Pentru mine, diva de operă e cineva care cântă şi joacă excepţional, o artistă, o muziciană în toată puterea cuvântului!

Din doi s-au făcut unul. Una, mai precis. Violeta Urmana, caldă, amuzantă, receptivă, monumentală. Una dintre cele mai importante cântăreţe ale lumii. Nu pot să-i spun "soprană", nu pot să îi spun nici "mezzo". De mai mulţi ani, Urmana serveşte ambele tabere şi o face în maniera ei: mereu elegantă, mereu la adăpost de riscuri, cu prestigiul vocii ei capabile de nuanţe infinitezimale, dar şi de torente incandescente, aproape devastatoare. Violeta Urmana - probabil singura cântăreaţă astăzi care face să coexiste Norma cu Adalgisa, Eboli cu Amelia, Turandot cu Amneris, Lady Macbeth cu Brünhilda, Leonora cu Isolda, Ifigenia cu Aida. O figură uriaşă a liricii şi, în ceea ce priveşte strict cântăreţii de operă, cel mai important oaspete al Festivalului Enescu 2013.
 

Marius Constantinescu: Înainte să începem acest interviu, daţi-mi voie să vă spun că sunt încântat să vă am invitată. Nu vă flatez, dar sunteţi una dintre sopranele mele preferate. E minunat că începem cu Dvs. această nouă serie de interviuri cu invitaţii Festivalului Enescu. Mai întâi de toate, voi risca o întrebare pe care probabil aţi auzit-o de zeci de ori: mezzo sau soprană?
Violeta Urmana: Amândouă! Mă bucur că pot alege între ele, deşi nu e posibil întotdeauna. Timp de zece ani, am cântat ca mezzo, deşi am studiat ca soprană, apoi am schimbat. Apoi, alţi zece ani ca soprană. Acum sunt într-o perioadă de tranziţie. De fapt, nu fac decât să mă adaptez la cum evoluează vocea mea.
 
M.C.: Deci v-aţi îndreptat către rolurile de soprană ca o consecinţă a transformărilor Dvs. vocale?
V.U.: Da, nu pentru că aş fi vrut neapărat. Nu e suficient doar să ne dorim ceva, mai ales că vocea e un instrument foarte fragil. Chiar şi eu aş fi putut să mă distrug foarte repede! Studiind, mi-am dat seama că vocea mea urca şi se simţea mai bine în alt tip de repertoriu, de fraze. Atunci m-am gândit să încerc câteva roluri de soprană, Aida, de exemplu. M-am simţit atât de bine, încât am continuat!
 
M.C.: Aţi cântat şi Aida, dar şi Amneris, Lady Macbeth, Tosca, Amelia, Isolda, Medeea, Norma... Aveţi o anumită disciplină care vă permite ca într-o singură stagiune să treceţi de la Amelia la Eboli, sau de la Amneris la Norma? Pentru altcineva, ar fi criminal!
V.U.: Ar fi rău pentru oricine, indiferent cât de mare îi este vocea! Eu spun că, pentru o anumită perioadă de timp, trebuie să alegi ce poţi face. Nu poţi face asemenea schimbări. Asta fac eu acum, într-o mică măsură, cu repertoriul german (încă mai cânt Isolda sau Gurre Lieder, probabil ultimul spectacol, pentru că e foarte înaltă partitura) şi cu Amneris, pe care am făcut-o acum, la Verona. Combin marile roluri wagneriene de soprană cu cele de mezzo din repertoriul italian. Isolda şi Brünnhilda sunt scrise mai ales pentru registrul mediu al vocii şi nu trebuie să abuzezi de acut. Oricât aş iubi-o, însă, pe Shirley Verrett, nu aş cânta niciodată şi Adalgisa, şi Norma! Sunt două lumi diferite!
 
M.C.: Ştiţi că ea a cântat şi Ulrica, rol de contralto.
V.U.: Eu nu l-am cântat niciodată.
 
M.C.: Câte spectacole aveţi într-un an?
V.U.: Cam patruzeci şi opt-cincizeci. Când eram mezzo, făceam cam cincizeci-cincizeci şi două de spectacole şi concerte. Ca soprană, încerc să nu depăşesc cincizeci.
 
M.C.: Vorbiţi-mi puţin despre aceste Gurre Lieder... Aţi spus că, probabil, cântaţi lucrarea pentru ultima dată? E foarte solicitantă pentru Dvs.?
V.U.: Trebuie să găseşti mereu cheia unui rol. Acesta e unul scurt, cam zece minute de cântat, dar este foarte greu. Orchestraţia e colosală. L-am cântat prima dată anul trecut la Viena cu Zubin Mehta. La prima vedere, pare ceva simplu, dar credeţi-mă că nu e! Muzica nu e foarte complicată, dar sunetul uriaş al orchestrei m-a înghiţit. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva, nici măcar în Tristan şi Isolda! Acolo trebuie să cânţi şi tu foarte sus, deci e care pe care! Aici, în schimb... Îţi trebuie multă putere şi nici pasajul nu e chiar confortabil. Trebuie să cânţi când foarte repede, când lent şi e greu şi din acest punct de vedere.
 
M.C.: Chiar şi aşa, aveţi o voce cu adevărat mare!
V.U.: Da! Aşa a spus şi maestrul Mehta: "Urmana are de unde să dea!" De acord, dar trebuie să am grijă de ea! Acestea fiind spuse, nu am o voce imensă, ci doar una normală, care s-a dezvoltat în timp.
 
M.C.: Şi încă se mai dezvoltă?
V.U.: Întotdeauna! De aceea trebuie să mă gândesc ce voi cânta peste trei, patru ani. Mi se cere să cânt Împărăteasa din Femeia fără umbră. Mi-ar plăcea, dar peste câţiva ani, nu în 2015!
 
M.C.: Din ambele tabere, aţi cântat cele mai solicitante, dar şi cele mai seducătoare eroine. Simţiţi că vă lipseşte vreuna?
V.U.: Aş fi vrut să cânt Leonora din Trubadurul, dar nici măcar nu mi s-a propus.
 
M.C.: Şi aţi face-o?
V.U.: Nu, acum e prea târziu, vocea e mai grea.
 
M.C.: Da, tocmai, pare un rol mai lejer.
V.U.: Poate că l-aş fi cântat contemporan cu Norma, unde poţi cânta un do de sus în pianissimo. Dacă nu-l ai, nu cânţi rolul. E scris, îl faci. Dacă nu, unii schimbă partitura. Multe cântăreţe fac Norma...
 
M.C.:  ... o Norma a lor...
V.U.: Exact. Când vocea mea s-a întunecat şi a câştigat în volum, am ştiut că nu o să mai am aceeaşi uşurinţă în pianissimo, care era o specialitate a mea. Totul a venit normal. Sunetul nu ar mai fi aşa frumos!
 
M.C.: Aveţi, probabil, cel mai solicitant repertoriu dintre toate vedetele feminine de operă. Vi se întâmplă să primiţi propuneri şi pentru opere de Donizetti, Rossini, sau, de ce nu, chiar Mozart?
V.U.: Nu! Niciodată. De fapt, mi s-a cerut să cânt Donna Elvira din Don Giovanni cu maestrul Muti, dar am decis să nu. Când eram la Bayerische Staatsoper, am cântat la Opera Studio un singur spectacol cu Dorabella din Così fan tutte, dar mă interesa mai mult celălalt rol, cel de soprană. Am mai cântat Marzellina din Nunta lui Figaro şi atât. Îmi place mult Bellini, mai mult decât Donizetti. Dacă m-aş naşte din nou, ca o soprană spinto - eu fiind un fel de soprană dramatică şi mezzo-soprană dramatică - aş cânta Lucia şi tot ce e de Bellini.
 
M.C.: Dar aţi cântat Ifigenia de Gluck.
V.U.: Da, mi-a plăcut mult!
 
M.C.: O lume diferită, chiar dacă pare mai uşoară decât repertoriul Dvs. curent...
V.U.: Da, pentru că eu nu mă gândesc la mine neapărat ca la o cântăreaţă, ci ca la o muziciană. Am fost pianistă. Îmi plac tot felul de muzici, doar că nimeni nu îmi cere să cânt Baroc, de exemplu! Poate că nici nu aş putea să cânt non-vibrato, dar îmi place Haendel, am cântat Oratoriul de Crăciun de Bach, Missa în si minor...
 
M.C.: Ştiţi că azi, când noi filmăm acest interviu, este ziua lui Bach!
V.U.: Îmi plac la nebunie Berlioz şi Gluck, doar că nimeni nu îmi cere să îi cânt. Toate au timpul lor. Am cântat ambele Ifigenii şi am făcut şi un rol mic din Armida, la Scala. Ce mi-a plăcut!
 
M.C.: Dar Dalila?
V.U.: De ce nu? Poate, pentru că mi se pare un rol foarte grav. Şi Amneris mi se părea la fel, dar acum mi-e mai comod. Am şi mai mult curaj să folosesc vocea de piept şi să îmi dezvălui registrul grav. Ar trebui măcar să ascult Dalila şi vom vedea. Pe vremea când studiam pianul, aveam o înregistrare cu Obraztsova şi Domingo şi adoram muzica! Nici nu se cântă prea des...
 
M.C.: Ai nevoie de doi protagonişti excepţionali. Vă mărturisesc ceva: acum câţiva ani, eram la un spectacol al Dvs. la Paris, Forţa destinului, cred că al doilea spectacol după premieră. Stăteam în primul rând, ceea ce îmi displace profund, dar, în timpul ariei Pace, mio Dio, nu m-am putut împiedica să nu observ doi instrumentişti din orchestră lăcrimând în timpul celor mai dulci fraze ale Dvs. în pianissimo. Când aţi fost prima dată copleşită de teatrul liric?
V.U.: Cântam Azucena la Berlin în regia scandaloasă a lui Hans Neufeld. Purtam o cămaşă de forţă şi, în ultimul act, am început să plâng. Asta nu trebuie să se întâmple niciodată! Publicul trebuie să plângă, nu noi! Atunci am înţeles cât de fragili suntem şi m-a copleşit emoţia.
 
M.C.: Vorbind despre regia de operă, trageţi o linie pe care nu o depăşiţi, chiar dacă asta contravine dorinţei regizorului?
V.U.: Nu aş apărea niciodată goală pe scenă! Nu cred ca la operă sau la teatru, locuri unde vii pentru a-ţi înălţa sufletul, trebuie să vezi absolut orice, inclusiv nuditate. Pentru asta, există alte media! Regizorul se poate exprima la fel de bine şi fără aşa ceva. Sigur, câteodată e necesară, dar vorbim despre artă. Salomeea nu trebuie să dezbrace până la piele! Sunt deschisă spre interpretările moderne, dar inteligente, interesante, şi atunci accept şi un dram de nebunie!
 
M.C.: Destul de surprinzător, nu prea există muzică slavă în repertoriul Dvs. Cum aşa?
V.U.: Nu, am doar cântece de Rachmaninov şi Ceaikovski... Am început direct cu Wagner şi operă italiană, apoi Berlioz şi cam atât. Mi s-a cerut să cânt Lisa din Dama de pică, dar m-am gândit că e un personaj deja prea tânăr pentru mine...
 
M.C.: Dar pun pariu că aţi fi o Marina grozavă în Boris Godunov!
V.U.: Da, aş putea! Nimeni nu s-a gândit până acum.
 
M.C.:  Păi, să le dăm idei! Ce cântăreţi vă plăceau cel mai mult la început?
V.U.: Am devenit interesată de canto după ce am auzit-o pe Maria Callas în Lucia. Din acel moment, m-am infectat...
 
M.C.:... cu un virus numit Callas!
V.U.: Da. Callas, operă, dorinţa de a deveni cântăreaţă... Am studiat pian încă şase ani, apoi am început să studiez canto. Îmi plac foarte mult cântăreţii vechi. Adelina Patti...
 
M.C.: A, cântăreţii foarte vechi!
V.U.: Da, de la începutul istoriei discului. Ponselle... Apoi, evident, Caballé, Sutherland - mi-aş fi dorit să pot cânta coloratura ca ea, Helen Traubel în repertoriul wagnerian... Nici nu mă apucasem încă de canto şi deja ştiam toate operele pe dinafară, cu toate rolurile, cu Titta Ruffo, toţi...
 
M.C.: Aţi fost şi rămâneţi o împătimită de Callas. Dacă nu greşesc, colecţionaţi tot felul de obiecte legate de ea, cărţi, dar nu numai...
V.U.: Cred că am deja vreo cincizeci de cărţi despre ea, iar pe Amazon poţi găsi orice, inclusiv apariţii vechi. Aşa am pus mâna pe cartea soţului ei, a mamei, a surorii sale. Le am pe toate şi nu mă opresc! Apoi, mai am bigudiurile ei! Un violonist care a cântat cu ea la Stuttgart, în concert, a păstrat floarea pe care a primit-o de la ea. Mai târziu, m-a auzit la radio, a devenit fanul meu şi mi-a trimis autograful de la ea, împreună cu floarea.
 
M.C.: Încă o mai aveţi?
V.U.: Da. Nu într-o stare foarte bună...
 
M.C.: Ce reprezintă Callas pentru Dvs.?
V.U.: Întotdeauna o inspiraţie, mai ales la început, nu neapărat când am cântat roluri de-ale ei, ca Norma, Aida, Lady Macbeth, Medeea... Sigur că o ascultam pe ea, mai întâi, dar trebuia să găsesc soluţiile mele vocale pentru aceste roluri. Vocea ei era total diferită de a mea, foarte înaltă, poate o adevărată coloratură. Vocea mea e mult mai gravă, mult mai dezvoltată în mediu. Pot cânta Medeea fără nicio notă pe voce de piept.
 
M.C.: Credeţi că încă mai trăim într-o lume dominată de dive? Mai avem o asemenea fascinaţie pentru ele?
V.U.: Da, dar nu mai sunt aşa de multe dive. Divă este acum cineva care se poartă urât, care generează scandaluri în jurul ei... Pentru mine, diva de operă e cineva care cântă şi joacă excepţional, o artistă, o muziciană în toată puterea cuvântului! Aceasta e diva, zeiţa artei sale! Deloc altceva, deloc divism. Azi avem foarte multe dive construite. Toţi putem plăti un PR, dar nimeni nu plăteşte un agent de PR aşa de bine ca o casă de discuri. Atunci se poate orice. Când o mare casă de discuri ia pe oarecine şi îl sau o transformă, atunci nu prea mai ai ce face. Există şi mari vedete care chiar cântă splendid, slavă Domnului! Mai sunt şi alţii care nu fac po treabă foarte bună, ceea ce e păcat, pentru că publicul se încrede în ceea ce îi comunică aceşti giganţi ai industriei muzicale. Ar trebui să asculţi şi să ai o opinie proprie.
 
M.C.: Ce parte din a avea o carieră internaţională, a călători în toată lumea, a fi mereu solicitată nu e tocmai pe gustul Dvs.?
V.U.: Toţi vrem ceea ce nu putem avea. Când ai o mare carieră, ţi-ai dori să fii la plajă şi să nu te gândeşti deloc la canto o lună sau mai mult... Când obosesc de atâtea călătorii în jurul lumii, mă gândesc că asta mi-am dorit, asta-i ceea ce am. E foarte frumos să fii şi vedeta unui singur teatru, dar când ai o carieră ca a mea, care presupune să fi mereu pe drumuri, asta e viaţa pe care ţi-ai ales-o!
 
M.C.: Aţi cântat mult cu Plácido Domingo, tenorul prin definiţie şi un coleg grozav, după cum afirmă toată lumea. În afară de el, pe cine aţi alege ca partener preferat pe scenă?
V.U.: Îmi plac cântăreţii care, pe scenă, reacţionează la actul artistic pe care îl propui. Se întâmplă să cânţi nişte fraze seducătoare din Aida, iar partenerul să stea... Nici măcar 1% emoţie! Plácido e un fenomen, cum a fost şi Callas! Nu ar trebui să dau nume, pentru că i-aş lăsa pe alţii în afară... Îmi plac colegii cu care poţi împărtăşi inspiraţia.
 
M.C.:  Dar dirijori?
V.U.: La fel. Am avut nişte experienţe parcă de pe altă lume! Sunt dirijori care te ridică în alte sfere, dirijori care anticipează ceea ce ai vrea să faci. Mai bine de atât nu se poate. Se mai întâmplă şi să ai de-a face cu oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce fac, iar asta e foarte rău, mai ales în repertoriul italian. Roluri ca Odabella sau Aida îţi impun un tempo optim. Când cineva merge împotriva acestui tempo, te poate nimici. Eu trebuie să merg cu muzica, nu-mi pot face propriul meu tempo, separat de orchestră! Şi eu sunt un instrument.
 
M.C.: Nu m-am putut abţine să observ bijuteriile uimitoare pe care le purtaţi...
V.U.: Aşteptaţi să vedeţi în concert!
 
M.C.: Bijuteriile sunt o pasiune?
V.U.: Da. Îmi plac pietrele frumoase, chiar şi cele care nu sunt preţioase, datorită energiilor pe care le degajă. Îmi place şi un pic de strălucire, recunosc. Am nevoie de ea.
 
M.C.: Auntentică, însă!
V.U.: Clar. Dacă nu e autentică, nu mai e deloc distractivă. Dacă aş purta bijuterii fără pietre, atunci ar mai merge, dar dacă am pietre, ele trebuie să fie adevărate.
 
M.C.: Recompensaţi-vă după un spectacol excepţional: un pahar bun de vin, o îngheţată sau o zi în care să nu faceţi nimic şi să dormiţi până târziu!
V.U.: Asta nu e recompensă, ci necesitate! Am nevoie de o zi, ba chiar de două! După săptămânile de repetiţii e o perioadă bună întotdeauna, pentru că sunt foarte obositoare, în fiecare zi, cu sau fără costume, cu sau fără orchestră, dar apoi vin câteva zile libere până la spectacol. Mă bucur de aceste doua zile între. Vin nu prea beau, poate dacă mai sunt şi alţi colegi, ceea ce, iar, nu prea se întâmplă, pentru că suntem prea obosiţi după spectacol... Dacă există nişte îngheţată în casă, însă, asta e bine!
 
M.C.: Mulţumim că ne-aţi onorat cu prezenţa, cu vocea şi cu magnifica nuanţă a ochilor Dvs.!
V.U.: Mulţumesc! Ochii noştri sunt la fel!