Expoziție de fotografie - HOREA PREJA
6 - 24 mai 2026, Sala Irina Nicolau, Muzeul Național al Țăranului Român, București
Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 6 mai 2026, de la ora 19:00, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției de fotografie Zona fără semnal, semnată de Horea Preja.
Seria se deschide ca o poartă către un univers închis, unde sacrul și cotidianul sunt cusute unul de altul. Încăperea ticsită de icoane și textul "DOMNUL DUMNEZEU" deasupra pragului, funcționează ca un prolog. Ești tras înăuntru, nu ca spectator, ci ca intrus într-o biserică domestică. Plafonul acoperit cu material textil și silueta de hârtie suspendată creează un tavan-cer fals, o boltă de credință artizanală. De aici pornește toată tensiunea seriei: nevoia omului de a-și construi un spațiu sacru din ce are la îndemână.
Artistul povestește cu un alb negru contrastant, cu umbre tăiate brutal și lumini care ard. Lipsa culorii nu sărăcește, ci distilează. Elimină pitorescul și forțează ochiul să vadă textura: lemnul crăpat, varul scorojit, ridurile, țesătura de pe pereți. Fotografia devine gravură.
Cadrele sunt descentrate, încărcate, aproape sufocante în interior. Afară, spațiul se golește brusc. Joci mereu între aglomerare și pustiu. În imaginea cu bătrâna sub icoana lui Iisus, capul ei plecat intră în dialog cu privirea Lui deasupra. În cea cu ștergarul în formă de V, geometria peretelui o înrămează și o strivește pe femeie. Sunt compoziții care apasă.
În multe imagini apare explicit elementul religios domesticit: icoane, cruci, texte sfinte pe grindă. Casa nu mai e adăpost, e relicvă. Televizorul pus afară, lângă șura de lemn, devine cel mai puternic detaliu: modernitatea a fost evacuată. A rămas doar ce e esențial pentru supraviețuire spirituală.
Atmosfera este de sfârșit de lume, dar fără apocalipsă. E un timp leneș, greu, rural, în care se trăiește între naștere și priveghi.
Afară e soare tăios care desenează umbre geometrice pe pământul bătătorit. Înăuntru e o umbră deasă, intimă, în care oamenii par că se micșorează.
Există mai multe vârste umane aici, și fiecare are altă lumină: copilul aleargă în diagonală prin curtea scăldată în soare, gest de libertate pură. Bătrânii stau în semi-întuneric, cu capul plecat sau cu privirea pierdută, înconjurați de sfinți. Iar între ei, bărbatul care arată cu degetul spre un câmp plin de bârne - gest de conducere, de muncă, de rămas pe loc.
Animalele - câine, pisică, găini - și obiectele - scaunul de fier gol, scara rezemată - nu sunt recuzită. Sunt martori. Scaunul gol din curte e mai tragic decât bătrâna din prag.
Forța vine din ce nu se spune. Nimeni nu zâmbește. Nimeni nu pozează. Sunt prinși în existență, nu în reprezentare. Fotograful nu estetizează sărăcia, ci documentează o formă de rezistență. Puterea e în demnitatea tăcută. Bătrâna cu broboadă nu e o "victimă", e un stâlp. Casa cu zeci de iconițe pe fațadă nu e kitsch, e scut.
Contrastul cel mai violent e între protecția spirituală excesivă și fragilitatea fizică totală. Cu cât mai multe icoane pe pereți, cu atât pereții par mai șubrezi. Credința ține casa în picioare, la propriu.
Seria se închide circular, dar nu optimist. Ultima imagine, cu copilul dormind în pat, strângând un urs de pluș, e singurul moment de pace. Lumina cade pe el ca o binecuvântare, dar pereții sunt goi, scorojiți, cu un singur abțibild rupt. E generația care vine, dormind într-o lume care se stinge.
Acesta e un eseu fotografic despre România profundă, unde sacrul nu e duminica la biserică, ci marți, în tindă, între cratiță și icoană. Plastic, seria e coerentă și brutală, cu un alb-negru care taie ca lama. Atmosfera este apăsătoare, dar nu fără duioșie. Iar puterea stă în adevăr: nu înfrumusețează, nu condamnă, doar arată. Și în fața acestui tip de adevăr, rămâi în liniște.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
