Pe măsură ce mă apropii, se produce o fuziune silențioasă. Prezența locului începe să roadă din marginile gândurilor până când acestea se risipesc. Există un moment în care bariera dintre om și lac se dizolvă: eu îi împrumut privirea, el îmi împrumută liniștea. Lacul, ca orice apă care a învățat răbdarea, mă absoarbe și mă transformă în element.
La întoarcere, nu mai sunt aceeași. Pașii sunt mai grei de certitudini și mai ușori de griji. Dacă la plecare eram o întrebare, acum sunt un spațiu gol. Înconjurând lacul, observ cum, prin reflexiile sale perfecte, apa dublează realitatea, unind lumea exterioară cu cea interioară.
Nu aduc cu mine fotografii ale unui punct geografic, ci dovezi ale propriei transformări: imaginea unui om care învață de la apă verbul "a fi". La finalul cercului, mă întorc în același punct, dar ceva s-a rarefiat. Fotografiile au capturat muntele, apa și oamenii, dar au lăsat neatins spațiul dintre gândurile mele - acea fâșie de alb în care nu mai trebuie să fiu nimeni.
(Note de drum, Dolomiți)
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
