16.02.2021
Cornel Mihai Ungureanu răspunde întrebărilor primite de la redactorii Prăvăliei Culturale, Corina Bărbuică şi Marius Dobrin, întrebări preponderent născute din paginile volumului Recreaţii cu Babi (Editura Brumar, 2008)
Şi câtorva întrebări ajutătoare
.


M.D.: Re-creaţii. Dincolo de toate, în cărţile tale eşti tu. Acolo e vorba de atitudinea ta faţă de anumite lucruri. Că e vorba de un deal în Ţiu sau de taifunul Yke, pentru mine contează atitudinea ta faţă de acestea.
C.M.U.: Dacă mă întrebai acum câţiva ani ce profesie îmi doresc să practic, aş fi răspuns că vreau să fiu editorialist sau redactor la radio. Şi uite că Dumnezeu le aşază, în ultimii ani am făcut chiar aceste lucruri care atunci mi se păreau oprite mie. La început am fost bucuros să scriu editorial, apoi tot scriind, mi-am dat seama că uneori şi eu, poate mai puţin decât alţi comentatori, pândesc greşelile altora, pentru că editorialistul cam asta face, sancţionează derapajele din societate. Am avut momentele mele de răutate, de îndepărtare de rostul scrisului.

M.D.: Jurnalismul pare că-ţi impune să dai mereu verdicte. Te face să te pripeşti?
C.M.U.: Mi-am găsit un echilibru. E greu să scrii un editorial în care să expui idei morale, fără să te legi cumva de ce se întâmplă. Până la urmă, publicul de ziar asta aşteaptă de la tine. Şi e foarte uşor să îi judeci pe alţii şi să emiţi verdicte. Uneori intri în jocul ăsta.

M.D.: Şi acum ce-ţi doreşti?
C.M.U.: Să scriu un roman.

M.D.: Televiziunea nu te tentează.
C.M.U.: Nu. Pe mine mă tentează scrisul, în general, şi proza, în special.

M.D.: Dar te-a interesat ziarul.
C.M.U.: Din nevoia de a trăi.

C.B.: Din aceeaşi nevoie nu te-ar interesa şi televiziunea?
C.M.U.: E greu de spus. M-ar interesa mai mult traiul la o mănăstire, unde să scriu, în loc să fac presă.

C.B.: Şi la mănăstire cum să trăieşti?
C.M.U.: Să mă găzduiască, să nu trebuiască să muncesc nicăieri, dar să scriu.

M.D.: Ai mai avea despre ce să scrii atunci?
C.M.U.: Da, da...

M.D.: Ai acumulat destul?
C.M.U.: Aş sta acolo doar un an sau doi. Nici o bursă de rezident nu mi-ar displăcea. Să scriu fără grija că trebuie să merg la serviciu, să scriu ziua întreagă, nu să încropesc ceva seara, obosit, fugărit. Măcar patru luni, şase luni...

M.D.: "Frunze, déja vu!" E plăcut sau e un strigăt de disperare?
C.M.U.: Era vorba, punctual, despre oameni politici, în zile de campanie electorală, cum vin ei şi dau cu grebla prin câte-un colţ de parc. Dar toamna, şi la începutul iernii, mă apasă, mai mult decât altădată, încărcătura amintirilor. Fumul de la coşuri, de exemplu, în Alexandria, unde sunt încă sobe cu lemne, singurătatea mea acolo, trenurile sărace, câmpurile, oamenii amărâţi, gardurile dărăpănate. Această povară a unui alt déja vu îmi tulbură fiecare întoarcere acolo. Sunt şi lucruri pe care mă bucur să le revăd, întâlniri care mă dezmorţesc afectiv.

M.D.: E mai frumoasă uimirea celui care vede prima dată sau e mai frumoasă revederea a ceva ce ştii deja că există şi aştepţi la o întâlnire, ştii că vine?
C.M.U.: Entuziasmul, înflăcărarea în faţa noului au farmecul lor. Mă simt confortabil şi în înţelepciunea de a şti cum merg lucrurile, de a nu exploda, pentru ca apoi să adun nedumerit cioburile dezamăgirii.

M.D.: Dar de ce trebuie să aduni cioburi?
C.M.U.: Mi s-a întâmplat, văd destul de des şi la cei din jur, pornirea cu aşteptări mari, înfierbântarea, îndrăgostirea, terminate toate în vreun amar. Entuziasme născute uşor, care se sting la fel de repede.

M.D.: Când se entuziasmează, îşi valorifică la maxim bucuria. Se consumă. Mai degrabă nu ne împăcăm cu terminarea. Ai putea să-ţi economiseşti entuziasmul? Să ai şi la anul şi la anul următor din sentimentul ăsta?
C.B.: Furnică versus greiere.
C.M.U.: Am fost mulţi ani greiere, îi ştiu pe greieri, nu pot să-i resping. N-aş avea nicio problemă să redevin unul (în sens social, nu privitor la scris, căci acolo mă vreau furnică). Mă bate gândul să redevin greiere.

C.B.: Greiere social, furnică scriitoare. E nevoie de o mare putere să fii o asemenea furnică când lumea te tratează ca pe un greiere?
C.M.U.: E greu economic, pentru că altfel îţi asumi izolarea. Din ce trăieşti, însă? Acolo te împotmoleşti.

M.D.: "Lăsaţi-l în noroi". Filosofic vorbind, tot noroiul ăsta din jurul nostru...
C.M.U.: Ne creează anticorpi. Ne obişnuim cu multe, devenim imuni. Nu e neapărat bună adaptabilitatea asta.

M.D.: "Sunt prafuri în aer!"
C.M.U.: Doamna Vali mi-a vorbit despre ele. Pentru orice se întâmpla, de vină erau prafurile.

M.D.: Ai început să le simţi şi tu?
C.M.U.: Îţi pierzi inocenţa şi nici nu bagi de seamă. Nu le ştii bine, nu le vezi efectiv, dar îţi dai seama că dacă unul îşi permite să facă un lucru, de exemplu să nu vină la serviciu, dar el primeşte acelaşi salariu ca şi tine, ei bine, asta nu se întâmplă de la sine, ci pentru că prafurile se aşază astfel încât să permită faptul respectiv. Cu multe lucruri pe care nu ţi le explicai, care te făceau să te simţi frustrat, te împaci când îţi dai seama că ele se petrec din pricina prafurilor.

M.D.: Sunt nişte prafuri terapeutice. Un artist e predispus să le vadă mai lesne?
C.M.U.: Nu neapărat.

M.D.: "Nu te certa cu prostul că acela ce se uită nu face diferenţa!"
C.M.U.: Tanti Dida îmi dădea sfatul ăsta de când eram mic.

M.D.: Cuvântul ceartă e generic. Până la urmă tu crezi în adevărul tău. Celălalt vine cu adevărul lui.
C.M.U.: Depinde cine e celălalt. Poate să fie cel mai bun prieten al tău şi să aveţi puncte de vedere diferite şi asta nu schimbă nimic. Poate să fie iubita cu care te cerţi ţinându-te de mână. Dar să te cerţi cu un om cu care nu merită, e pierdere de vreme.

M.D.: După părerea noastră el nu merită... E un subiectivism pe care ni-l asumăm. Pentru tine e o prostie ce spune el. El nu înţelege ce spui tu. Pleci şi-l laşi în plata lui. Pleci cu inima împăcată sau încerci totuşi să-i revelezi adevărul tău care nu e neapărat numai al tău?
C.M.U.: Nu sunt omul care să impună altuia un punct de vedere. Am păreri diferite de ale unor prieteni apropiaţi, de ale altora aflaţi pe diverse paliere de relaţie afectivă. E greu să schimbi părerea cuiva, mai ales când stai de vorbă cu oameni în vârstă.

M.D.: Cum percepi forumul de la ziar? Dintre personajele contestatare unele devin simpatice în timp. Totuşi, cine citeşte punctual vede veninul.
C.M.U.: Este o anume violenţă pe forum. Răspunzându-le politicos, cu timpul, aceiaşi oameni au început să scrie altfel. Depinde de noi să schimbăm mentalităţile, chiar dacă o facem homeopatic.

M.D.: Cei cu veninul poate au şi ei anticorpi şi s-au prea blindat, dar îşi dau seama uneori de asta şi se mai înmoaie.
C.M.U.: E greu să-ţi păstrezi credibilitatea dacă o ţii numai pe venin şi înjurătură. Şi ei simt nevoia să fie credibili. Caută argumente pentru înjurătura lor. Nu par să fie oameni răi. Ai zice că unii postează acolo doar ca să testeze ceva.

M.D.: Iată că nici ţie nu îţi este indiferent 'prostul'... Numai că la tine cearta are forme rafinate care te reprezintă în blândeţea de a privi. Ai putea să taci şi să mergi mai departe. Ţii să fie şi poziţia ta lângă adevărul lui încât de la orice distanţă să nu fie confuzie.
C.M.U.: Unul care te înjură nu e neapărat prost. Cel care te laudă poate să fie.

M.D.: "Aoleo, să nu te duci că nu e nimeni! Alegeri înţelepte în viaţă." Când devin ele înţelepte? După ce le regretăm?
C.M.U.: De la un anumit punct încolo devin înţelepte. Tot trecând prin experienţe (cu cât mai rele cu atât mai bine), înveţi să alegi. Ştii tot mai des care sunt drumurile bune.

M.D.: Sunt chiar bune sau ai nevoia să ţi le asumi ca bune?
C.M.U.: Sunt bune. Te raportezi altfel la ce e în jur şi alegi în tihnă.

M.D.: Eşti împăcat cu tine însuţi?
C.M.U.: În mare măsură da. Ultimii ani au fost liniştiţi.

M.D.: Ce se întâmplă după un timp cu femeile pe care le dorim?
C.M.U.: Ce să se întâmple? Se mărită cu alţii, fac copii...

M.D.: Asta ţi-arată că întâmplarea a fost bună sau rea? Nu totdeauna e alegerea ta.
C.M.U.: De obicei întâmplările sunt bune. De multe ori alegi şi tu. Şi un consimţământ e o alegere.

M.D.: Dacă nu consimţi, care ar fi alternativa?
C.M.U.: Taci. Pleci.

M.D.: N-ai spus varianta: lupţi! Chiar fără sorţi de izbândă...
C.M.U.: Nu mai pot face asta.

M.D.: Ai încercat?
C.M.U.: Da, de mai multe ori. Nu mă mai atrag morile de vânt. Altădată mă îndreptam cu totul către cineva, acum am nevoie de un răspuns, de o încuviinţare.

M.D.: Un om liber crede şi merge cu umbrela înainte. Are însă şi îndoiala în el? Se suspectează de nebunie?
C.M.U.: Poţi face paşi într-o direcţie, chiar dacă nu vine un răspuns, mizând doar pe încrederea ta, numai a ta, că nu te înşeli. În partea cealaltă lucrurile se aşază şi tu nu faci parte din această aşezare. Demersul tău pare atunci o nebunie, poate că şi este. Încăpăţânarea însă îţi rămâne, e greu să renunţi la lumina pe care o puseseşi pe lucruri.

M.D.: Putem fi Don Quijote?
C.M.U.: Suntem. Multă vreme a fost personajul meu preferat. Îmi plăceau, pe atunci, mai ales cauzele pierdute.

M.D.: Nu e o lipsă de luciditate?
C.M.U.: Nu, nu... Don Quijote nu e asta.

M.D.: Mi-e teamă că el nu vede realitatea.
C.M.U.: Mie nu mi-e teamă. Ce-ar putea să se întâmple?

M.D.: Validarea vine de la ceilalţi.
C.M.U.: Don Quijote nu-şi punea problema că e pierdută cauza lui. Noi ne dăm seama că e pierdută, dar nu renunţăm la ea. Suntem lucizi. Faptul că nu te acceptă cineva, nu ştiu dacă la un moment dat îl mai priveşti ca pe o pierdere. Ce vezi depinde în mare măsură de ochiul tău.

C.B.: E bine să fii singur şi la bine şi la greu?
C.M.U.: Sunt lucruri importante pe care le facem cu alţii şi unele doar ale noastre. Murim singuri. Un om care nu e în stare să-şi asume singurătatea îmi pare vulnerabil.

M.D.: "Nu mai fii atât de gânditor!" Dar cum să fii?
C.M.U.: Cei care-mi reproşează asta sunt, de obicei, din specia acelora care mai mult vorbesc.

M.D.: Eşti prea tăcut?
C.M.U.: Îmi simt tăcerile, în public.

M.D.: Te cenzurezi singur?
C.M.U.: Nu cred că e cenzură, dar în lumea obişnuită aleg mai mult să tac. În compania unor prieteni pot echilibra balanţa.

M.D.: Cât e raţiune, gând şi cât simţ?
C.M.U.: Eu sunt un tip mai reflexiv. Fire contemplativă. Pe o plajă, sunt cel care observă, nu cel care cântă la chitară şi în jurul căruia se adună toţi. Am avut momente când îl invidiam.

C.B.: Citesc aici: "În lipsa încrederii aleg distanţa".
C.M.U.: Asta se referă strict la relaţia cu un om.

C.B.: Nu e valabil şi la povestea de pe plajă?
C.M.U.: Acolo e vorba de a fi tu cel asupra căruia se îndreaptă privirile. De a fi tu cel care, când spui ceva, toţi te ascultă.

C.B.: Ai zis că poţi să "cânţi" când eşti cu anumiţi oameni.
C.M.U.: Îi numeri pe degetele de la o mână.

M.D.: Chitara pe care o auzi vine prin filtrul minţii sau al simţurilor?
C.M.U.: E o combinaţie de raţiune şi emoţii. Am zis undeva, într-un text de-al meu, că mi se pare că învelim, în diverse feluri, acelaşi sâmbure. O emoţie anume s-ar putea să existe în noi, douăzeci de oameni, foarte diferiţi unul de altul, şi fiecare să o simtă când i se prezintă într-o altă haină. Poate că greşesc, poate că învelim sâmburi diferiţi, dar prea mi se pare că există ceva etern şi universal uman în fiecare cutiuţă.

C.B.: Sancţionarea diferenţei este etern umană? A diferenţei care ne face să învelim altfel acelaşi sâmbure. Cineva m-a întrebat azi dacă am văzut aseară "Dansez pentru tine". Când i-am zis că nu, m-a întrebat cu un ton superior-reprobator: "Dar ce-ai făcut? Ai citit?"
C.M.U.: Diferenţa trebuie sancţionată, desigur. Spun asta ironic şi autoironic.

M.D.: "Nu doar cu gândul că Sorescu nişte cărţi a scris". Ai scris versuri?
C.M.U.: Nu. Când scria Corina, am scrijelit şi eu câteva "poeme" ridicole, am publicat chiar. Dan mi le-a făcut praf. De atunci nu am mai încercat.

M.D.: "Cea mai mare sartisfacţie este să-i vezi pe alţi muncind". Combinată cu "totdeauna se găseşte cineva să mai dea un rând". Ai puterea greierului să aştepţi ştiind că la un moment dat va veni cineva să mai dea un rând?
C.M.U.: Va veni. Dar vrei neapărat asta? Poate fi plăcut (şi dovadă de responsabilitate) să fii tu acela care dă un rând.

M.D.: Într-un text ai scris despre mama care se aşeza demonstrativ pe oliţă. Fără efect. Ne luăm noi după exemple?
C.M.U.: Cred că da. De la destul de mulţi oameni avem ceva de învăţat.

M.D.: Dincolo de ceea ce "furi"... când vine şi-ţi spune să faci aşa... faci?
C.M.U.: Trăiesc între oameni care ştiu mai bine decât mine ce ar trebui eu să fac, care pun presiune în diverse feluri. Ei nu oferă "puterea exemplului". Ei sunt lesa.

M.D.: Poate e în noi şi ceva etern uman care ne face să refuzăm sfatul bun.
C.M.U.: Există oameni care ne dau soluţii pe anumite probleme. La un moment dat ajungi suficient de matur încât să ştii ce e bine pentru tine.

M.D.: "Câte beţişoare are Andrei?" După ce întrebare tânjeşti?
C.M.U.: Pe aceea o voiam pentru simplitate, mi se părea mult mai greu ceea ce fusesem eu întrebat în acel context. Îmi plac întrebările simple, directe, cu o finalitate precisă, izvorâte dintr-un interes real şi dintr-o dorinţă de participare.

M.D.: Suspectezi întrebările de un mesaj ascuns?
C.M.U.: Nu. Numai că există întrebări superficiale, standard, şablon. Mă refer la oameni care nu te cunosc şi nu sunt interesaţi de fiinţa ta, pentru că foarte puţini au o idee despre cine eşti tu. Simţi că se uită la mine, că te percep într-un anume fel, îţi pun o etichetă, dar nu au nici măcar o vagă idee cine eşti.

M.D.: Vine firesc întrebarea: pe când următoarea carte, cea cu interviurile?
C.M.U.: Mi se pare deja un proiect învechit, a trecut un an de când am oprit Prăvălia culturală, interviurile erau şi mai dinainte. Nu mi se pare oportun să scot o astfel de carte.

M.D.: Întâlnirea de la Grădina Icoanei.
C.M.U.: De-acolo a pornit totul.

C.B.: Cineva trebuie să fie răspunzător.
M.D.: Cum aţi aflat despre ea?
C.M.U.: Eu am aflat de la Corina.

C.B.: Eu de la sursă. Cea pe care am mai apucat-o când puteam să reţin astfel de lucruri. De la mama, în nenumăratele discuţii din bucătărie, printre traduceri de versuri Beatles. Domnul soldat şi o tânără studentă. Soldat în Bucureşti, studentă la Litere, limba rusă.
C.M.U.: A urmat cursurile mai puţin de un an, nu i-a plăcut, se vorbea numai în ruseşte. Era prin '57, '58.

M.D.: Ce a făcut după aceea?
C.B.: Împreună cu soldatul, Şcoala Financiară. Apoi au luat drumul Ţiului.
C.M.U.: El a venit şi a furat-o de la Alexandria. S-au căsătorit, s-au mutat la Alexandria pentru 2-3 ani, lucrau la Banca Naţională, apoi când aveam eu 2 ani s-au mutat la Craiova.

M.D.: Câţi ani aveau în Grădina Icoanei?
C.B.: Ea 18, el 23.

M.D.: "Când stau pe scaun văd un măr roş, dar când ajung..."
C.B.: Apropo de misterele de la începutul conversaţiei.

M.D.: Are lumea atât de mult dintr-o Fata Morgana?
C.M.U.: Cred că nu, dar la o anumită vârstă vezi mărul fără să mai ai siguranţa că e acolo.

M.D.: Tu încă nu vezi mărul.
C.M.U.: Ba da. Şi cele pe care le văd, sunt. N-am dubii încă în privinţa merelor.

C.B.: Cu ce scriitor ai vrea să fii vecin, să te poţi saluta dimineaţa?
C.M.U.: Uneori e mare diferenţa dintre felul în care un om e şi în care el scrie. Sunt destui scriitori ale căror texte îmi plac, dar pe care n-aş vrea să-i cunosc personal. "În cărţile mele sunt mai bun, acolo m-am străduit", zicea Pleşu, ceva de genul ăsta. Sunt scriitori pe care mi-ar plăcea să-i cunosc ca să văd dacă se ridică la nivelul paginilor scrise. Marin Preda, de exemplu.

M.D.: Pentru că vine din aceeaşi zonă ca şi tine?
C.M.U.: Poate şi de-asta. Dar mai ales pentru că îmi plac cărţile lui şi sunt curios să cunosc omul din spatele lor. M-am întrebat ce ar fi făcut după 1989, dacă ar fi trăit.

M.D.: Citind Moromeţii simţi că recunoşti lumea aceea, chiar dacă ai locuit puţin în zonă?
C.M.U.: Lumea din Moromeţii îmi e absolut familiară. Atmosfera, felul în care vorbesc personajele, o anume violenţă ţărănească.

M.D.: O fi terminat de mâncat femeia şarpe?
C.M.U.: E într-o pauză de masă perpetuă.

M.D.: Deci nu crezi în ideea că există şi femeia-şarpe?
C.M.U.: Dacă e în program, există!

M.D.: "Un scriitor se măsoară în cărţile sale." De ce nu e de-ajuns o carte. Şi-atât. Simţi mereu nevoia să mai arăţi altceva? O validare care întârzie, poate?
C.M.U.: Nu, asta deja nu mai contează. Genul ăsta de recunoaştere, cronicile, îşi pierd importanţa. De fapt, mi-a fost greu de la început, o rugam pe Corina să le citească şi să îmi spună dacă sunt mai mult de rău sau mai mult de bine. Între timp, chiar şi interesul ăsta s-a diminuat dramatic.

C.B.: Dar ai mai trimite cartea?
C.M.U.: O trimit la scriitori, la reviste, la biblioteci, nefiind sigur că editura va face acest lucru, dar nu o să pândesc revistele, să văd dacă a scris cineva ceva despre cartea mea.
Am spus că un scriitor se măsoară în cărţile sale cu gândul la drumul pe care ar fi bine să ţin, dar şi cu o privire furişată către cei care se bucură astăzi de recunoaştere şi onoruri. Important e să nu te duci cu mâna goală, când lucrurile se vor cerne, când se va trage linia.

M.D.: Te gândeşti la ceva care durează.
C.M.U.: Nu ştiu dacă voi scrie cărţi atât de bune.

M.D.: Dar îţi propui asta.
C.M.U.: M-aş bucura. Când am să scriu una, o voi recunoaşte.

M.D.: "E rea de tot dragostea?"
C.M.U.: E rea.

C.B.: Ştii de la tine?
C.M.U.: De la mecanicul de locomotivă.

M.D.: "Te-ai întrebat vreodată dacă ai greşit trenul, ţara, viaţa?"
C.M.U.: Da. Încă mă întreb. Dar mi-e foarte greu să mă desprind din trenul, ţara şi viaţa în care sunt acum. În primul rând din cauza limbii. Nu mă văd în altă ţară, făcând altceva.

M.D.: "Teoria sistemelor."
C.M.U.: Când vine perturbaţia la mine, nu am reacţia pe care mi-o doresc.

M.D.: "Mai mult de o iluzie nu ai ce pierde." Ai curaj să-ţi asumi asta?
C.M.U.: Cred că da.

M.D.: Atât am vrut să ştiu. Întrebarea: poţi? Răspunsul: Da. De-ajuns.
C.B.: Răspunsul a fost "cred că da".
C.M.U.: Încercam să-mi amintesc finalul acestui articol despre valori şi tăcerea lor. Există în comunitate şi muştele invocate în acele rânduri. Te poţi gândi să le scoţi afară. Mai mult de o iluzie nu ai ce pierde.

M.D.: Cum? Pentru un fan Don Quijote iluzia e totul! Am pierdut iluzia, m-am pierdut eu.
C.M.U.: Important să te apuci să faci asta. Dacă nu vei reuşi, n-ai pierdut decât iluzia că ai fi putut.

C.B.: Zici undeva: "Ce poţi să faci? Dar trebuie să faci ceva". E valabil şi din postura de jurnalist şi din cea de scriitor?
C.M.U.: Nicolae Coande mi-a zis, după ce-a citit primul meu editorial din Suplimentul de Cultură: "De-acum încolo, aştept de la tine o luptă permanentă cu sistemul". Probabil că asta anunţam. Cred că atitudinea respectivă îl priveşte mai ales pe jurnalist.

C.B.: Jurnalismul intră tot la social. Munceşti ca să-ţi câştigi existenţa. Dacă ai putea, ai prefera să n-o faci, ai prefera să scrii. Cum se împacă toate astea?
C.M.U.: Când fac parte dintr-un sistem de care sunt nemulţumiţi, oamenii critică mai mult pe la colţuri, fără să lupte cu el. Mi-am propus să arăt, în articolele apărute în ziar, ce se întâmplă într-un sistem sau altul, dar nici eu nu pot face curăţenie acolo.

C.B.: Până la urmă eşti furnică socială.
C.M.U.: Asta cu articolele e şi parte de greiere.

C.B.: Da, dar o faci pentru bani, nu scrii cărţile pe care ai vrea să le scrii. Nu eşti furnică socială?
C.M.U.: Într-un fel, da. În altul, a scrie un articol pe săptămână nu poţi spune că te împiedică să scrii cărţile pe care vrei să le scrii. A te duce în fiecare zi la serviciu, da, te împiedică. A scrie un articol pe săptămână ţine de partea de greiere. Când eşti furnică pe teritoriul scrisului, atunci e bine. Furnică socială sunt când fac ceva ce nu-mi place.

C.B.: Un critic spune că în cartea asta e literatură, prefaţatorul spune că ai scris literatură aici, vii tu şi spui că nu e cartea pe care o aştepţi. Nu e o irosire?
C.M.U.: Nu. Nu e o carte care mă nemulţumeşte.

C.B.: Dar când te gândeşti că toate lucrurile astea le-ai fi putut folosi într-un roman, care să aibă altă miză... Din punctul ăsta de vedere nu ţi se pare irosire?
C.M.U.: Nu. Există atâta materie...

C.B.: Lupta asta, să facem ceva, să spunem lucrurilor pe nume... Poţi s-o duci şi în roman?
C.M.U.: N-are legătură.

C.B.: "Trage dumneata o linie de aici până la poartă şi îţi arăt că eu merg pe unde vreau eu!" Asta are legătură cu tine?
C.M.U.: O-ho!

(O versiune prescurtată a acestui interviu a apărut în revista Mozaicul)

0 comentarii

Publicitate

Sus