Diana Buluga este manager al asociaţiei Create.Act.Enjoy şi actriţă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca. În 2020, în ciuda pandemiei şi a tuturor restricţiilor apărute odată cu aceasta, proiectul central al asociaţiei, Terapie prin artă, a reuşit să-şi facă loc într-o formulă adaptată şi sigură în spitalele din Cluj-Napoca. Ne-am început primăvara cu o cafea la distanţă şi o poveste despre provocările anului 2020 şi speranţele care ghidează agenda Create.Act.Enjoy în 2021.
Foto: Ioana Ofelia
Diana Buluga: A început nu atât propriu-zis în casa Create, ci tot în şedinţe online în mare parte, dar ce mi-a plăcut foarte mult la începutul acestui an e că am fost mai pregătiţi. Anul trecut (2020) am participat într-un program de mentorat organizat de FDSC (n.n. Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile) care ne-a prins foarte bine, pentru că ne-am dat seama care ne sunt punctele tari şi mai puţin tari. Unul dintre lucrurile de care am încercat să ţinem cu dinţii la început de an 2021 a fost să avem planificarea. Până acum ştiam în mare cam ce vrem şi când, dar niciodată lucrurile nu erau puse în calendar. Anul ăsta, pentru prima dată în opt ani, am început cu planificarea pusă pe foaie din ianuarie până la finalul lui decembrie. Mai mult decât atât, faptul că anul trecut ne-am încăpăţânat, pe durata pandemiei, să ne ţinem de proiecte ne-a ajutat să avem acum din start şi planul B. Iar asta ne-a dat încrederea că lucrurile vor fi posibile şi anul ăsta.
Simt că suntem mai maturi. Cu siguranţă e şi de la vârstă (râde), dar e şi de la procesele de mentorat pe care ni le asumăm. Acum suntem implicaţi în proiectul re:form care merge în aceeaşi direcţie şi suntem mai sinceri în echipă. Iar asta pentru că testul lui 2020 ne-a făcut să avem încredere în a ne arăta vulnerabilităţile unii faţă de ceilalţi, dar şi pentru că ne-am dat seama că activăm într-un mediu care oricum e foarte fragil. Iar când zic "mediu" mă refer la ce înseamnă sectorul cultural independent. Fiind deja atât de fragili, cu atât mai mult parcă e nevoie de sinceritate şi de oglinda aia pe care să ţi-o pui în faţă şi să spui: "ăsta sunt în acest moment", "atât pot acum" sau "asta mi-aş dori". În echipa noastră, am observat că acest lucru a adus îmbunătăţiri.
L.C.: Cred că 2021 a început într-adevăr cu o regrupare de energii. Simţi că sinceritatea şi maturizarea despre care vorbeşti au influenţat vizibil felul în care cresc proiectele Create.Act.Enjoy? S-a produs o schimbare în dinamica lor?
D.B.: Îmi place să cred că da, pentru că sinceritatea asta, dincolo de faptul că a uşurat cumva procesele de lucru în echipă, a mai produs ceva în exterior: faptul că ne-am deschis mult mai mult către colaboratori. Noi credeam şi înainte că suntem foarte deschişi, dar uite că numai cu ajutorul oglinzii ne-am dat seama că ce e în capul nostru nu e întotdeauna şi ceea ce se vede în afară. Şi atunci am început să avem grijă la felul în care comunicăm deschiderea asta. Aşa s-au născut foarte multe colaborări care fie s-au întâmplat deja, fie sunt în lucru, iar asta înseamnă implicit o creştere a proiectelor. Când vine un artist nou în echipă, chiar dacă nu vine full time, ci colaborează strict pe anumite proiecte, efectiv se schimbă aerul şi dinamica, şi asta îmi place foarte mult. Din start consider că asta e o creştere pentru ceea ce facem.
L.C.: Pentru mine, anul 2020 mai are un cuvânt cheie pe lângă "pandemie", şi anume "terapie". Aş vrea să ştiu cum s-a schimbat proiectul vostru, Terapie prin artă, în circumstanţe atât de noi. Până acum, el însemna contact, întâlnire, interacţiune directă. Ce s-a întâmplat în 2020?
D.B.: Când vorbesc despre Terapie prin artă, mi se pare important să spun că sunt extrem de recunoscătoare echipei pe care o am la Create, pentru că sunt nişte oameni care riscă, ştii? Nu de multe ori întâlneşti echipe care să meargă orbeşte pe mâna ta şi care să aibă curajul să zică: Da. Riscăm, încercăm, ne adaptăm şi nu ne e frică de un posibil eşec.
Încă de la începutul lui martie 2020 am început să comunicăm cu spitalele, să vedem nu neapărat cum va arăta proiectul nostru, ci să-i vedem pe ei cum sunt, pentru că în multe dintre spitale avem deja prieteni de-a dreptul. Şi atunci, primul instinct a fost să punem mâna pe telefon şi să vedem cum sunt oamenii de acolo, cum se descurcă şi, evident, ce pronosticuri au. Povestind cu ei, ne-am dat seama că e esenţial să fim şi în anul respectiv acolo şi am căutat moduri în care să ne adaptăm proiectul.
Aşa au devenit instalaţiile artistice mult mai prezente în ce înseamnă proiectul nostru. Am avut instalaţii artistice cu desene interactive şi cu dozatoare de creioane, astfel încât să nu atingă două persoane acelaşi creion. Apoi a apărut ideea atelierelor filmate; am montat plasme în spitalele în care nu făcuserăm asta deja şi difuzam ateliere. Pentru concerte, ne-am gândit la varianta în care pacienţii să asculte muzica de la geamurile saloanelor şi personalul medical, în măsura în care poate, să iasă în curte, distanţat. Rudă pentru o zi, care de regulă se întâmpla cu vizita fizică în salon a unui voluntar, s-a transformat acum în Rudă pentru o zi la telefon, iar ăsta a fost un avantaj major pentru secţiile COVID unde sub nicio formă nu s-ar fi putut intra. Telefoanele pe care pacienţii le primeau de la voluntari au fost ca nişte guri de aer proaspăt pentru ei.
Pe lângă asta, în spitalele în care s-a putut, am montat biblioteci şi am pus la dispoziţie cărţi strânse cu ajutorul comunităţii. Oricine voia să doneze o carte sau mai multe putea să facă asta în căsuţele noastre amplasate prin oraş. Am apreciat enorm faptul că majoritatea cărţilor au fost atent selectate, oamenii au avut grijă ce să aleagă.
L.C.: În cadrul activităţii Rudă pentru o zi cum alegeţi pacienţii cu care vorbiţi? Ştiţi de dinainte despre oamenii care nu au aparţinători?
D.B.: Da, cadrele medicale ne ajută aici, în special asistentele de pe fiecare secţie. În condiţii normale, ne spuneau că în salonul X, etajul Y, e cineva care ori nu are aparţinători, ori vine dintr-o localitate îndepărtată şi atunci rudelor le e foarte greu să facă drumul ăsta. Iar vizitele sau telefoanele noastre sunt surpriză. Pacientul nu ştie când va fi căutat.
Activităţile artistice din cadrul programului de Terapie prin artă sunt realizate de artişti profesionişti, dar la Rudă pentru o zi lucrăm exclusiv cu voluntari pe care îi alegem pe baza unui interviu, după care există un training în care învaţă cum să iniţieze discuţia, înspre ce teme de discuţie să conducă dialogul, care sunt subiectele în care să nu se lase prinşi. Pentru că, evident, în spital tendinţa pacientului este să vorbească despre boală, despre motivul pentru care e acolo. Dar pe noi ne interesează să explorăm alte zone, şi discuţiile de la Rudă pentru o zi ajung în tot felul de locuri foarte faine. Se face mult apel la copilărie, la relaţia cu cei dragi, dar se povesteşte foarte mult şi despre comunitate sau despre cum să-ţi pui gresie în baie şi care e vârsta ideală la care ar fi bine să te căsătoreşti (râde). Deci voluntarii pleacă de acolo cu tot felul de sfaturi.
L.C.: Ai menţionat la un moment dat că deja s-a format o relaţie de prietenie între voi şi cadrele medicale din Cluj. Dar în 2019, Create.Act.Enjoy a ajuns şi în alte oraşe din ţară. Ce a adus nou experienţa asta?
D.B.: În 2019 am plecat la Râmnicu Vâlcea şi la Alba Iulia, şi au fost mai multe diferenţe. La Râmnicu Vâlcea, un plus foarte mare pentru proiect a fost faptul că am putut lucra cu actorii Teatrului "Anton Pann". Noi ne-am păstrat rolurile de coordonatori, dar am încercat să "predăm" metoda Create.Act.Enjoy către o echipă artistică locală şi asta mi-a plăcut foarte mult. Era şi pentru noi un test să vedem dacă reuşim să facem transferul ăsta, şi am reuşit. Am lucrat foarte bine cu actorii de acolo. La Alba Iulia nefiind un teatru, actorii şi artiştii implicaţi au fost din Cluj.
O altă diferenţă pe care am resimţit-o a fost strict diferenţa de regiune. Alba Iulia e mult mai aproape de Cluj şi de felul nostru de a fi, pe când la Râmnicu Vâlcea lucrurile erau un pic mai sprintene şi mai tăioase, fără să fie agresive, dar se comunica mult mai direct. Ne-a luat două-trei zile să ne acomodăm cu ritmul ăsta, dar ne-a plăcut experienţa şi cu siguranţă, dacă nu era pandemia, 2020 ar fi presupus o nouă ieşire din Cluj. În 2021 planul e ca, pe lângă cele cinci spitale din Cluj, să ajungem din nou la Alba Iulia şi vom merge şi la Zalău.
L.C.: 2021 este al nouălea an de Terapie prin artă. Cum s-a schimbat Create.Act.Enjoy de-a lungul timpului?
D.B.: Create şi-a dat seama că e mai preocupat, mai priceput la proiecte sociale, educaţionale, decât strict la proiecte culturale. Ăsta e unul din motivele pentru care acum trei-patru ani am încetat să ne ocupăm de producţia de spectacole. Pentru că proiectele sociale şi educaţionale creşteau văzând cu ochii şi pentru că ne doream să creştem odată cu ele, ne-am dat seama că nu putem face ambele lucruri la fel de bine pe cât ne-am dori, aşa că am hotărât să ne dedicăm cel puţin o perioadă acestui gen de proiecte. Mi se pare că prin proiectele sociale şi educaţionale putem lucra mult mai în profunzime. De asta, de exemplu, atelierele de educaţie non-formală pe care le facem cu elevii ni se par mult mai potrivite decât dacă i-am aduce sau am duce noi în localităţile lor un spectacol de teatru.
La nivel personal, mă interesează real să descopăr valenţele a ceea ce înseamnă teatrul. Pentru că noi de la asta am pornit. În momentul în care Create a început, eram majoritar absolvenţi de actorie şi regie de teatru. Şi e fascinant pentru mine să descopăr cum funcţiile teatrului pot răspunde pe atât de multe zone. El poate fi şi instrument educaţional, şi instrument care să contribuie la starea de bine a comunităţii, şi atunci pentru mine e foarte provocator nu numai să fac analiza asta, cât să văd efectiv cum valenţele teatrului pornesc din Create şi se duc în tot felul de direcţii.
L.C.: Create.Act.Enjoy reuşeşte să adauge un twist în toate proiectele pe care le face, de la Terapie prin artă la cel mai recent proiect al vostru, Case de poveste, început la finalul lui 2020, care e o alternativă la felul în care vizităm şi interacţionăm cu un muzeu. Ce ne poţi spune despre acest proiect?
D.B.: Case de Poveste a pornit de la o discuţie de echipă, în care povesteam despre faptul că în Cluj nu există case memoriale. Eu, locuind în Iaşi patru ani şi mergând destul de des pe la Bucureşti, de exemplu, am început să mă întreb de ce la Cluj lucrurile stau altfel. Am descoperit că aici avem o singură casă memorială, casa Sigismund Toduţă, dar nici aceea cu statut oficial sau cu un program de vizitare. Am vrut să vedem cum am putea noi crea experienţa unor case memoriale. Am avut şi gândul ăsta de a vorbi despre oameni pe care nu-i găseşti la o primă răsfoire a manualului de istorie. Voiam să punem reflectorul pe personalităţi despre care noi credeam că ar trebui să se ştie mai multe.
Ne-am dorit ca acest proiect să nu redea simpla experienţă a unui muzeu. Colaborarea cu regizoarea Andreea Iacob a adus un concept interactiv şi participativ prin care vizitatorii să fie uneori "vizit-actori". Aşa i-am numit noi pentru că de multe ori, spre surprinderea lor, trebuiau să interacţioneze direct cu anumite obiecte ori cu anumite momente performative pe care trebuiau să le realizeze la faţa locului. Feedback-ul primit mi-a depăşit cumva aşteptările, nu credeam că va prinde atât de bine. Noi l-am gândit ca pe un proiect one-time, dar faptul că a fost atât de bine primit de comunitate ne-a făcut să luăm serios în calcul o a doua ediţie.
S-au şi văzut anumite consecinţe. Leontin Iuhas, fiul Doinei Cornea (Doina Cornea face parte din personalităţile incluse în Case de poveste), avea în plan transformarea casei într-o casă memorială, dar îmi place să cred că intervenţia noastră a urgentat un pic procesul. Prin urmare, casa a fost deja cumpărată de Primărie, proiectul chiar începe să se întâmple. Noi redeschidem Casele de poveste în mai 2021, şi în toamna lui 2021 vom include alte trei case în program.
L.C.: Proiectul a fost gândit în relaţie cu programa şcolară, se adresează mai mult elevilor sau e deschis publicului larg?
D.B.: Noi l-am gândit în special pentru şcoală, dar 2020 nu ne-a permis asta în totalitate. Ne-am aflat în imposibilitatea de a aduce copiii în Cluj-Napoca, pentru că noi colaborăm destul de mult cu şcoli din judeţ. Ne-am dat seama că în comunităţi cu acces mai puţin la activităţi culturale e şi mai mare nevoie de ele. Şi, pentru că nu am putut aduce copiii în case, am creat pentru ei tururi virtuale. Dar în 2021 sperăm să fie mai bine. Aşadar publicul este, pe de o parte, format din elevi şi profesori şi, pe de altă parte, desigur, din comunitatea clujeană.
L.C.: Există mult entuziasm în jurul proiectelor Create.Act.Enjoy, dar există şi sprijin pe măsură?
D.B.: Nu. Realitatea e că nu există suficient sprijin. Nu exista nici înainte de pandemie, dar pe parcursul pandemiei am realizat că suntem şi mai singuri decât credeam. Ştiu că au existat şi există foarte multe demersuri, ştiu că există oameni reprezentativi pentru sectorul cultural independent care îşi alocă din timpul personal să facă petiţii, să iniţieze tot felul de demersuri, de grupuri de lucru prin care să facă lobby pe lângă autorităţi şi să le explice de ce avem nevoie de sprijin. În schimb, reacţiile de până acum nu neapărat mă lasă rece, dar mă întristează, pentru că sunt foarte puţine.
Să treacă deja un an şi să nu existe niciun fel de sprijin pentru ONG-urile culturale, în condiţiile în care ştim cu toţii cât costă chiriile pe spaţii, în condiţiile în care pentru multe asociaţii evenimentele pe bilete constituiau o parte din venit, să treacă un an şi să nu se implementeze încă o măsură cât de cât coerentă, în afară de acele ajutoare care s-au dat pentru artiştii independenţi, mi se pare trist. Dincolo de proiectele propriu-zise, vorbim de oameni, de freelanceri care nu au asigurare medicală în perioada asta, artişti care au trebuit să facă delivery, care sunt nevoiţi să renunţe la chirii şi să se mute la părinţii lor. Cum e asta pentru moralul artiştilor respectivi?
L.C.: Crezi că lucrurile s-ar putea schimba în bine în 2021? Cu ce speranţă ai început acest an?
D.B.: Speranţa mea e să reuşesc să ţin echipa. Noi suntem nouă membri din care doar trei suntem angajaţi în altă parte, avem nişte joburi care ne asigură un venit lunar. Şi atunci la Create noi putem face voluntariat de multe ori, dar şase din nouă sunt artişti freelanceri. Îmi doresc foarte mult să generăm anul ăsta suficiente proiecte care să le asigure un venit minim. Nu ajută faptul că apelurile de finanţare se deschid mai greu sau că fondurile sunt mai puţine, dar ne încăpăţânăm în continuare să facem lucruri. Ăsta e şi motivul pentru care am iniţiat o campanie de strângere de fonduri pentru Terapie prin artă. Ştiind deja cât de iubit e proiectul de comunitate, ne-am gândit că e un moment potrivit ca aceasta să vină în sprijinul artiştilor pentru care Terapie prin artă înseamnă un loc de muncă, dar şi în sprijinul oamenilor din spitale.