Nicole Sima: Mă "întâlnesc" iar cu tine, verişoara mea, Monica Fermo, devenită de ani buni Maica Ecaterina.
Monica Fermo: Conversaţia noastră trebuie să continue, pentru că am încă destule să îţi spun despre anii în care, pe perioade destul de lungi, mă dădeaţi dispărută.
N.S.: Erai în Ţara Sfântă, Israel, aveai o viaţă nouă, total diferită de viaţa trăită în România. Rămăseserăm la momentul în care, găsindu-te la mănăstirea Maria Magdalena, mănăstire ortodoxă rusă, ai fost primită în rândul monahiilor. Erai, oficial, soră. Cam ce înseamnă asta? Eu îmi imaginez că este un fel de ucenicie, ca să înveţi "meseria" şi să poţi deveni maică.
M.F.: Ai intuit bine. Nu te călugăreşti fără o pregătire. În ceea ce mă priveşte, am făcut primii paşi în România şi am pornit de la munca "de jos": m-am angajat paracliser la biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei.
N.S.: Ia te uită! Dintre toate bisericile din Bucureşti, tocmai unde s-au căsătorit părinţii mei... ce-i drept, asta a fost în 1944, deci cu ceva anişori înainte...
M.F.: Nu ştiam. Am lucrat apoi şi la alte biserici, tot în Bucureşti, însă vreau să îţi spun ceva amuzant legat de biserica din Calea Victoriei. Preotul era originar din Scorniceşti şi de câte ori trecea pe acolo maşina cu Ceauşescu, acela fiind traseul obişnuit, părintele ieşea să îl salute din pragul bisericii. Deh, fuseseră consăteni!
N.S.: Ce trebuia să faci ca paracliser?
M.F.: Draga mea, vrute şi nevrute, de la vândut lumânări sau iconiţe, la spălat pe jos... Iar îmi vine să râd!!!
N.S.: Râzi, maică! Râsul e sănătos! Dar nu râde de una singură, te rog!
M.F.: Nu, nu! Stai să vezi! Tocmai spălam pe jos cu gaz, stând în patru labe şi frecând bine ca să se ducă ceara de la lumânări, când văd că intră în biserică o tânără pe care o cunoşteam din lumea teatrului, lume pe care o părăsisem de curând. Îţi dai seama ce şocată a fost! Dar, revenindu-şi, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit că mă poate recomanda unui medic psihiatru foarte bun. Vezi Doamne, credea că am înnebunit!
N.S.: Era destul de greu de crezut că făceai asta din convingere?
M.F.: Greu. Nici măcar mama mea nu credea că e ceva DEFINITIV. Spunea că îmi va trece, aşa cum au trecut şi alte faze din viaţa mea.
N.S.: Săraca Olga, mama ta, nu a mai apucat mare lucru din a doua ta viaţă, ca să-i spun aşa. S-a dus chiar în 1990. Nu ştim dacă ar fi fost împotriva deciziilor tale privind intrarea în viaţa monahală...
M.F.: Nu ştim, adevărat, însă iată că acum eram singură, fără părinţi, fără soţ, fără copii. Poate că părintele Argatu a ţinut cont de asta atunci când mi-a dat binecuvântarea sa.
N.S.: Făcuseşi o primă ucenicie în România, ajunseseşi în Israel, ne-ai vorbit despre prima impresie, încă de la aeroport, trecuseşi prin mai multe locuri, Ierihon, la Moş Dumitru doi ani şi jumătate, apoi Sarandarion. Ai simţit ceva special? Rogu-te, împărtăşeşte-ne şi nouă din "interiorul" acelor ani.
M.F.: Tot ce pot să spun este că momentele, experienţele, trăirile mele în Ţara Sfântă au fost atât de uriaşe, încât mi-e foarte greu să mă exprim în cuvinte. Au fost la superlativul absolut şi au venit gradat, adică pe măsură ce puteam să duc aceste fericiri, mi se dădeau. Pe muntele Carantania, îmi aduc aminte că poate 10 zile sau 2 săptămâni nu am dormit decât foarte puţin. Nu puteam dormi, de fericire. Părintele îmi dăduse un binoclu cu care ieşeam pe terasă, în mirosul specific al mirodeniilor orientale de la plantele din jur, şi priveam cerul cu stelele care erau uriaşe deasupra capului şi aveam impresia că pot întinde mâna ca să prind luna. Era o linişte desăvârşită - o pace şi o frumuseţe de nedescris.
N.S.: Imagini idilice, aducătoare de pace interioară. Cred că acolo Dumnezeu era mai aproape!
M.F.: Ai dreptate! Ştiu că vă scrisesem atunci o ilustrată unde spuneam cam aşa: "Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Căci de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele." Citat din Psalmul 22.
N.S.: Îmi amintesc perfect! Mărturiseai că psalmul oglindeşte întocmai starea ta materială şi spirituală, spuneai şi subliniai că eşti fericită. Eram şi noi fericiţi pentru tine!
M.F.: Este esenţial pentru mine să fiu bine înţeleasă.
N.S.: Cu toţii dorim asta, deci te rog să dezvolţi!
M.F.: Vreau să spun că eu am crezut şi cred sută la sută, cu convingere, tot ce au spus Evanghelia, Biblia, Sfinţii Părinţi. Cred că ceea ce unii numesc fapte ciudate, stranii, fapte inexplicabile sunt, de fapt, minuni divine şi viaţa mea de credinţă, trăită duhovniceşte, este plină de asemenea minuni. Îmi dau seama că nu este uşor de înţeles, de crezut chiar, dar te rog să îmi dai voie să mărturisesc aici câteva întâmplări, mai mari sau mai mici, toate memorabile pentru mine.
N.S.: Te ascult!
M.F.: Eram în România, nu mai lucram la biserica de pe Calea Victoriei, doream să îmi găsesc o ocupaţie, însă nu ştiam încotro să mă îndrept, mai ales că era greu de găsit un post liber la o biserică din Bucureşti. Rugându-mă la Dumnezeu să îmi îndrume paşii, am plecat de acasă şi aproape că m-am simţit dusă de mână într-o direcţie, ajungând la o biserică de pe strada Polonă. Imediat cum am intrat şi am spus ce doresc, am primit un post de probă, deşi în biserică era deja o persoană angajată la lumânări şi celelalte treburi.
N.S.: Şi?
M.F.: Aici, fiind foarte curând Învierea, am primit un mare dar duhovnicesc: am simţit cum mă pătrunde Lumina Sfântă adusă de preot din altar şi împărţită credincioşilor cu bine cunoscutele cuvinte: "Veniţi de luaţi Lumină!" A fost copleşitor şi am căzut în genunchi, pur şi simplu.
N.S.: Dacă aici, în Bucureşti, ai trăit asemenea momente, chiar că e de aşteptat ca ACOLO, în Ţara Sfântă, să fi avut parte de mult mai multe.
M.F.: Fără îndoială. Mă aflam la Mănăstirea Maria Magdalena de la Ierusalim. Mănăstire rusească.
N.S.: Cred că acolo te-ai simţit ca "acasă", mama ta având sânge slav, rusofilă din cap până-n picioare, bunicii pravoslavnici, vorbind limba rusă...
M.F.: Ei, ştii cum e... În mod paradoxal, eu nu mă pliam prea bine pe atmosfera rusească. Chiar o respinsesem încă din copilărie, mai ales că prin anii şaizeci exista la noi o ură faţă de sovietici. Pe deasupra, în biserica rusă totul este prea teatral, prea oficial. La greci mă simt mult mai "acasă", totul este mai apropiat de sufletul meu.
N.S.: Să înţeleg că doreai să pleci de la Maria Magdalena.
M.F.: Mă frământam, nu ştiam ce să fac, cum ar fi mai bine pentru mine şi, după adânci rugăciuni, mi s-au deschis căi nesperate. Nu spun că a fost uşor, însă tot ce îmi dorisem se împlinea.
N.S.: Adânci rugăciuni...
M.F.: Da! Multă lume se roagă, uneori papagaliceşte, spui o poezie şi gata. La mine a fost altfel, am simţit fiecare silabă, fiecare literă, e foarte greu de explicat, şi răspunsul a venit. Am stat 17 ani în Israel, am făcut ascultare la Patriarhia Greacă, am colindat pe unde era nevoie de mine, pe unde mă trimiteau ei.
N.S.: Ai avut fel de fel de "aventuri", probleme cu viza de şedere uneori... Dacă ai stat atâţia ani, nu puteai căpăta cetăţenia? Spun şi eu în necunoştinţă de cauză...
M.F.: Exclus. Cetăţenia o căpătam numai dacă eram de rit mozaic, ceea ce nu era cazul la mine. Dar am putut avea viză specială, când mă cerea Patriarhia. Cetăţean român cu rezidenţa în Israel, valabilă 2 ani sau 1 an. Nu a mers totul lin, mai veneam în România, mai plecam, întâmpinam adesea probleme, făceam jertfe, dar a meritat de fiecare dată.
N.S.: Îmi amintesc de o fază în care ai ajutat nişte fete să ajungă în Israel, le-ai plătit biletele de avion.
M.F.: Cu ultimii bani din agoniseala familiei, după ce donasem apartamentul în care am trăit, după ce am mai donat sau vândut unele lucruri, încă am încercat să fiu generoasă. În fine, nu a ieşit prea bine atunci, fiindcă au fost gelozii, supărări, iar eu nu mai aveam din ce să îi ajut şi pe alţii. Dar câţiva ani mai târziu, cam după primii şapte ani de Israel, am încercat din nou să o ajut pe una dintre fetele acelea. Nu aveam viză atunci, am mers cu ea în Egipt, nu am reuşit să intrăm în Israel, am cerut ajutor la Ambasada României, nu l-am primit, alergam de colo, colo, teribile aventuri. Totuşi, rămânând mai mult timp în Egipt, am avut parte de împlinirea altui vis: am ajuns în Sinai, în locul în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi i-a dat tablele cu cele zece porunci. Chiar în acel loc au ajuns şi primii creştini.
N.S.: Deci ai ajuns la cele mai vechi aşezăminte cunoscute ale creştinismului.
M.F.: Am ajuns! Şi am stat câteva luni. În mijlocul pustiei Sinaiului. Ce am simţit este indescriptibil! M-aş fi întors oricând acolo. Mă gândeam că e locul în care mi-aş vedea sfârşitul vieţii. O oază printre dune de nisip la Faran, mănăstire grecească de maici. Am ajuns acolo la finele hamsinului.
N.S.: Am auzit de hamsin. Este vântul fierbinte şi uscat, care aduce cu el şi nisip fin. Foarte greu de suportat.
M.F.: Hamsin înseamnă cincizeci în limba arabă, vrând să spună că aceste vânturi bat cam 50 de zile într-un an. Eu nu prea suport căldura, dar nopţile erau divine. Puteam ieşi afară şi priveam acel cer unic, înstelat.
N.S.: Mi-ai spus că viaţa ta a fost plină de dorinţe împlinite.
M.F.: Acolo, în Ţara Sfântă, fiindcă am ajuns peste tot pe unde visasem. Mi-am dorit foarte mult să fiu pe Muntele Tabor pentru Schimbarea la Faţă.
N.S.: În calendarul ortodox este marcată ziua de 6 august.
M.F.: Da. Am reuşit să ajung acolo de mai multe ori şi am fost fascinată de fenomenul care se petrece de fiecare dată.
N.S.: Te cred şi cred că ceea ce ai văzut şi simţit în toate locurile acelea formează astăzi un fel de temelie pe care ai clădit monahul de astăzi, adică Maica Ecaterina cu credinţa ei puternică.
M.F.: Nu tăgăduiesc. Mă gândeam acum, dacă tot ne-am amintit de Schimbarea la Faţă, cum atât de multe momente din Sfânta Scriptură s-au oglindit în artă.
N.S.: Am ales eu câteva pentru evenimentul de pe Muntele Tabor. Îmi pare rău că nu am avut ocazia să văd icoanele pictate de tine, fiindcă, după cum am înţeles, fosta Monica Fermo cu notă mică la desen în clasele primare, a fost binecuvântată cu măiestrie acolo, în Israel.
M.F.: Minunea lui Dumnezeu!
N.S.: Însă minunea nu s-ar fi înfăptuit dacă tu nu ai fi pus mâna pe pensulă şi nu ai fi avut în inimă un foc.
M.F.: Tot de la Dumnezeu!
*
N.S.: După un număr de ani, sosise momentul să te stabileşti "la casa ta", în Ierusalim.
M.F.: A fost incredibil! Să am o chilie "pe viaţă", într-un loc despre care trebuie neapărat să îţi spun câteva cuvinte.
N.S.: Neapărat!
M.F.: Timp de 15 ani am pendulat între momente de fericire şi momente de restrişte. Am vărsat lacrimi amare, rugându-l pe Domnul să îmi permită să mă "odihnesc" într-un loc sfânt. Cunoşteam acel loc. Era mănăstirea Saydannaya, mănăstire de maici situată nu departe de Sfântul Mormânt. Vieţuia acolo de peste 60 de ani o maică plecată dintr-un sat de lângă Vaslui: Maica Maria.
N.S.: Maria, nume binecuvântat.
M.F.: Este numele Maicii Domnului, dar şi al bunicii sale, care locuise chiar în acest loc.
N.S.: Aşadar, Bunica Maicii Domnului, Maria...
M.F.: Era mama Sfintei Ana. Nu vreau să intru în toate amănuntele, dar vreau să îţi mai spun că mănăstirea Saydannaya se află sub stăreţie elenă şi găzduieşte şi câteva maici din România.
N.S.: Acolo, dragă Monica, ai putut să îţi amenajezi chilia.
M.F.: Nu a fost deloc uşor. Era ca un fel de grotă. M-au ajutat muncitori români veniţi să lucreze în Israel. Când a fost gata, a fost fericirea cea mai mare. Am păstrat câteva poze.
M.F.: Era vorba despre o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care iniţial se aflase la Mănăstirea Seidanaiya de prin părţile Damascului, dar a ajuns "ca prin minune" în această mănăstire din Ierusalim, care, ulterior, a luat denumirea Saydannaya.
N.S.: Sunt şi alte lucruri interesante în cărticica ta şi mi-a plăcut împletirea pe care ai făcut-o între dorul TĂU de bunica şi ideea Bunicii Sfinte. Frumos!
M.F.: Mersi, draga mea!
Din păcate, aici pe pământ, FERICIREA NU E VEŞNICĂ... După cum ştii, m-am îmbolnăvit grav de picioare cu o artroză severă care m-a adus acum 10 ani în ţară.
N.S.: De atunci te afli la Mănăstirea Paltin, din satul Petru Vodă. Ca să îţi spun drept, am o anumită linişte ştiindu-te acolo, pentru că măicuţe devotate îţi sar în ajutor, pentru că există şi îngrijire medicală de care, din păcate, ai avut nevoie de foarte multe ori. Dar să nu ne întristăm, pentru că de fiecare dată te-au scos la liman (pe tine şi pe motanii tăi!!!)
M.F.: Aşa este, sunt ajutată foarte mult şi le mulţumesc din tot sufletul maicilor care fac ascultare la mine şi fără de care, cu neputinţele mele fizice, nu ştiu cum aş fi rezistat. Pe vremuri, tatăl tău, văzând că merg de la o mănăstire la alta, în Israel, dar şi în România, mă sfătuia să îmi găsesc un loc, fiindcă vine şi bătrâneţea într-o zi şi nu voi mai putea trăi cu bocceluţa pe umăr. Câtă dreptate avea!
N.S.: Sincer, eu nu cunosc mănăstirile din România, ca să spun care e mai bună, mai potrivită pentru tine, dar - exceptând faptul că ţi-ai dori să fi fost într-un loc mai puţin friguros -, o consider perfectă, pentru că este o mănăstire care a luat fiinţă din milostenie.
M.F.: Părintele Iustin Pârvu a dorit să amenajeze un loc în care să fie ajutaţi oameni nevoiaşi, vârstnici şi bolnavi, dar şi copii necăjiţi. De la un mic aşezământ în care erau îngrijite câteva maici vârstnice, bolnave, cu timpul locul s-a îmbogăţit cu personal medical, cu un laborator în care se lucrează la diferite preparate din plante medicinale.
N.S.: A! Te întrerup puţin: acum un an şi ceva am fost foarte îngrijorată fiindcă se dădea la televizor ştirea că Mănăstirea Paltin din Petru Vodă a luat foc. Până să aflăm că nu este nimeni rănit, îţi dai seama cum ne-am speriat. Dar ştirile ulterioare spuneau că au luat foc plantele medicinale puse la uscat. Se vorbea de trei tone. Aşa să fie? Poate jurnaliştii au exagerat.
M.F.: Focul acela din 5 ianuarie 2020. Da. Ne-am speriat şi noi, dar nu a ajuns la chiliile noastre şi nici biserica nu a fost atinsă. Nu s-a exagerat, maicile adună din greu plante medicinale şi le pun la uscat.
N.S.: Sunt sigură că fără rea-voinţă, pur şi simplu pentru că nu verifică, anumite persoane au tot postat pe internet ca ştiri "de ultimă oră", cu litere de-o şchioapă, "noutăţi" despre tine. Una la mână, deşi tu eşti de zece ani la Petru Vodă, te plasează la Ierusalim, în mica ta chilie. Pe urmă, descrierea ta, când se referă la anii '70, mie, una, nu îmi cade bine. Nu ştiu ce părere ai tu: "blondă fatală", "sex simbolul anilor '70", "una dintre cele mai frumoase femei din capitală", "o divă"... Mai vrei?
M.F.: Nu, nu, îmi ajunge! Eram drăguţă, chiar frumuşică dacă mă aranjam, eram şi fotogenică, aşa încât o poză sau două pe care nu am reuşit să le distrug pot arăta asta. Dar divă? Doamne iartă-mă! Ceea ce mă poate deranja în acest gen de afirmaţii este mai ales teama că cititorul ar bănui că eu însămi mă declaram mare vedetă sau, chiar mai rău, spun acum aşa ceva despre trecutul meu.
Două poze din tinereţea Monicăi Fermo
N.S.: E mai bine să punem noi punctul pe i sau lucrurile la punct în această conversaţie.
M.F.: Sigur că da! Am iubit teatrul, doream să joc roluri principale, le şi studiam, jucam, mai ales în anii primei tinereţi, pe când activam la un club teatral, dar mai târziu, la Teatrul Naţional, rolurile mele erau minore. Tot astfel şi în film, cel mult în scurt metraje mai spuneam câteva vorbe. Deci, departe de a fi "divă". Te rog, Nicole, să nu rămânem acum în sfera asta. Nu am de gând să dezvolt acest subiect care ţine de trecut.
N.S.: Aşa este. Ţine chiar de un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Haide să găsim ceva frumos ca să încheiem conversaţia noastră "fără fir".
M.F.: Haide! La ce te-ai gândit?
N.S.: Ca "păstrător" al familiei, deţin şi câteva rânduri scrise de mâna ta (!). Le vei vedea mai jos. Doresc să te întreb ce este fericirea pentru tine. O propoziţie, te rog...
N.S.: Îţi doresc din tot sufletul să fii fericită!
M.F.: Şi eu vouă, tuturor! Mă rog pentru voi toţi!