21.05.2021
SpectActor, aprilie 2021
Nicolae Coande: Dragă domnule Andrei Şerban, cum ar fi să refaceţi astăzi Năpasta, spectacol pe care îl montaţi pe când eraţi în clasa a XI-a, la Liceul "Iulia Haşdeu", unde interpretaţi şi rolul Ion Nebunul? Cine ar putea fi acest Nebun astăzi?
Andrei Şerban: Nu cred că l-aş reface. Eram aproape de terminarea liceului şi tatăl meu dorea să mă convingă să dau la Litere, dar eu visam teatrul şi în familie era mare fierbere. L-am văzut pe unicul Emil Botta în Ion Nebunul şi brusc totul mi-a devenit clar. Sedus de cât de revoltat era personajul contra nedreptăţii lumii, m-am identificat cu rolul, am devenit şi eu răzvrătit. Am decis să-i arăt lui tata ce consecinţe tragice ar avea opoziţia lui faţă de teatru. Cu această determinare am montat Năpasta: să demonstrez familiei mele şi întregii lumi că am dreptate. A fost prima lecţie de regie - nevoia de a spune ceva important prin teatru. Mi-a prins bine de-a lungul carierei, de câte ori, prins în proiecte, uit şi am nevoie să-mi amintesc de ce sunt în teatru. Dacă m-aş mai fi gândit la Năpasta în facultate, un Ion Nebunul ideal, în afară de Botta, pentru mine ar fi fost colegul meu de clasă, Aurel Manea. Şi el era unic.

N.C.: Este poate inutil să vă întreb cum vă petreceţi timpul după ce aţi ieşit din sistemul universitar american. Totuşi, cum aţi umplut acest "gol"?
A.Ş.: Nu am resimţit niciun "gol". Ca şi în timpul carierei universitare, am continuat cariera în teatru, lucrând chiar mai intens, adică şi în perioadele când obligaţiile academice mă împiedicau s-o fac înainte. Golul a apărut odată cu pandemia. Ca toată lumea, sunt când melancolic, când vesel, când revoltat... încerc să port mască şi să mă feresc de virus şi de mutanţii săi. Pentru moment trăim cu toţii în acelaşi infern şi e foarte greu să ne urmăm idealurile când teama că moartea ne aşteaptă la colţ e reală şi acută. În acelaşi timp, e atâta negativitate în jur, încât începem să ne dăm bătuţi, ne plângem că miercuri seamănă cu sâmbătă şi vineri cu duminică, sau credem că lumea de după nu va fi cu nimic mai bună decât lumea dinainte. Unul din efectele pandemiei e diminuarea atenţiei - parcă nu te poţi reculege, e greu să gândeşti liniştit în bombardamentul mediatic. Vreau să nu mă las prins cu totul de acest pesimism agitat. Mai vreau să cred că timpul pandemiei nu e un timp mort, ci un timp liber. Îi admir pe cei care au energia şi inspiraţia să transforme timpul în descoperiri creative. Câtă dreptate avea Pascal când observa în Le divertissement că ce ne împiedică să ne reculegem e de fapt lipsa atenţiei. Ar fi de ajutor, fiind obligaţi să fim singuri acasă, dacă ne-am antrena atenţia să privim înăuntru, ca să ne apropiem de străinul din noi înşine şi să nu lăsăm mintea să fie invadată de atâtea nebunii. Dar fiinţa umană, se pare, are nevoie de divertisment continuu, din vremea lui Pascal până azi.


(foto: Paul Buciuta)

N.C.: Vă lipsesc studenţii, dialogul, împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor împreună, chiar şi privirea lor curioasă sau indolentă?
A.Ş.: Am beneficiat enorm de lucrul cu studenţii. Şcoala era locul ideal unde luam riscurile cele mai îndrăzneţe şi originale, fiind protejaţi pe insula creativităţii, fără să fim obligaţi să dăm cuiva socoteală. Împreună descopeream, greşeam, o luam iar de la început. Rigoare şi disciplină, dar şi spontaneitatea improvizaţiei - iată ce, împreună cu prietenul şi colegul meu Niky Wolcz, am încercat în cei 27 de ani la catedra de actorie de la Columbia University.
Treptat, însă, ca în toate universităţile americane, un alt virus (corectitudinea politică) a schimbat radical atmosfera. Azi, tinerii se află într-o situaţie delicată: deşi cei mai mulţi vin să studieze, să înveţe, sunt încurajaţi (de cei care vin cu alte intenţii) să devină cu toţii activi politic, să-şi însuşească dogme şi sloganuri exclusiv concentrate pe racial and gender Justice. Şi oricine încearcă să propună o dezbatere despre axarea continuă pe politic în detrimentul studiului riscă să fie incriminat, denunţat ca rasist.

N.C.: Nu doar în ultima vreme, dar parcă mai ales acum, vă preocupă o anumită devitalizare / descentrare a societăţii americane. Aveţi în ultimii ani reacţii critice la un tip de totalitarism care poate fi redus la acel dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Are actuala Americă acest rău de ea însăşi într-un grad atât de mare, babilonia de curente divergente, sau este începutul unei noi lupte între nou şi vechi?
A.Ş.: Mulţi cred că da. Sigur, ar fi minunat să fie începutul unei lupte între nou şi vechi. Dar, întreb: în ce fel woke sau cancel culture ajută la o transformare a societăţii? De exemplu, sub comunişti s-au înrădăcinat anumite obiceiuri: a minţi, a fura, a condamna violent orice opoziţie şi ele au fost consolidate în aşa fel încât, după un timp, vechile modele nobile de cinste şi adevăr nu au mai contat. Exact asta se întâmplă sub Putin acum, iar America a descoperit versiunea sa proprie. Ironia e că cei care strigă cel mai mult şi agită spiritele contra nedreptăţii, atât pe reţele sociale cât şi pe platourile de televiziune, sunt rar cei care suferă cu adevărat. Victimele reale nu au des ocazia, nici forţa de a vorbi.

N.C.: Citeam de curând într-o revistă de cultură din ţară schimbul de idei şi gânduri dintre pictorul Ştefan Arteni şi fizicianul Michael Finkenthal. Comentând pictura lui Arteni şi relaţia acestuia cu tehnicile artei sale, în contextul fluidizării informaţiei în sistemul de referinţă postmodernist, Finkenthal spune la un moment dat: "autorii de valoare ştiu să recunoască diferenţa dintre a gândi corect şi a gândi politically correct." Cum se face această diferenţă şi de ce credeţi că a gândi corect este de fapt în minoritate faţă de noua dogmă a gândirii?
A.Ş.: Absolut, aşa e. Această nouă dogmă vine ca o invazie. Ce se întâmplă sub umbrela corectitudinii politice îmi aminteşte de intrarea tancurilor sovietice ale lui Brejnev în Praga. Sunt mostre de agresiune, de pură cotropire ideologică. Cancel culture dă oricui mână liberă să renunţe la orice principiu de rigoare. Această nouă "libertate" e de fapt o formă de terorism de care te întrebi cine beneficiază. În viitor, în teatru am putea vedea "interpretări care pun operei cătuşele noii dictaturi", cum spunea un prieten.

N.C.: Acolo, în America tuturor experimentelor posibile (şi imposibile), l-aţi cunoscut pe Peter Brook, care a venit să vadă spectacolul dumneavoastră, Arden. Aţi plecat apoi la Paris. Cum se vedea pe atunci lumea din aceste două emisfere culturale (şi politice)? Cum se vede azi?
A.Ş.: Am avut marea şansă de a fi ajuns la New York în plină efervescenţă artistică. Să "descopăr lumea nouă" pentru mine nu a fost un clişeu, ci ceva trăit. Şocul atmosferei de adevărat pionierat (nu ca acela pe care, plecând din comunism, îl lăsasem în urmă), în care totul părea posibil, îl resimt şi azi. Faptul că am avut ocazia să lucrez timp de un an cu Brook a fost un cadou care mi-a marcat viaţa. Azi lumea nouă e în altă parte - habar n-am unde -, dar sigur nu în America.


(Andrei Şerban şi Peter Brook)

N.C.: "Spre a fi, omul trebuie să se revolte." (Camus). Ce diferenţă găsiţi între revoltă şi indignare (acum câţiva ani era un curent de opinie în acest sens, stins uşor în cacofonia pandemică a zilelor noastre)?
A.Ş.: Revolta e ceva pozitiv, să faci ceva activ în numele binelui. Indignarea e ceva static, o frustrare care lasă sechele mult prea amare. De la debutul cu Năpasta, din diverse cauze, tot răzvrătit am fost. Dar acum simt că revolta cea mai eficientă, în ce mă priveşte, e una interioară, cu mine însumi. O stare de alertă, care mă provoacă să fiu continuu nemulţumit de mine. O consider drept condiţia fundamentală a artistului.

N.C.: Ce planuri pentru regie aveţi acum, ce spectacol doriţi să faceţi în acest moment?
A.Ş.: Îmi e imposibil să fac planuri când totul e încă nesigur, când toţi resimţim acest val de nebunie care străbate lumea, când atâţia oameni mor sau suferă în jur. Am mai spus undeva: avem nevoie de linişte ca să vedem ce decizii luăm. Dar, deşi nu am planuri, m-ar bucura de exemplu să colaborez cu Teatrul din Craiova. La începutul lui '90, cred, am vizitat prima oară oraşul ca să văd minunata înscenare a lui Purcărete cu Piticul din grădina de vară. Atunci domnul Boroghină m-a invitat să montez un spectacol şi am acceptat pe loc. Dar, când Andrei Pleşu, proaspăt numit Ministrul Culturii, mi-a oferit direcţia Naţionalului bucureştean, nu am mai avut timp de nimic. Domnul Boroghină probabil că nu a fost încântat de refuzul meu. Cel puţin aşa am interpretat faptul că nici la Festivalul Shakespeare nici una din montările mele shakespeariene nu a ajuns. Sau poate nu au corespuns aşteptărilor.
Pe scurt am pierdut trenul spre Craiova. Dar oare zicala americană "to have a second chance" e valabilă şi la Craiova? Mai ales că în acest oraş s-a constituit Fondul "Andrei Şerban" la Muzeul Exilului Romanesc, din arhiva mea personală, pe care am donat-o. Poate, cine ştie, pe curând?!


(foto: Paul Buciuta)

N.C.: Ce mai face mesteacănul de la mormântul mamei?
A.Ş.: Aveam un pui de mesteacăn pe post de actor, sau, mai bine zis, ca element de joc în Electra din Trilogia de la Naţional. După ce mi-am dat demisia şi Trilogia a ieşit din repertoriu, am salvat copăcelul, plantându-l la Bellu, la mormântul părinţilor. Era un pitic, acum e un uriaş.

Interviu apărut în revista SpectActor, 1/2021 (43)

0 comentarii

Publicitate

Sus