cerul liber ce respiră odată cu briza oceanului.
Pretutindeni te farmecă estetica simplității. Arhitectura impune o stare de calm și străzile înguste te invită la regăsire. Nu cred că, în puținul timp pe care l-am avut la dispoziție, am văzut partea cea mai frumoasă a orașului, dar ce am văzut m-a copleșit.
Mă uit acum, acasă, pe Google Earth, identific zona veche a orașului, locul unde ne-a lăsat ghidul și deodată mă simt ca un spărgător care a încercat să jefuiască o agenție bancară fără numerar. Am trecut doar pe câteva străduțe liniștite. 30 de minute. Atât. Și medina este mare. Cum o fi restul? - mă tot întreb...
Sub stratul de vopsea proaspătă și estetică boemă, Asilah a devenit un decor "instagramabil". Am simțit asta prin multe locuri prin care am trecut. Iar turistul care nu vrea să discute cu zidurile vorbitoare, ci e doar curios, se uită. Are ce face. Ca la safari. Încearcă un alt stil de viață.
În concluzie, Asilah rămâne o experiență senzorială rară și sunt extrem de fericită că am trăit-o. E minunat că m-am putut plimba printr-un decor care se reinventează anual prin culoare și care încă își mai păstrează puritatea în față privirii curioase a lumii întregi.
Habibi, Asilah!
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
