Aici, timpul nu curge, ci pulsează într-un ritm arhaic, o inimă de lemn bătând în pieptul bisericilor vechi care străpung cerul cu turlele lor ascuțite, ca niște degete care imploră iertarea unui Dumnezeu tot mai îndepărtat.
Cerul Maramureșului, de Paști, are o culoare pe care n-o poți găsi în nici o paletă de pictor: un albastru crud, spălat de ploile de primăvară, care se topește pe seară la orizont într-un violet melancolic, peste umerii gârboviți ai munților Gutâi și Rodnei. Este un cer care pare să se prăbușească peste văi, nu pentru a le strivi, ci pentru a le cuprinde într-o minunată îmbrățișare.
Privită de pe o coamă de deal, natura pare un organism viu care se trezește dintr-un somn metafizic. Mugurii crapă cu un sunet imperceptibil, iar verdele crud al ierbii se luptă să acopere urmele iernii, așa cum speranța încearcă să acopere regretele unei vieți.
Dar frumusețea aceasta este una sfâșietoare, pentru că poartă în ea germenele propriei dispariții.
Există o tristețe filozofică în felul în care lumina de Paști cade peste satele maramureșene. Este lumina unui rai care se destramă sub ochii noștri. Casele vechi, cu tălpi de stejar și miros de busuioc uscat, sunt abandonate sau înlocuite de palate de beton, reci și străine, care nu știu să asculte rugăciunea vântului. Bătrânii care mai merg la biserică în haine de sărbătoare, purtând coșurile acoperite cu ștergare albe, par ultimele santinele ale unei lumi care pleacă. În ochii lor se oglindește o durere mută: teama că, odată cu ei, se va stinge și sfințenia locului. Ei nu plâng după tinerețe, ci după sensul pierdut al lucrurilor simple.
Paștele aici a devenit o sărbătoare a contrastelor dureroase. Masa este plină, dar scaunele sunt adesea goale, prea mulți dintre cei dragi fiind rătăciți prin metropolele lumii, căutând un viitor în timp ce își îngroapă rădăcinile.
Romantismul acestor locuri vine tocmai din această fragilitate.
Iubim Maramureșul așa cum iubești o persoană dragă aflată pe patul de moarte: cu disperare, cu o atenție sporită la fiecare detaliu, încercând să memorăm mireasma pământului reavăn înainte ca totul să devină amintire.
Maramureșul mi se pare, privind prin fototecă imagini făcute în zeci de ani, că nu este un loc, ci o stare de grație care se scurge printre degetele timpului, lăsându-ne doar gustul amar al unui paradis pe care nu am știut să-l iubim. Când soarele apune în Duminica Învierii, umbrele crucilor de lemn din cimitire se lungesc până la marginile lumii.
Natura, în toată splendoarea ei regeneratoare, ne amintește că ea va supraviețui, dar spiritul locului s-ar putea să nu. Cerul devine o mare de stele reci, iar noi rămânem jos, între văi, întrebându-ne dacă Învierea mai este despre noi sau dacă este doar un ultim spectacol de lumini al unui rai care și-a strâns cortina și s-a retras în istorie.
Este un Paște al tăcerii, unde singura filosofie care mai contează este cea a dorului - dorul de ceea ce am fost și tristețea de a vedea cum frumusețea, în forma ei cea mai pură, se retrage în tărâmul mitului, lăsându-ne singuri în fața unui peisaj desigur minunat dar golit de sacru.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
