Şi câtorva întrebări ajutătoare.
Marius Dobrin: Ham sau lesă?
Cornel Mihai Ungureanu: Ham, Marius, ham...
M.D.: Poate e paradoxal, cel din lesă de regulă e alintat, cel din ham numai el ştie ce suportă. Ţi se pare mai natural hamul?
C.M.U.: Pe fond, nici vorbă de libertate, nici în ham, nici în lesă. Mai degrabă ham, totuşi, el presupune muncă, să fii înhămat la o treabă. Mă atrage mai mult decât o plimbare dirijată.
M.D.: Munca e printre dorinţele tale?
C.M.U.: Am trăit mult timp sub semnul irosirilor. Îmi doream să muncesc şi nu îmi găseam locul, am ieşit greu din acel blocaj. De atunci, mă simt mai bine când am ceva de lucru. Pe de altă parte, îmi doresc să nu fiu nevoit să fac altceva decât să scriu.
Corina Bărbuică: În lucru nu e inclus şi scrisul?
C.M.U.: Scrisul e inclus în toate. O zi care nu e scris, e, cel puţin, documentare. Scrisul e Nordul. În scris eşti liber.
M.D.: Recreaţii cu Babi sunt scris?
C.M.U.: Da, pentru că am avut libertatea de a-mi alege subiectele, de a le aborda aşa cum vreau. Singurele restricţii au fost cele pe care editorialul le presupune: număr de semne, transmiterea unui mesaj, deadline.
M.D.: Un deadline îţi ordonează activitatea. Ar fi bine să ai unul şi pentru roman.
C.M.U.: E bine de ţinut cadenţa. Marii scriitori au o disciplină a scrisului.
C.B.: Funcţionează?
C.M.U.: Da. Mă gândesc la programul riguros al lui Thomas Mann, de exemplu.
C.B.: Asta sună a ham!
C.M.U.: Dar e unul nu doar asumat, ci şi dorit. Pentru mine, ăsta nu e ham.
C.B.: Dacă te-aşezi în fiecare zi la ora opt la masă nu are ceva prin natură de ham? Poate că într-o dimineaţă nu ai nimic de spus.
C.M.U.: Hamul e ceva ce mă ţine. Ham e când trebuie să merg la redacţie, deşi eu nu vreau să merg la redacţie. Vreau să scriu! "Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu, joi seară, târziu, vin obosit de la serviciu şi caut o idee de editorial, pentru că vineri, la prânz, trebuie să îl predau. Cel mai adesea nu găsesc. Vineri dimineaţă îmi vine greu să aleg subiectul, să îl scriu, şi totuşi până la prânz acel text este gata. În clipa în care te apuci, zicea Pleşu, apar energii noi. Lucrurile vin de undeva, se leagă, şi dacă asta e valabil la scară mică, pentru un editorial, ele sunt valabile şi la scară mare, atunci când lucrezi la un roman. Altfel, laşi secundele să treacă şi îţi aminteşti peste trei, patru ani că îţi propusesei să scrii un roman, o piesă de teatru şi ai rămas cu intenţia. Pentru că nu ai program, nu ai disciplină.
M.D.: Ne dorim noi (noi bărbaţii în raport cu femeile sau, poate, şi invers) cu obstinaţie să ne aflăm nivelul de incompetenţă specific? De ce nu ne oprim la timp? Insistăm până ni se dovedeşte că ne-am atins acel nivel.
C.M.U.: Te poţi apropia mult de o femeie, dar când crezi că te-ai prins cum funcţionează, îţi dai seama că ştii foarte puţin. Afli multe lucruri despre ea, nu ai idee însă niciodată cât de mare e necunoscutul, cât se întinde aisbergul sub apă. Sunt şanse mari să rămâi incompetent, oricât ţi s-ar părea ţie că nu.
C.B.: Nu e valabil pentru orice om? Indiferent dacă e femeie sau bărbat?
C.M.U.: Cu unii bărbaţi nu am avut aceeaşi impresie. Sau poate că sunt alte aşteptări. Distanţa poate fi din aşteptări.
M.D.: Tu, Corina, ai putea da acelaşi răspuns din postura de femeie în faţa unui bărbat?
C.B.: Eu nu fac diferenţa, din punctul ăsta de vedere. Simt nivelul de incompetenţă faţă de oricine. Desigur cu cât te apropii mai mult, cu atât senzaţia e mai mare, dar e valabil şi în faţa unui bărbat şi în faţa unei femei.
M.D.: Deci nu e ceva bine fixat, ci e valabil şi invers.
C.B.: E valabil şi invers, dar eu ziceam că mi se pare valabil pentru orice om.
C.M.U.: Mi se pare că femeile, oricât te apropii de ele, ascund mai mult decât un bărbat. Despre un bărbat cred că are mai puţine secrete.
C.B.: Are legătură asta cu părerea general acceptată că femeile sunt mai comunicative comparativ cu bărbaţii?
C.M.U.: Nu e contradicţie. Vorbesc cu un bărbat şi cu o femeie care îmi sunt apropiaţi. Ani de zile, uneori. Şi, când trag linia, mi se pare că ştiu la fel de multe lucruri despre fiecare şi că nu ştiu mai multe lucruri despre femeie. E puţin probabil că poţi intui exact dacă în spatele unei taine e un fleac sau ditamai prăpastia. Pentru mine bărbaţii sunt mai simplu de înţeles. De la o femeie mă aştept la orice.
M.D.: "Ce bucurie mare, Doamne!" Ai simţit bucuria asta...
C.M.U.: Da, am simţit-o în câteva rânduri.
M.D.: Durează mult simţământul acela?
C.M.U.: E o stare care se perpetuează. Chiar dacă neglijezi să mergi la biserică, să respecţi nişte canoane, rămâne sentimentul de prezenţă.
M.D.: Acel halou pe care-l primeşti în clipa respectivă te hrăneşte în timp?
C.M.U.: Da. Pe de altă parte oamenii care te binecuvântează nu sunt neapărat sfinţii pe care-i cred unii. Au slăbiciuni şi interese, care însă nu anulează acest gest.
M.D.: Primeşti un astfel de gest la un moment dat. Tu mergi mai departe, viaţa continuă cu problemele ei, tu îţi mai aminteşti de acest gest? Se epuizează efectul său?
C.M.U.: Nu, nu se epuizează. E ca şi reflexul de a te întoarce mereu spre o biserică, de a spune rugăciunile simple, nu neapărat după carte.
M.D.: Sunt sfinţi care au făcut crime?
C.M.U.: Notam replica asta dintr-o discuţie despre legionarism pentru a arăta că la adăpostul Bisericii se adună fel de fel de oameni, iar unii dintre ei îşi pun credinţa drept pavăză pentru a-şi justifica răutatea, cruzimea. Ei găsesc în Cartea Sfântă vreun cuvânt acoperitor chiar şi pentru crima comisă. Raportându-te la Dumnezeu n-ai de unde să ştii dacă tu ai dreptate sau celălalt, nu poţi fi sigur că lumina pe care o vezi tu e cea bună, nu garantează nimeni asta. Sunt prudent însă cu drumurile violenţei, nu aş alege de bună voie unul, nici dacă mi s-ar spune că acela e Binele.
M.D.: Cine te aşteaptă?
C.M.U.: În textul respectiv mă aştepta tanti Dida, femeia care m-a crescut. Cât timp o să mă mai aştepte, nu ştiu.
M.D.: Simţim noi toţi nevoia să ne aştepte cineva? Ne naştem cu dorinţa aceasta?
C.M.U.: Mai degrabă cred că simţim nevoia de a fi asistaţi de cineva. E mai greu când observi că nu te susţine nimeni, că îţi lipsesc legăturile, reperele.
M.D.: Când treci dealul din Ţiu. Lumea se împarte în dincoace şi dincolo de dealul din Ţiu?
C.M.U.: În istorioara asta, unchiul nostru (al meu şi al Corinei) pleca înapoi pe front, după o permisie în care bunica noastră îi propusese să-i tragă un glonţ în picior, el urmând să declare că i s-a descărcat accidental puşca. Refuzase, şi ea îl privea trecând dealul, ştiind că nu o să-l mai vadă niciodată. Da, lumea se împarte şi aşa, este un univers izolat, dincolo de frontieră, de dealul din Ţiu. O lume spre care am mers şi noi după '90, pe un drum mitic şi pustiu, în căutarea unor rădăcini.
M.D.: Vezi un om că pleacă şi poţi avea o presimţire sau nu.
C.M.U.: Dincolo de deal era război.
C.B.: Dincolo de acasă e război?
C.M.U.: Nu neapărat.
M.D.: Dincolo e luptă, e competiţie, acasă e linişte.
C.B.: Sau aşa se presupune.
[râs general]
M.D.: Câte puncte luminoase sunt pe o verdeaţă? Şi o întrebare ajutătoare: şi câte umbre?
C.M.U.: Mă gândesc la licuricii pe care-i zărise tanti Păsărel, cândva, pe o verdeaţă, fără ca vreun altul să îi vadă, atunci când mi se pare că întrezăresc o sclipire de adevăr, în jur. Dar câte umbre pe care n-am să le văd în veci nu sunt pe lume? Am vrut să amintesc, ciupitativ, cum spune Babi, că există şi unele, şi altele.
M.D.: Tu vezi?
C.M.U.: Aşa, la răstimpuri, mai văd câte un licurici, dar nu mereu am siguranţa că a fost un adevăr.
C.B.: Mai ales când e vorba de femei...
[râs general]
M.D.: Când să le faci pe toate?
C.B.: Ziceai de un film cu greieri, cu Javier Bardem. În care el spune: "Cine a inventat povestea asta că furnica e tare..." Cum e cu scrisul ăla de trei ore pe zi? Nu e un fel de furnică? Cine a zis că furnica e bună? Nu ţi se pare că genul ăsta de scris e ca şi când te-ai da de partea furnicii? Mai bine scrii o dată pe an trei zile.
C.M.U.: Poţi tu aşa? La poezie o mai merge să fii greiere, dar proza e treabă de furnică. Pentru a scrie un roman de o mie de pagini...
C.B.: ... trebuie să fii furnică.
C.M.U.: Când să le faci pe toate? Dacă tot aştepţi să vină ziua aia, e posibil ca ea să nu mai apară. Poţi muri în orice clipă. Furnica e de bază!
C.B.: Ai zis la momentul lansării că nu e cartea pe care o aşteptai de la tine.
C.M.U.: Da.
C.B.: Ce carte e?
C.M.U.: Una de jurnalism, fără miză literară, fără drum către criticii literari sau către oamenii care se ţin de literatură. O carte pentru publicul de la ziar mai mult, gândeam. Pentru cititorii de gazete.
C.B.: Dar cartea pe care o aştepţi de la tine pentru cine o scrii?
C.M.U.: Pentru cei care vor s-o întâlnească.
C.B.: Şi asta nu e scrisă pentru oamenii care vor s-o întâlnească?
C.M.U.: Mi se părea că ar fi alt gen de oameni, cred însă că m-am înşelat.
M.D.: Un roman are o seamă de poveşti. Or aici exact asta şi vedem: poveştile. Avem literatură care include secvenţe de realitate. Personajele joacă pe un fundal adevărat. Peste douăzeci de ani, cine va citi cartea asta o va citi ca pe literatură pe de-a-ntregul.
C.M.U.: Este, totuşi, o mărturie despre aceste zile. Dacă voi scrie romanul acela pe care vreau să-l scriu, cartea asta va fi privită doar prin prisma: "Ia te uită ce a mai scris!".
M.D.: Cartea asta e o suită de poveşti. De exemplu, ca Şeherezada, în seara asta îţi spun povestea cu Busache. La masa de sub nuc personajele, aflate sub invazia prafului şi a ţânţarilor, spun poveşti ca să treacă mai uşor timpul tranziţiei. Azi e povestea cu fetiţa pe oliţă, mâine povestea cu pesedeul... tot soiul de personaje.
Când ai simţit tu nevoia de a scrie?
C.M.U.: Târziu, foarte târziu. Există oameni care au ştiut de la bun început, de tineri, că vor să fie scriitori. Mie nu mi-a venit ideea asta niciodată până pe la 33 de ani, când Corina a scris câteva poezii, iar eu am luat-o ca pe o provocare şi am scris şi eu câteva. Apoi am început să mâzgălesc proză, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a devenit prioritatea absolută. Toţi oamenii de cultură din oraş care pe atunci nu bănuiau că îi privesc dintr-un colţ al sălii, la lansările lor, acum mă ştiu.
C.B.: Dacă erai doctor sau avocat îţi mai doreai să fii scriitor?
C.M.U.: Nu ştiu cum s-ar fi aşezat lucrurile în condiţiile pe care le spui. Inginer am încercat să fiu. Am mers la facultate un an, a fost traumatizant. Nu mi-am dorit profesia asta, să lucrez în fabrică.
C.B.: Dacă ai fi trăit într-o familie cu posibilităţi, care te-ar fi trimis la şcoli înalte...
C.M.U.: Nu ştiu dacă aş fi ajuns să scriu vreodată. Până la 33 de ani nu m-am gândit la efectul compunerii dintr-a şaptea asupra colegilor mei. Un text ţâşnit în ora de teză la română, având o temă atât de generoasă: compunere liberă, încât au trecut 20, 30 de minute, iar mie încă nu îmi venea o idee de subiect. Şi deodată m-a prididit povestea despre un coleg care îşi rupsese piciorul la un meci de fotbal şi era acasă, cu el în ghips. Am luat nota 10, singurul din clasă, iar caietul în care se găseau câteva pagini scrise în grabă sub titlul "Decepţie. Optimism?" a făcut turul colegelor şi al cancelariei. A fost ceva extrem de surprinzător pentru mine, acum mi se pare curios că, în anii ce au urmat, când nu îmi găseam locul, nu m-am gândit niciodată să scriu. În timp ce citeam, de exemplu, Bâlciul deşertăciunilor pe sub bancă, în ora de fizică, în timp ce rătăceam prin comunismul cenuşiu, nu mi-a venit niciodată în minte efectul acela, forţa pe care o are un text. Mult mai târziu, după ce am dus, cu inima îndoită de neîncredere, primele manuscrise pe la reviste, după ce au fost publicate şi am început să primesc reacţii pozitive, mi-am amintit privirile fetelor după compunerea dintr-a VII-a.
M.D.: Când spui că vrei sau eziţi să trimiţi cartea unor critici, ai în vedere validarea de către sistem?
C.M.U.: Ezit să o trimit pentru că ei poate au nişte aşteptări de la mine, aşa cum şi eu am de la câţiva scriitori. Atâta timp cât nu cartea asta o aştept eu de la mine, îmi e greu să o ofer altora. Apoi, multe dintre personajele din aceste texte sunt locale.
M.D.: Dar adesea citim despre personaje locale fără să fim noi ai acelui loc.
C.M.U.: Editorialele au apărut într-un ziar regional, m-am pliat pe publicul din Oltenia. Oricâtă literatură aş strecura, se simte acest filtru al adresabilităţii locale.
M.D.: Succesul de public al acestei cărţi te-ar încuraja să o trimiţi criticilor?
C.M.U.: Nu. Sunt lucruri diferite. Crezi că succesul de public al volumului De ce iubim femeile l-a ajutat pe Cărtărescu să aibă receptarea pe care şi-o dorea din partea criticilor? Succesul de public şi cel de critică nu se exclud, ideal e să le prinzi pe amândouă, nu poţi însă să te mulţumeşti cu succesul de public.
C.B.: Succesul de critică singur e de preferat sau e la fel de pervers?
C.M.U.: La un moment dat nu mai ai nevoie de o recunoaştere imediată. Dacă te mulţumeşte cartea pe care o scrii, sunt şanse mari ca ea să fie recunoscută de critici. Să scrii tu o carte bună, şi ea va avea soartă!
C.B.: Cartea asta nu e ce aştepţi de la tine.
C.M.U.: Nu e o carte rea, dar nu e ceea ce-mi propun.
C.B.: De ce a apărut?
C.M.U.: Îmi place ideea de carte. Chiar şi de publicistică.
M.D.: Tu ai făcut o selecţie, ai rearanjat articolele.
C.M.U.: Când m-am hotărât să public acest volum am vorbit şi cu Corina, şi cu câţiva prieteni. Unele răspunsuri ale lor cuprindeau îndoială, de genul "dacă şi-ar strânge acum Cărtărescu textele publicate în Evenimentul zilei nu ştiu dacă m-ar interesa cartea aia". Ideea de grupare a venit dinspre Florin Oncescu. El mi-a spus că e bine să strâng în volum acele editoriale, dar să fiu atent cum le grupez. Cum adică să le grupez? Pentru că eu aveam intenţia să le public cronologic. Atunci mi-am pus problema punerii lor pe căprării, cum zice o mătuşă de-a mea, şi mi-a venit ideea asta; viaţa ca o zi de şcoală, cu ore şi recreaţii, pur şi simplu aşa s-au legat lucrurile. Au curs asemănător cu aranjarea rafturilor pentru Prăvălia culturală, când, gândind să facem o revistă, mi-a venit denumirea, apoi cele ale rubricilor, iar ele au prins viaţă printr-un efort de echipă.
(O versiune prescurtată a acestui interviu a apărut în revista Mozaicul)