"Încă o întrebare și te las", mi-a spus el. "Spune", am răspuns. "Care este a patra dimensiune a hipercubului?"
Woa, woa, woaaaaaa! "Unde ai citit despre asta?", l-am întrebat uluit. Mi-a adus un almanah. Am încercat să înțeleg, am căutat pe Google o animație 3D: un cub mare conținea un alt cub și, odată cu scurgerea timpului, se modifica, cel mic dilatându-se cumva și înghițindu-l pe cel mare, pentru ca apoi cel mic să devină cel mare. Era o mișcare perpetuă de reconfigurare a celor două cuburi. Mișcare continuă, fără început și fără sfârșit.
Atunci i-am spus, mai mult din intuiție: "Nu știu cum să îți explic să înțelegi, dar concluzia mea este că a patra dimensiune este timpul." "Atunci are legătură cu teoria relativității a lui Einstein!", a răspuns Luca, continuând: "Când mergea el cu tramvaiul și a văzut turnul cu ceas și s-a gândit...". De aici încolo nu mai știu ce a zis, că eu încă încercam să compilez faza cu cubul.
Nu era matematică, nici fizică. Era percepție. Despre cum ceea ce vedem nu e niciodată complet și cum timpul modelează tot ce există. Din acel dialog s-a născut ideea acestui proiect.
Lumina din întuneric
Imaginile nu sunt construite prin artificii automate. Sunt lucrate lent, manual, strat peste strat, în căutarea unei adâncimi care nu se vede imediat, dar se simte. Ca și cum fiecare fotografie ar încerca să conțină o altă fotografie în interiorul ei, iar aceasta, la rândul ei, încă una.
În timp, am realizat că sunt atras constant de același gest: să fac lumină în întuneric. Unii modelează lumina. Eu controlez întunericul, lăsând lumina să iasă din el sau să se contopească cu el. De aceea, negrul a devenit fundalul dominant. Nu ca absență, ci ca spațiu din care lucrurile apar sau în care se întorc.
Fac asta aproape la fiecare sesiune foto. Indiferent dacă am în față un client sau nu, trag câteva cadre doar cu lumină din spate, uneori dintr-o singură direcție, alteori bidirecțional. Îi avertizez mereu: "acestea sunt cadre pentru mine". De cele mai multe ori, tocmai acelea spun cel mai mult.
Procesul și "Dictatura" creației
Pentru acest proiect am ales deliberat un model pe care îl cunoșteam. Cineva obișnuit cu felul meu de a lucra, cu tăcerile mele, cu momentele în care intru în "transă", acolo unde timpul nu mai există. Aveam nevoie de continuitate, nu de întreruperi. Părul deschis la culoare a fost o alegere tehnică, dar și vizuală: lumina avea nevoie de textură pe care să alunece, să o modeleze, să o textureze.
Shootingurile au durat aproximativ șapte luni, iar post-procesarea aproape trei. Modelul a purtat negru mulat; nu mă interesa altceva decât ceea ce trebuia transmis prin corp și stare, fără distrageri exterioare. Da, am fost "dictator" - am cerut exact ceea ce era necesar pentru a exprima mesajul dorit. Parcursul a fost gândit pe etape: cadre cu expunere lungă pentru stări de neliniște, fum pentru claritatea de după dizolvare, modificatori pentru a crea stări de iluminare, confuzie sau autocenzură.
Stratificarea timpului vs. Inteligența Artificială
Fiecare layer a fost gândit ca un strat de timp: uneori subtil, alteori șocant. Straturile îmi permit să recuperez ceea ce timpul pare să fi furat. Nu am folosit AI pentru că am vrut să transmit ceea ce gândesc exclusiv prin propriile mele abilități. AI-ul poate realiza rapid ce altădată dura zeci de ore de muncă și va schimba fotografia definitiv. Dar nimic nu va egala experiența pasionatului care reușește să ajungă unde și-a dorit prin efort, atenție și noroc, simțind fluxul de dopamină când lumina cade exact cum a imaginat-o. Această experiență este de neînlocuit.
Regăsirea
Am gândit proiectul ca o călătorie de regăsire de sine. Toți purtăm credințe și frici din copilărie, traume și experiențe care ne construiesc și ne ascund. A patra dimensiune este despre autocunoaștere, analiză și oprirea timpului în momentul în care devenim conștienți. Este despre recompunerea portretului personal, despre recalibrare și recunoștință.
Am ales un model feminin pentru că femeia este, în același timp, frumusețe pură și, uneori, oglinda prin care ne pierdem pe noi înșine încercând să corespundem exteriorului. În imagini nu am căutat portretul unei persoane, ci portretul unei stări. Fiecare strat adăugat nu este un efect, ci un sediment de memorie. Imaginea finală nu e compoziție, ci acumulare. Ca în animația hipercubului: cuburi care se conțin reciproc, timp care se suprapune, clipă care devine volum.
Totul începe și se termină cu întrebarea lui Luca. Am pornit de la un joc care părea imposibil și am ajuns la fotografii care încearcă același lucru: să cuprindă timpul în interiorul unui cadru, să facă vizibil invizibilul, să așeze experiența și emoția ca straturi care se întrepătrund.
La fel ca în animația pe care i-am arătat-o, totul se schimbă și se reconstruiește continuu. În fiecare imagine încerc să păstrez această mișcare infinită: timp care se întinde, timp care se comprimă, timp care ne modelează.
A patra dimensiune nu e doar o fotografie, nu se oprește la marginea ramei foto. Pentru mine, ea înseamnă și timpul pe care îl dăruiesc celorlalți. Patru ani am fost profesor de artă fotografică la Școala de Arte și Meserii "Ion Românu" din Reșița (actualmente Centrul de Cultură și Artă Caraș-Severin), unde am încercat să le transmit cursanților mei nu doar tehnica, ci și curajul de a vedea și, și mai important de a se exprima. Din această dorință de a-i susține pe cei aflați la început de drum, am înființat în 2024 Asociația Culturală Artvibe. În 2025 am realizat cu copii prin școlile din zone rurale mai greu accesibile educației non-formale clipuri de animație Start and Stop Motion pe teme de mediu și ecologie printr-un program finanțat de Fondul Științescu.
În 2026, prin Artvibe, am reușit să construim un calendar expozițional lunar, în foaierul Centrului Universitar Babes-Bolyai din Reșița. Nu este doar despre fotografie; este despre vibrația comună a artelor. Fiecare vernisaj pe care îl organizăm pentru tinerii fotografi sau pictori este o fuziune: imaginea se întâlnește cu muzica live, adaptată specificului fiecărei expoziții. Este felul meu de a recalibra timpul și spațiul cultural al orașului meu, oferind tinerilor o platformă unde visele lor să devină vizibile, și mai ales din dorința de a "educa vizual" publicul local.
La fel ca în animația pe care i-am arătat-o lui Luca, totul se schimbă și se reconstruiește continuu. În fiecare imagine, dar și în fiecare proiect cultural pe care îl pornesc, încerc să păstrez această mișcare infinită: timp care se întinde, timp care se comprimă, timp care ne modelează.
A patra dimensiune nu e doar o expoziție sau un album. Este un hipercub al trăirii și conștiinței, un dialog între tată și fiu, între profesor și elev, între mine și propria mea percepție a efemerului. Este despre a lăsa ceva în urmă, în acel negru dens din care, cu puțin noroc și multă muncă, reușim să scoatem lumina la suprafață.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
