"Cultura nu se vinde, cultura nu se cumpără, cultura, pur şi simplu, este". M-au usturat urechile de adevărul spuselor lui Fabio Biondi, în ceea ce a început ca o discuţie relaxată pe terasa de la Hilton şi s-a transformat într-un interviu despre condiţia artistului vs. marketingul agresiv, despre dominaţia marilor case de discuri şi despre imaginea care se substituie, adesea, valorii.
Virtuoz al viorii, ambasador al lui Vivaldi, îndrăgostit de sunetul capricios şi irezistibil al instrumentului Guarneri del Gesù ca de o femeie vicleană, de care nu te poţi desprinde, Fabio Biondi îţi poate vorbi minute în şir despre plăcerea arheologiei muzicale, despre bucuria scrutării bibliotecilor Europei în căutare de partituri uitate, dar, mai ales, despre umilinţa în faţa autorului - întotdeauna compozitorul, niciodată interpretul.
"Periodic, mă întorc la Vivaldi. A fost identitatea noastră sonoră încă de la început. De-a lungul anilor, am cântat mult şi Telemann, Couperin, chiar şi Bach. Azi, însă, asistăm la un fel de "rasism" în muzică. Italienii să-i cânte pe italieni, francezii pe francezi şi aşa mai departe, deşi mie mi se pare foarte interesant să aud Barocul italian interpretat de o formaţie de englezi, de pildă. A cânta Vivaldi este, pentru mine, ca o călătorie nouă cu un vechi prieten". Biondi dixit.
Marius Constantinescu: Bună revenire la Bucureşti cu acest concert 100% Vivaldi. Cum v-aţi ales programul?
Fabio Biondi: A fost o alegere... de bun augur. Vivaldi a fost compozitorul-mascotă pentru noi. Trăim împreună deja de douăzeci şi trei ani, iar, când şi când, ne place să ne întoarcem exclusiv la Vivaldi. E ca şi când am face o călătorie cu un prieten din copilărie. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte audiţia - iar România are o mare tradiţie muzicală, dar axată mai ales pe secolele al XIX-lea şi XX -, Vivaldi e o referinţă importantă în memoria colectivă. Mi se pare provocator din perspectiva publicului, pentru că nu avem ocazia să vedem un concert de muzică barocă în fiecare zi. În plus, un concert al unuia dintre cei mai cunoscuţi compozitori.
M.C.: Suntem la al doilea interviu împreună, dar nu v-am întrebat de ce aţi numit ansamblul Dvs. "Europa Galante"?
F.B.: Când se naşte un copil, trebuie să îi dăm un nume. Adesea nu ştim, ne gândim mult... Când a apărut orchestra, sigur că mi-au trecut foarte multe posibilităţi prin minte. Două cuvinte aveau o încărcătură specială. Acum douăzeci şi cinci de ani, "Europa" îţi transmitea ideea unui continent unit, proaspăt. Pe de altă parte, eu am fost mereu speriat de numele care se cantonează în zona Barocului. Europa Barocca... "Galante" e un stil muzical care te duce cu gândul spre stilul clasic. "Europa" şi "Galante" sunau foarte bine împreună. Mulţi mă întreabă dacă are vreo legătură cu celebra operă a lui Campra, L\'Europe Galante. Categoric nu.
M.C.: Galanteria este şi un mod de viaţă specific secolului al XVIII-lea italian.
F.B.: Fără îndoială.
M.C.: Sunteţi şi în continuare unul dintre cei mai buni ambasadori ai Barocului italian. Ce alte spaţii muzicale vă mai interesează?
F.B.: Noi avem un repertoriu foarte larg şi nu neapărat italian. Am făcut mult Bach, evident, Telemann, un compozitor genial când vine vorba de a reuni stilurile diferite ale secolului al XVIII-lea. E un compozitor care uneşte muzical Italia, Franţa şi Germania. Iubesc mult muzica franceză, pe care o cântăm rar. Trăim într-o lume muzicală cumva rasistă, în care fiecare are o medalie, o etichetă. Noi suntem italienii, deci trebuie să cântăm muzica noastră, ceea ce e păcat, pentru că e foarte interesant să auzi muzica noastră cântată de englezi şi viceversa. Trebuie să învăţăm exerciţiul deschiderii, pentru că, altfel, am încuraja acest rasism. Inclusiv temporal ne place să avem o plajă largă, pentru că începem cu secolul al XVII-lea timpuriu şi mergem până la pre-Romantism. În această lună vom cânta Anna Bolena de Donizetti.
M.C.: Tot pe instrumente de epocă?
F.B.: Da.
M.C.: Unde?
F.B.: La Festivalul de la Rieti. Din perspectiva crizei culturalo-financiare prin care trece Italia, e fantastic să mai găsim astfel de evenimente care încearcă să depăşească aceeastă perioadă grea şi să încerce drumuri noi.
M.C.: Unii dintre colegii Dvs. s-au aventurat să descopere muzica secolelor XVII şi XVIII din zone europene mult mai puţin cunoscute, din Europa estică. V-aţi gândit şi Dvs. la asemenea călătorii muzicale, dincolo de graniţele Europei occidentale?
F.B.: Mi se pare foarte important şi interesant. Mă bucur pentru toţi cei care o fac şi e un drum pe care aş vrea să îl urmez şi eu în viitor. Cu cât ştii mai multe, cu atât mai limpede ţi se revelează evoluţia muzicii în sine. Marea şansă pe care o avem în acest secol este dechiderea orizonturilor. Anii 2000 ne-au oferit această posibilitate de a accesa informaţia cu mult mai multă uşurinţă. Asta se leagă şi de evoluţia Internetului. Sigur, unica manieră de a beneficia cu adevărat de această reţea mondială este de a folosi informaţia, de a lărgi perspectivele, ceea ce ne ajută să înţelegem mai bine istoria muzicii.
M.C.: Vă amintiţi care a fost primul fragment muzical pentru care aţi făcut o pasiune fulgerătoare?
F.B.: Da, Patimile Sf. Matei de Bach.
M.C.: Câţi ani aveaţi?
F.B.: Paisprezece. Anul acesta (2013) dirijez această lucrare, nu cu Europa Galante, ci cu Orchestra Festivalului Maggio Musicale Fiorentino. Va fi foarte emoţionant.
M.C.: Era o înregistrare sau un concert live?
F.B.: O înregistrare cu Nikolaus Harnoncourt.
M.C.: V-aţi născut la Palermo, unde se întâlnesc mai multe civilizaţii şi mai multe feluri de a trăi. Care sunt primele amintiri muzicale pe care le aveţi?
F.B.: Am o superbă amintire din Sicilia, legată de maestrul meu. Am avut norocul să încep studiul viorii cu o mare personalitate, un om cu o conduită morală extraordinară. Era concert-maestrul Orchestrei Simfonice Siciliene, Salvatore Cicero, un om de o mare corectitudine, cu un pronunţat simţ al datoriei, al tehnicii, al sacrificiului şi al iubirii pentru muzică. Calităţi - trebuie să recunosc - destul de rare în Sicilia. A fost o referinţă foarte importantă pentru mine, deci toate amintirile mele legate de muzică şi de vioară vin de la acest mare om. A avut multe merite, nu doar ca îndrumător, ci şi într-o anumită filozofie a muzicii, în dragostea faţă de repertoriu... Îi port o amintire dragă şi mă gândesc cu duioşie la acei ani în Sicilia. Era ca şi când aş fi fost în întuneric, dar aş fi avut o lumină puternică lângă mine. Acum, Sicilia s-a schimbat mult, a devenit cu adevărat deschisă şi multiculturală, un loc în care se întâmplă de toate. La începutul anilor şaptezeci, nu prea se întâmpla nimic.
M.C.: Cu ce vioară aţi venit la Bucureşti, cu Guarneri?
F.B.: Da. Le alternez, pentru că instrumentele vechi sunt obiecte superbe, dar au nevoie să fie mângâiate şi odihnite din când în când. Această vioară Guarneri e fabuloasă!
M.C.: Ca sunet, dintre Guarneri şi Gagliano, care e mai senzual, mai dulce, mai aproape de sensibilitatea Dvs.?
F.B.: Greu de spus. Guarneri are o particularitate importantă: e un pic narcisist. E ca o voce de soprană. Când cânt solist, cânt muzica de virtuozitate a secolului al XVIII-lea. Am nevoie de un instrument posesiv! Gagliano e un instrument din Sud, de la Napoli. Se simte în el o melancolie, o tandreţe tipică Sudului, care poate că lipseşte la Guarneri.
M.C.: Aţi afirmat într-un interviu că o persoană rea sau cu sufletul sărăcit nu poate suna decât aşa: rău sau sărac. Muzica e şi o oglindă a sufletului?
F.B.: Cred că da, mai ales dacă ne interesează o viziune completă. Mă explic: Sunt oameni răi care fac gimnastică din muzică şi o fac incredibil. Un muzician nu este complet dacă îi lipseşte sufletul. E foarte bine să apreciem, ba chiar să fim uimiţi de înzestrările tehnice ale unui muzician, dar muzica este un limbaj făcut din senzaţii lăuntrice şi profunzimi, atunci e minunat să mai fie ceva în plus. Eu spun întotdeauna că se cântă aşa cum eşti ca om! Asta nu înseamnă că oamenii răi cântă prost, ci cântă cu răutate.
M.C.: Sunt destul de multe ansambluri de muzică barocă, dar, la o privire mai atentă, în vârf rămân cam aceleaşi. Cum explicaţi succesul fără fisură pe care îl aveţi?
F.B.: Muzica este un proces de căutare. Avem succes şi în continuare pentru că, la bază, suntem modeşti. În ce constă ea? În ideea de a avea de parcurs un traseu foarte lung. Nu trebuie să uităm două lucruri importante. Mai întâi, noi servim muzica, nu ne folosim de ea pentru a ne pune în valoare. Acest act de modestie ar trebui făcut de mulţi. Apoi, învăţăm în fiecare zi. Când ajungem undeva, privim în urmă şi vedem că am făcut un drum lung, dar mai e încă pe atâta în faţa noastră. Cred că, din această modestie, se naşte dorinţa de a lucra continuu, ceea ce ne duce la noi descoperiri şi ne menţine în viaţă. Publicul, pe de altă parte, îşi dă seama de asta. Un grup care are ca scop imediat succesul şi vânzarea de discuri supravieţuieşte mai greu. Profit de ocazie ca să atrag atenţia asupra unui fapt: suntem într-un moment moral foarte dificil în lumea muzicii. Imaginea prevalează, iar, când spun "imagine", mă gândesc la exterior. E un paradox: azi nu se mai vinde compozitorul, ci interpretul. Totul cu o imagine adesea chiar vulgară. Să luăm ca exemplu coperţile discurilor. Să nu uităm muzica! E cea mai importantă! Abia apoi venim noi. Eu nu sunt catolic, dar marii papi spun: "Suntem servitori umili ai Grădinii Domnului." Frumoasă frază, pentru că şi noi suntem servitorii umili ai Grădinii Muzicii. E foarte important să păstrăm acest respect.
M.C.: Şi totuşi, iată paradoxul: sunt mulţi muzicieni mari care subliniază acest aspect al industriei muzicale. Ieri, Violeta Urmana îmi spunea exact acelaşi lucru: imaginea care domină muzica, domină compozitorul, domină însuşi interpretul. Totuşi, lucrurile nu se schimbă!
F.B.: Vă explic de ce? Pentru că, azi, organizatorii nu mai au o adevărată susţinere. Economia mondială o duce din ce în ce mai rău, iar cultura devine din ce în ce mai dispensabilă. Ar trebui să fie absolut INDISPENSABILĂ. Cum susţinere nu prea mai există, pentru a vinde cultura trebuie să găseşti artificii. De ce se dă atât de multă importanţă imaginii şi aşa puţină muzicii? Pentru că trebuie s-o vinzi. Problema e următoarea: cultura nu se vinde. Cultura ESTE. Dacă trebuie s-o vând, înseamnă că o manipulez. Cultura e esenţială şi nu e marketing. Cele două concepte nu merg împreună. Cultura trebuie să fie sponsorizată şi iubită pentru că înseamnă hrana tuturor. Voi, ca ţară, aveţi o uriaşă tradiţie muzicală: ce înseamnă asta, pentru mine? Că majoritatea oamenilor simt că muzica este parte integrantă a vieţii lor. Asta înseamnă cultură. Dacă nu e aşa, atunci ea trebuie vândută. Muzica e ca o piaţă de peşte. Asta e teribil şi nu se va schimba până când guvernanţii noştri nu vor înţelege că muzica nu e un accesoriu sau o distracţie, ci un mod de a creşte şi de a ne îmbogăţi sufleteşte. Iată marele paradox.
M.C.: Dar când semnătura este cea care garantează calitatea şi are o mare rezonanţă în rândul publicului, imaginea mai are o asemenea importanţă? Ştiu foarte mulţi oameni care ar cumpăra un CD cu Europa Galante şi dacă ar avea coperta complet goală.
F.B.: Eu chiar aşa cred că ar trebui făcute coperţile! O copertă albă, cu numele compozitorului mare, abia apoi noi. Adesea nu se poate... Notorietatea e ceva minunat, dar sălile, ca să fie pline, trebuie să fie goale, mai întâi. Dacă vreau să umplu o sală, mi-e uşor cu un nume cunoscut, dar nu e o obligaţie să o umplu! Poate că mai sunt şi programe mai puţin populare... Trebuie să rişti şi cu tineri, pentru că sunt mulţi şi foarte buni. Trecem pe lângă ei şi nu îi ascultăm niciodată, pentru că nu sunt celebri, deci nimeni nu îi cheamă. Mare păcat! Pentru Anna Bolena pe care o pregătim, nici nu mi-a trecut prin cap să invit cântăreţi celebri. Vor fi interpreţi necunoscuţi, nu doar pentru că se lucrează mai serios cu ei, dar şi pentru că trebuie să li se ofere măcar o şansă la faimă! De undeva trebuie să începi! Iată un alt aspect pe care îl consider greşit în marketing-ul şi filozofia muzicale.
M.C.: Un alt aspect al activităţii Dvs. este această căutare care seamănă cu arheologia muzicală: descoperiţi partituri considerate pierdute sau uitate. Aveţi descoperiri cu care să vă mândriţi?
F.B.: Toată viaţa înseamnă descoperiri minunate. Cred că acesta e unul dintre motivele pentru care mă trezesc fericit dimineaţa. Şi mă gândesc câte mai sunt de descoperit de aici înainte! Bibliotecile sunt pline de lucruri minunate. Nu mă gândesc neapărat la ce am descoperit până acum, ci la ce mă aşteaptă. Cred că v-am spus deja când ne-am întâlnit prima dată: istoria muzicii e foarte complexă şi adesea făcută de necunoscuţi. Dacă ne gândim la epoca lui Bellini, Donizetti şi Rossini, da, îi avem pe ei, dar îi amintim doar pe cei care erau foarte populari atunci.
M.C.: Doar trei nume!
F.B.: Dar eu vi-i amintesc pe cei pe care publicul îi iubea atunci: Carlo Coccia, Paccini, Manfroce...
M.C.: Pe Paccini îl cunosc, pe ceilalţi doi...
F.B.: Mai erau Weigl, Mercadante, compozitori care, nu o dată, le creau probleme celor pe care noi îi cunoaştem astăzi. Adesea mi se spune: "O operă de Donizetti e mult mai frumoasă decât una de Paccini." Poate că da, însă trebuie să îl auzi pe Paccini ca să îţi dai seama că îţi place mai mult Donizetti! Trebuie să facem ordine în istorie, iar publicul are dreptul de a accesa un repertoriu mult mai mare. Asta ne dă voie să înţelegem mai bine evoluţia.
M.C.: Cum faceţi, mergeţi în muzee, în biblioteci? Unde se găsesc aceste nestemate ascunse?
F.B.: Biblioteca e punctul focal al cercetării. Înainte, însă, trebuie să cunoşti bine compozitorul. Dacă mă gândesc la orice compozitor - Caldara, de exemplu - şi spun că e unul mare, atunci trebuie să merg la Biblioteca din Viena şi să aleg. Nu chiar tot ce au scris e remarcabil, de aceea spun că trebuie să îl cunoşti şi să alegi în deplină proprietate. Efortul nostru nu e pentru noi, ci pentru el. La sfârşitul unui concert, entuziasmul e splendid să fie pentru cineva care nu mai există de două sute cincizeci de ani! Dacă eu cânt un oratoriu de Caldara, e seara lui, nu seara lui Fabio Biondi! De aceea trebuie să alegem ce e mai frumos, pentru a-l ajuta pe compozitor să supravieţuiască. Eu vin din cultura siciliană, foarte apropiată de cea clasică. Am fost stăpâniţi de greci, iar cultura lor antică e foarte prezentă în viaţa noastră. Citez adesea conceptul grecesc al "morţii nobile, frumoase": unica formă de supravieţuire e amintirea. Nu există moarte mai rea decât uitarea. Orice părinte al nostru va trăi de-a pururi dacă îi vom păstra amintirea. Vom ridica un pahar de vin în amintirea lui şi vom spune: "Un toast pentru bunicul nostru!". Nu îl vom pierde niciodată. Orice recuperare înseamnă un omagiu superb. Ar fi minunat dacă ar rămâne toţi vii şi nu s-ar mai pierde nimic.
M.C.: Poate că energia e cea care ne impresionează imediat şi definitiv la muzica barocă. Cum explicaţi faptul că tinerii îndrăgostiţi de rock sunt, adesea, primii care acceptă şi iubesc Barocul muzical?
F.B.: E superb şi adevărat! Barocul e caracterizat de două elemente: primul este abandonul severităţii exterioare. Tinerii trebuie să se simtă în largul lor. Tot ce e formal nu funcţionează pentru ei. Apoi, mai e şi felul în care te prezinţi pe scenă, chiar şi vestimentaţia... Celălalt aspect foarte important este improvizaţia. Graţie ei, tinerii au garanţia că orice concert baroc poate fi diferit. E ca şi când am asculta un mare nume al rock-ului, care cântă altfel de la seară la seară piesa preferată. Improvizaţia este fantezia Barocului care ne apropie de lumea rock-ului şi, mai ales, a jazz-ului.
M.C.: Ce vă place mai mult la prezent, ritmul, uşurinţa de a comunica?
F.B.: Dintre cele două, uşurinţa comunicării. Sunt vremuri grele... Tehnologia? Cine face muzică veche nu se sinchiseşte atât de mult de ea... Poate că muzica barocă refuză lumea contemporană, întrucâtva. E un refugiu împotriva vitezei, anxietăţii, nerăbdării, dezamăgirii existenţiale. Îmi place o vorbă a bunicului meu: "Treci prin lume ca printr-o ţară ostilă". E cam adevărat... E o lume problematică. El adăuga: "Casa ta poate să-ţi fie lume, dar lumea nu e niciodată casa ta". Cam adevărat... Eu sunt optimist şi îmi place să trăiesc în lume, dar mi se pare că îşi pierde total sentimentul solidarităţii. Asta mă sperie.
M.C.: Dar muzica ne ajută s-o regăsim. În sala de concert sunt şase, şapte sute de oameni aduşi acolo de aceeaşi cauză.
F.B.: Extraordinar! Şi să ne gândim la toţi cei care vor fi lângă aparatele de radio, cine ştie, poate departe, la ţară... Fără discuţie, puterea de comunicare a muzicii e capitală, dar ea funcţionează doar dacă noi facem un pas în spate. Noi, interpreţii. Mitul personalităţii e foarte nesuferit. Nu suntem autori, ci interpreţi.
M.C.: Care e cel mai bun mod de a vă despărţi câteodată de muzică şi de a vă bucura şi de celelalte lucruri frumoase ale vieţii?
F.B.: Relaţiile inter-umane, prietenia, dragostea, respectul... Acestea reprezintă singurele metode de a te curăţi interior, independent de muzică. Puterea comunicării... Un interviu ca acesta... Vorbim despre muzică, dar nu numai, iată ce ocazie minunată, nu doar pentru mine de a vorbi cu tine, ci şi pentru mine de a mă adresa celor care mă urmăresc. Comunicarea este atât de importantă. Să fi muzician s-a schimbat mult. Nu mai suntem ca acum şaizeci de ani, când trebuia să demonstrăm ceva, ca nişte sportivi. Nu e vorba doar de a cânta bine, ci şi de a ne exprima bine, de a face conexiuni... Publicul e foarte receptiv la asta. De fiecare dată când lingvistic e posibil, eu încerc să îi vorbesc publicului cât mai mult, să explic, să răspund. E superb, iar publicul e fericit. Oamenii cred că un artist trebuie numai şi numai să se concentreze la ce are de cântat şi să nu fie deranjat niciodată. Fals! Interviurile sunt una dintre marile noastre şanse de azi!
M.C.: Şi una dintre marile noastre şanse! Aveţi nevoie, câteodată, şi de o cură de dezintoxicare muzicală?
F.B.: Pentru un muzician, da. Pentru ascultători, nu. Muzica are o mare putere globalizantă. Nu dormi noaptea, melodiile te bântuie în continuu... Schumann a încercat să se sinucidă din cauza asta! E greu să te purifici. Eu plec în vacanţă, dar îmi iau vioara. Cum să nu studiezi în fiecare zi? Eu îl consider pe David Oistrach cel mai mare violonist din toate timpurile. Sunetul lui e tot ce se poate face mai sublim cu o vioară. Întrebat fiind cât timp studiază, el răspundea mereu: "Întotdeauna". Clar că nu poţi face asta, dar niciodată nu eşti singur, lipsit de muzica ta. Tocmai de aceea, e foarte greu să te dezintoxici.
M.C.: Aţi ales Parma ca oraş de rezidenţă. De ce?
F.B.: Din trei motive: e un oraş frumos, oamenii sunt foarte simpatici şi se mânâncă excepţional!
M.C.: Eram sigur! Parma, oraşul parmezanului şi al prosciutto-ului!
F.B.: Oamenii sunt minunaţi, iar cultura emiliană e remarcabilă. Pentru un sicilian, Emilia e cea mai agreabilă regiune din Nordul Italiei. Caracterul emilian e frumos, foarte deschis, foarte versatil, foarte zâmbitor. Un loc tare plăcut să trăieşti.
M.C.: Ultima întrebare: ce ar trebui să facem pentru a regăsi această galanterie a secolului al XVIII-lea, pe care, poate, am... rătăcit-o puţin?
F.B.: După părerea mea, galanteria este un concept foarte aproapiat de ideea de comunitate. Galanteria e un act de împărtăşire. Ceea ce ar trebui să facem este de a crede mai mult în grup şi mai puţin în individual. Suntem o societate de indivizi şi trăim cu ideea "mors tua, vita mea". Ar trebui să fim împreună. Galanteria presupune tandreţe, subtilitate, catifelare, lipsa asprimii şi a colţurosului dat de indivizi... Sunetul galant e unul care trece natural de la unul la altul. Sunetul baroc e mai colţos. Cel galant e neted, moale. Asta e galanteria: să te gândeşti mai puţin la tine şi mai mult la alţii.
