28.05.2021
Editura Humanitas

Pe Lawrence Foster îl simt deja ca pe un drag prieten, cu a cărui bonomie sclipitor de inteligentă, cu a cărui opinie şfichiuitor de sinceră, cu a cărui veneraţie pentru Enescu mă întâlnesc la fiecare doi ani. E în admiraţia Orchestrei Naţionale de Tineret. Are toate motivele.


Marius Constantinescu: Maestre Foster, acesta este, deja, al treilea interviu pe care îl facem. E ca şi când aş sta de vorbă cu un vechi prieten pe care îl aştept la Bucureşti, aşa că vă mulţumesc că ne onoraţi încă o dată cu prezenţa Dvs.
Lawrence Foster: Plăcerea e a mea, iar ea se adaugă onoarei de a face parte din acest festival incredibil.
 
M.C.: Şi devine din ce în ce mai... incredibil! La fiecare doi ani, credem că mai bine nu se poate, pentru ca următoarea ediţie să ne surprindă şi mai mult!
L.F.: Cu această ediţie (2013), Ioan Holender s-a autodepăşit. Să faci Tetralogia wagneriană e ceva fără precedent la Bucureşti. E un mare eveniment pentru ţară şi pentru viaţa Dvs. muzicală. E o variantă redutabilă, cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin şi cu Marek Janowski, care a înregistrat deja Inelul Nibelungului de două ori, cel mai recent pentru Pentatone. E unul dintre cei mai mari dirijori wagnerieni.
 
M.C.: Iată-vă aici cu Ravel, unul dintre compozitorii despre care aţi afirmat că vă reprezintă cel mai bine. Cred că este prima dată când îl cântaţi la Festivalul Enescu...
L.F.: Cred că da, nu mai ştiu dacă atunci când am venit cu Barcelona am cântat Ravel...
 
M.C.: Nu cred.
L.F.: Nici eu. Am făcut Tricornul de de Falla, dar am cântat Ravel acum foarte mulţi ani, cu Filarmonica George Enescu, la Ateneu.
 
M.C.: Orchestra Română de Tineret se ridică la înălţimea aşteptărilor Dvs.?
L.F.: Mai mult. E o formaţie incredibilă, la nivelul celor mai bune orchestre de tineret din Europa. Am fost la Schleswig-Holstein, unde este o orchestră de festival celebră, fondată de Leonard Bernstein. Credeţi-mă, nu e mai bună decât aceasta! Mie nu îmi plac comparaţiile, dar instrumentiştii acestei orchestre sunt foarte bine pregătiţi. Avantajul aici este că majoritatea cântă la fel. Ai partida de violoncel care, practic, a studiat cu acelaşi profesor, ceea ce conferă o mare unitate sunetului. Dacă îi vei ruga să cânte într-un anumit fel, vor face imediat aşa. Asta se aplică tuturor instrumentelor cu coarde, care sunt excelent pregătite. Şi suflătorii, care nu erau atu-ul orchestrelor româneşti, s-au îmbunătăţit remarcabil. Trompeţii îţi taie răsuflarea! Mare plăcere...
 
M.C.: Şi e pasiunea, determinarea, entuziasmul... De fiecare dată când merg la un concert al lor, acestea sunt calităţile care mă impresionează în primul rând, dorinţa de a face lucrurile bine...
L.F.: Şi nu se simte nicio diferenţă de intensitate de la prima până la ultima vioară... E o foarte frumoasă experienţă.
 
M.C.: Îi avem pe Pinchas Zukerman, Amanda Forsyth, Lawrence Foster, Orchestra Română de Tineret şi un program extraordinar. S-ar spune că s-au aliniat stelele!
L.F.: Aşa zic şi eu! Pinchas este, pentru mine, cel mai mare monument al violonisticii în viaţă! Când cântă Beethoven sau Brahms, ai echivalentul sonor al unei statui de Michelangelo. Ai senzaţia că muzica nu poate fi cântată decât aşa. E o mare bucurie să fie cu noi, iar Orchestra cred că va câştiga enorm din lucrul cu el. E foarte priceput cu tinerii, deci nu mă îndoiesc că le va acorda toată implicarea lui. Poate au întrebări, poate vor să îi asculte un pic...
 
M.C.: Câtă muncă stă în spatele acestei combinaţii glorioase?
L.F.: Eu am studiat cu atenţie piesa lui Dan Dediu. Am muncit mult asupra ei. Am repetat bine, dar trebuie să spun că Orchestra era deja foarte bine pregătită de Cristian Mandeal. Sunt foarte rodaţi. Încă de la prima repetiţie, contribuţia mea a fost artistică, nu tehnică, nu de învăţare cum se cântă un pasaj. Cred că doar de două ori am insistat asupra intonaţiei. Se vede că au studiat individual şi că au fost ghidaţi cu multă responsabilitate de Cristian Mandeal. Ceea ce nu înţeleg este cum se poate ca un asemenea proiect educaţional 100% românesc, gândit pentru viitorul ţării, cu aceşti tineri dăruiţi, nu are NICIUN fel de sprijin din partea statului? Statul român sprijină atâtea nulităţi! Nu există nicio scuză pentru a nu sprijini o orchestră ca aceasta! În general, instituţiile muzicale româneşti nu primesc sprijinul pe care ar trebui să îl aibă. Mi-aş dori să existe un remediu. Eu am fost directorul acestui Festival şi am fost fericit să fac destul de multe pentru el. Pe de altă parte, m-am simţit oarecum vinovat, pentru că noi aveam onorariile normale, iar aici, adesea, se întâmpla ca un muzician serios să meargă la nu ştiu ce ciubuc pe la cinci-şase dimineaţa, doar ca să mai câştige ceva... Viaţa e grea pentru ei în România şi e incredibil, pentru că muzicienii români ar putea să fie unul dintre cele mai bune produse de export ale acestei ţări! Orchestre bune, coruri pregătite şi această Orchestră de Tineret... Ce nu e în regulă cu voi? De ce nu vă puteţi aduna odată pentru totdeauna şi să vedeţi lucrurile clar? Trebuie să ştiţi care sunt valorile în care merită să investiţi! Aurul nu e doar la Roşia Montană, ci şi aici! Aurul ăsta nu poluează nimic!
 
M.C.: Vorbeam cu Fabio Biondi ieri şi îmi spunea că nu trebuie să vinzi, nu trebuie să cumperi cultură. Cultura, pur şi simplu, este. Nu are nevoie de niciun alt artificiu pentru a o face mai vandabilă. E identitatea noastră.
L.F.: Da şi nu. Nu sunt întru totul de acord. Nu cred în artistul înfometat. Sigur, cultura există, dar are nevoie de suport material. Cultura despre care vorbeşte el este în adâncul nostru: tradiţia, moştenirea străbunilor noştri. Oamenii aceştia trebuie să aibă ce să mănânce şi mai trebuie să aibă liniştea job-ului lor. Nu ar trebui să avem niciunul ideea ridicolă că, doar dacă fac ceva ce le place mai mult decât orice, nu ar trebui să fie plătiţi cum trebuie.
 
M.C.: Maestre Foster, a fi dirijor înseamnă adesea a fi pacificatorul mai multor ego-uri. Când faceţi o operă, se întâmplă să fiţi mediatorul între cântăreţi şi regizor. Când faceţi un concert, între solişti şi orchestră. Sunteţi un bun psihoterapeut?
L.F.: Cred că da... Adică încerc să nu fiu. Să ştiţi că, atunci când am ceva de spus, o fac! S-a întâmplat şi azi, la repetiţie. Mi-am pierdut cumpătul. Psihologic vorbind, total greşit, dar, cel puţin, toată lumea a ştiut cu cine are de-a face. Toţi am fost sinceri, nimeni nu are nimic personal cu nimeni, dar m-am înfuriat, pentru că am crezut că cineva reacţionează prea târziu. La final, rezultatul a fost bun. Nu încerc să fiu un psiholog. De pildă, ni se spune, când avem de-a face cu alămurile, să nu-i corectăm niciodată dacă greşesc notele. Îmi pare rău, dar eu o fac. Vom repeta şi vom repeta până când vor ieşi cum trebuie. Cred că trebuie să ne insuflăm încredere, iar asta nu vine din trucuri psihoterapeutice, ci din ştiinţa a ceea ce faci, cum să faci şi de ce. La repetiţii, dacă îi spun cuiva să cânte mai tare sau mai încet, voi explica întotdeauna: pentru că vreau să audă un anumit lucru sau să conştientizeze că e parte din ceva anume. Aşa se face ansamblul. Nu mai încerc să fac pe psihologul. Am încercat când eram mai tânăr şi am renunţat. Prea obositor... Sunt eu însumi.
 
M.C.: Între o voce extraordinară sau un solist sclipitor şi un bun jucător în echipă, ce alegeţi?
L.F.: Grea întrebare! Şi jucătorul de echipă ar trebui să aibă un anumit nivel! Şi acea voce nemaipomenită trebuie să poată lucra cu mine şi cu ceilalţi. Cineva ca Zukerman e ideal, pentru că îi place să cânte în orchestre! Am mai spus-o: pentru mine, e cel mai mare violonist al lumii, dar, dacă se duce undeva, are timp şi îl apreciază pe dirijor, se va duce în spatele viorii a II-a şi va cânta, aşa cum s-a întâmplat la Budapesta cu Ivan Fischer! La fel cu Gergiev şi Kirov! Îi place! Nu poţi fi un mai bun jucător de echipă! Mai sunt şi alţii, divorţaţi, care îşi fac treaba... Ceea ce nu tolerez este ca solistul să se poarte jignitor cu cei din orchestră. Exclus. Atunci chiar mă pun pe picioarele dindărat şi mă înfurii. Am avut un pianist şi îşi lăsase telefonul mobil pe pian. Intenţionat. A sunat. L-am dat afară din repetiţie! Celebru pianist! Nu am să-i spun numele... "Nu voi cânta cu tine! Ieşi afară sau îţi ceri scuze la toată lumea şi te întorci mâine"
 
M.C.: Ce-a făcut?
L.F.: Ce i-am spus! Asta e lipsă de respect faţă de orchestră şi aşa ceva nu tolerez de la nimeni. Dar marii solişti nu se poartă niciodată aşa. Doar cei care sunt... aproape mari. Mai sunt solişti care cer foarte mult de la orchestră. Radu Lupu vrea să ştie cum cântă fiecare notă de notă. Câteodată chiar stă în spatele dirijorului şi mai dirijează şi el... Asta nu înseamnă că nu este un bun jucător de echipă, care vrea să se asigure că toţi tragem la aceeaşi barcă. Mai sunt şi alţi solişti flexibili, dispuşi la compromis. Dacă aud un solo bun, dar diferit de ce aveau ei în cap, îl vor acompania fără comentarii. Rudolf Buchbinder face asta. Dacă face Concertul nr. 1 de Beethoven, va cânta de fiecare dată diferit, în funcţie de solo-ul clarinetului şi de cât de convingător îl consideră. Deci iată un răspuns lung la o întrebare destul de complicată...
 
M.C.: Sunt din ce în ce mai mulţi instrumentişti care se apucă şi de dirijat. Simţiţi că se schimbă ceva în felul lor de a se raporta la solisitica lor după ce iau şi calea dirijatului?
L.F.: Per ansamblu, mi se par incompetenţi. Nu îmi place acest lucru. Nu că mi-ar fi frică de competiţie. Am peste şaptezeci de ani... Mă deranjează, însă, foarte tare că eu a trebuit să muncesc enorm pe o partitură de Wagner, să o transpun, să o cânt la pian, să învăţ toată instrumentaţia, să ştiu cum funcţionează toate... Pregătirea mea a fost foarte dură şi nu doar a mea, ci a tuturor din generaţia mea. A fost Iadul pe pământ până când să ne permitem să stăm în faţa unei orchestre! Acum, vine un solist care spune că nu poate dirija decât Mozart şi Bach, dar nu Stravinsky? Sau alt specialist în Baroc, pe care îl cunosc şi care spune că nu poate face nu ştiu ce concert pentru percuţie, pentru că nu poate face schimbările de tempi? Mais c\'est un metier, quand même! Nu trebuie să facem totul bine, dar, cel puţin, trebuie să ştii cât de mult se poate... Sunt multe lucruri pe care eu nu le dirijez pentru că nu cred că le-aş face bine, dar asta nu înseamnă că nu ştiu să le citesc muzica. Tehnic, ştiu tot ce am de făcut, de la cea mai actuală compoziţie până la Barocul timpuriu! Acum, cu toate aceste noi curente în interpretarea barocă, nu mai dirijez muzică veche, pentru că singurul căruia îi place sunt eu! Am făcut odată Patimile Sf. Matei de Bach, în cea mai tradiţională versiune cu putinţă - cu vibrato, cu orchestră şi cor de proporţii... A doua zi, un critic a scris că Patimile Sf. Matei au fost dirijate de Antichrist însuşi! M-am lăsat... Ce mă uimeşte este că avem political correctness până şi în muzică, mai ales în muzica lui Haydn şi Mozart! Asta se întâmplă mai ales în Olanda, Danemarca, chiar şi în Franţa, nu atât de mult în Anglia... Am făcut Flautul fermecat la Paris şi mi s-a spus că a sunat bine, doar că a fost un Mozart din alt timp! Scuzaţi-mă, nu eram din alt timp? Cred că ar trebui să dăm pagina... Uitaţi-vă la toţi marii pianişti care îl cântă pe Bach la pian! Cu ani în urmă, Bach era cântat mai ales de clavecinişti... Pianiştilor le era teamă, dar acum poţi asculta Clavecinul bine temperat cu Daniel Barenboim, Andras Schiff, Emmanuel Ax, cei mai mari pianişti de azi, dar şi cu Sviatoslav Richter acum nu ştiu câţi ani...
 
M.C.: À propos de asta, aveţi vreo partitură pe care nu o dirijaţi pentru că nu aţi vrea să îi întinaţi sacralitatea?
L.F.: Nu. Sunt unele de care mi-e frică. Nu o să dirijez Messa in si minor de Bach, pentru că, oricum, nu mai dirijez Bach deloc. Vă dau alt exemplu: când am înregistrat toate lucrările lui Enescu la Monte Carlo, la sfârşitul anilor \'80, nu am imprimat Simfonia a III-a. O iubesc, dar mi se părea că nu am înţeles-o. Nu ştiam cum s-o fac. Scuzaţi-mi lipsa de modestie, dar, în afară de a mea, mai există o singură înregistrare admirabilă a acestei lucrări: a lui Cristian Mandeal. Nimeni nu o face la fel de bine ca el. Mă temeam de compoziţie. Zece ani mai târziu, EMI mi-a cerut să terminăm acest ciclu şi am înregistrat-o la Lyon, unde am mai cântat, de altfel, şi alte partituri de Enescu. Emmanuel Krivine era directorul orchestrei pe atunci şi el m-a încurajat s-o fac. Şi la Helsinki am cântat mult Enescu. Acum fac această simfonie peste tot, inclusiv aici, la Bucureşti, cu Orchestra Toscanini. În 1998, caând eram director, aveam Orchestra de la Scala aici, care ar fi trebuit să cânte Enescu. L-au scos din program, iar eu am vrut să îi scot din Festival, dar Ion Caramitru, preşedintele Constantinescu şi Mihai Constantinescu au înnebunit când le-am spus! Aş fi putut, pentru că aveam puteri nelimitate ca Director Muzical, dar ei m-au convins să nu o fac. Riccardo Muti a spus că Enescu nu e pentru italieni.
 
M.C.: Toţi ştim povestea!
L.F.: E cel mai idiot lucru pe care l-am auzit! Apoi, vine Orchestra Toscanini şi cântă cea mai grea lucrare de Enescu! A fost superb, iar orchestrei i-a plăcut mult! Şi sunt opt români în acea orchestră! Nu am dirijat niciodată o simfonie de Bruckner. Apreciez muzica, dar nu cred în ea. În Bruckner trebuie să crezi ca în Dumnezeu, iar eu am o problemă cu amândoi! Nu cred în structura muzicală. Nu mă convinge. Dar când aud o versiune strălucită de la Barenboim sau Thielemann sau Karl Böhm, profesorul meu... Nu îi dirijez decât Te Deum-ul, care îmi place. Douăzeci de minute. Am şi cu Mahler o problemă, deşi am dirijat cam tot. Lucrările orchestrale mi se par prea agonizante, prea autobiografice şi... mă calcă pe nervi.
 
M.C.: Şi vă displace profund Simfonia a VIII-a!
L.F.: Nu pot s-o suport! Îmi place, însă, creaţia vocală a lui Mahler. E Paradisul pe pământ şi cea mai frumoasă inspiraţie... Văd că ţineţi minte tot ce am vorbit... Sunt impresionat. Compozitorii vin şi pleacă din ierarhiile noastre. Când eram tânăr, eu dirijam toată muzica modernă urâtă de alţii: Webern... Am înregistrat toate lucrările lui pentru BBC, cu English Chamber Orchestra. Încă îmi plac, probabil pentru că m-am ostenit să le învăţ. Forma lor compactă mi se pare fascinantă, dar numai mie, nu şi publicului. Berg e foarte cântat acum. Nici Enescu nu o ducea foarte bine, cu excepţia Rapsodiei, dar lucrurile s-au schimbat. Un compozitor fantastic, mult cântat acum nişte zeci de ani, dar complet uitat astăzi este Paul Hindemith. Nu înţeleg de ce. A scris prea mult, de acord, dar cele mai bune partituri ale sale sunt o muzică integră, monumentală. Mathis der Maler, Simfonia în Mi bemol major, Simfonia Serena...
 
M.C.: A fi un bun dirijor înseamnă a visa mereu mai sus şi mai sus?
L.F.: Da! Altfel, mergi în jos. Regula e valabilă pentru toţi. Dacă nu încerci permanent să te perfecţionezi, te duci pe povârniş. Nimic nu rămâne la acelaşi nivel. Sigur, nu-ţie iese de fiecare dată.  Nu pot vorbi decât în numele meu, dar studiez mai mult acum decât am făcut-o vreodată în tinereţe! Dacă fac Simfonia a VII-a de Beethoven sau Eroica, descopăr lucruri noi. Ravel-ul spaniol de acum l-am făcut atât de mult, dar şi azi am descoperit lucruri noi în muzică! Noi frazări, noi culori... Nu există oprire. Trebuie să fim deschişi la asta şi să nu ne oprim din încercat. Vă dau un exemplu: nimeni nu repetă mai mult atunci când are de cântat ca Daniel Barenboim! Mai mult acum decât în tinereţe. Niciodată nu e mulţumit, întotdeauna caută ceva nou, cum poate fi mai convingător... Acesta e secretul măreţiei sale: o curiozitate vie şi faptul că, la vârsta sa, peste şaptezeci de ani, încă mai învaţă lucrări noi. O să facă Messa în si minor, Patimile Sf. Matei... Iată secretul unui bun muzician.
 
M.C.: Care a fost prima prejudecată despre dirijat pe care realitatea v-a infirmat-o?
L.F.: Nu încerc să fac ceva doar ca să fiu diferit. Dacă fac ceva ce mulţi au făcut înaintea mea, nu am nicio problemă. Soliştii, mai ales, spun: "toţi fac aşa, eu vreau să fac altfel!" Asta poate fi oarecum exagerat. Dacă încerci să faci asta, înseamnă nu că ai o reacţie împotriva muzicii, ci împotriva soluţiilor altora. Doar că aceste soluţii, de multe ori, sunt fantastice! Dacă studiez ceva nou, capital pentru mine e să nu ascult pe nimeni cât timp învăţ. Niciodată nu ascult o înregistrare până când nu am învăţat partitura. Abia apoi pot asculta. Nu mai am cum să-i întreb pe Furtwaengler, Toscanini sau von Karajan... Dacă aş putea să discut muzica aceea cu ei, aş face-o! Singurul mod de a afla cum se raportau ei la o piesă este să le ascult înregistrările. Aş putea vorbi cu Thielemann sau cu Barenboim - mă rog, cu el pot vorbi oricând, dar cu cineva pe care nu îl cunosc atât de bine, dar voi asculta o înregistrare, să văd cum face. De multe ori, îmi dau seama că ideile lor sunt mult mai bune decât ale mele! Alteori, îmi rămân fidel mie.
 
M.C.: Încă mai promovaţi muzica lui Enescu peste tot în lume?
L.F.: Mai puţin ca în trecut. Mai sunt compozitori de dirijat, iar pe Enescu l-am cântat deja mult! Asta nu înseamnă că nu-l mai iubesc la fel de tare. Luna viitoare fac Simfonia a III-a de două ori, la Helsinki şi cu Hungarian National Orchestra, la Kocsis. Nu mai fac Oedipe. L-aş face cu o orchestră care ştie opera, dar nu mai am timpul şi energia de a-l învăţa cu o orchestră nouă. Mi-ar plăcea să îl mai fac, pentru că înseamnă aşa de mult pentru mine... Johnny Cash cânta un foarte frumos cântec - sigur, el se referea la închisoare
-, I\'ve Done My Time. Asta am făcut şi eu cu muzica lui Enescu. Mai sunt şi alţii care se ocupă de el: Leonard Slatkin, Rojdestsvensky, Barenboim - cred că a acompaniat deja una dintre sonatele de vioară, fiul lui este un superb violonist... Plec la Sao Paulo, iar Marin Alsop m-a invitat acolo cu o singură condiţie: să fac Simfonia I de Enescu. E cea mai bună orchestră din America de Sud, poate cu excepţia orchestrei lui Gustavo Dudamel. Ea mi-a spus că vor să îl descopere pe Enescu, iar eu sunt persoana potrivită. Superb din partea ei! Cum aş putea să refuz aşa ceva? Agenda mea e arhiplină, călătoresc imens, dar nu pot spune nu.

M.C.: Iar Enescu e una dintre cărţile Dvs. de vizită...
L.F.: Aşa e. Sunt mândru şi fericit. M-am apropiat de muzica lui nu pentru că sunt român la origine, nu pentru că soţia mea e româncă, ci prin intermediul lui Bartok, aşa cum cred că v-am mai spus o dată... Merită s-o mai spun o dată. Dacă mai ţine minte cineva textul introductiv pe care l-am scris pentru ediţia Festivalului din 1998, tema acelui an a fost Enescu-Bartok. Prietenia şi admiraţia reciprocă a acestor doi mari compozitori, un român şi un ungur, ar trebui să fie un simbol pentru realitatea ambelor ţări. Din păcate, nu e cazul întotdeauna. Sper ca această problemă să îşi fi pierdut mult din intensitate. Priveşti Pământul din cosmos şi te întrebi: de ce omuleţii aceia au aşa de multe probleme între ei? Urăsc naţionalismul. Îmi place în muzică şi în arte, dar nu şi în relaţiile dintre oameni. Mă bucur că România a câştigat meciul de fotbal de aseară! E grozav! Trei şoferi mi-au spus aseară că nu vom reuşi să îi batem. De ce? România avea o echipă de fotbal foarte bună! Nu poate fi bună şi acum? (România - Ungaria 3-0, pe 6 septembrie 2013)

0 comentarii

Publicitate

Sus