Monica Fermo
Nicole Sima: Sunt ani de când nu ne-am văzut, Monica dragă.
Monica Fermo: Noi nu ne-am văzut, dar îngeraşul tău vorbeşte cu îngeraşul meu.
N.S.: Ce frumos ai spus-o! Sunt convinsă de asta.
M.F.: Există între noi acea legătură tainică, fără cuvinte.
N.S.: Există. Eu mi-o explic simplist: suntem verişoare primare, mama mea soră cu tatăl tău, te cunosc de când te-ai născut şi veneai zi de zi la noi...
M.F.: Nu zic că greşeşti, dar eu mi-o explic ceva mai adânc. Aminteşte-ţi de un anume moment din viaţa noastră: acela în care fiecare, în mod independent (aparent!), am debutat într-ale scrisului.
N.S.: O, da! La o vârstă respectabilă: tu apropiindu-te de 50 şi eu pe la 53 de ani. Am zis atunci că parcă bunicul nostru comun ne-a deschis această inedită cale.
M.F.: Eu am convingerea că aşa a fost. Poate că ţi-am povestit chiar atunci ce mi s-a întâmplat în Israel în perioada imediat următoare apariţiei primei mele cărţi: Talita Kumi - Înviind pe drumul Damascului.
Talita Kumi, prima ediţie, Editura Cartea ortodoxă, Galaţi, 2004
N.S.: Despre Talita Kumi vom mai vorbi, te pregătesc de pe acum. O consider cartea ta "de căpătâi". Dar aminteşte-mi, te rog, la ce te referi, căci în Israel - unde ai petrecut atâta timp încât eşti numită adesea "Maica Ecaterina de la Ierusalim" -, ţi s-au întâmplat foarte multe.
M.F.: Mă refer la sufletul bunicului Fermo pe care parcă l-am simţit ocrotindu-mă şi îndrumându-mă în perioada aceea. Uite povestea: mă aflam în casa unor buni prieteni, eu tocmai ajunsesem de la aeroport, obosită. Ce să fac până una-alta? Răsfoiesc o revistă în limba română şi, după câteva pagini, trag un ţipăt de mi-am speriat gazdele.
N.S.: Ha-ha! Ştiu acum! Ai văzut o reclamă la o carte scrisă de un anume (sau O anume) M. Fermo. Titlul cărţii era cules cu acelaşi corp de literă ca volumul tău proaspăt ieşit de sub tipar. M(onica) Fermo erai şi tu. Nici tu, nici altcineva din familie nu aveam habar de vreo rudă la Ierusalim.
M.F.: Sub reclamă şi preţul cărţii se afla şi numărul de telefon la care se putea suna pentru o comandă. În secunda următoare deja sunam, cu emoţie şi speranţă. Nu e puţin lucru să afli că ai rude în Ţara Sfântă, în Oraşul Sfânt. Şi erau CHIAR rude. Menahem Fermo şi sora lui, Adriana. Ne-am ataşat unii de alţii, din nefericire ei nu mai sunt acum în viaţă, dar le păstrez o caldă amintire.
Cartea lui Menahem Fermo având acelaşi corp de literă ca Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului
N.S.: Nu-i aşa că şi Menahem (la o vârstă mult mai venerabilă decât a noastră) era la prima lui carte?
M.F.: Foarte adevărat. Şi, stai puţin să vezi ce s-a întâmplat când i-am vizitat pentru prima oară şi încercam să ne dăm seama cum ne înrudim. Se duseseră la bucătărie şi eu, din nou, pun mâna pe o revistă în limba română: Viaţa noastră. Deschid revista la întâmplare şi înmărmuresc. Adică, pardon, căci dacă aş fi înmărmurit aş fi amuţit, dar eu am tras un ţipăt.
N.S.: Ha-ha! Pe tine hazul te salvează. Ai ţipat DIN NOU?
M.F.: Exact pe mijlocul paginii respective era o poză cu Nicolae Titulescu şi alţi politicieni, în spatele lor aflându-se bunicul Fermo...
N.S.: Ei, na! Nu cunosc poza, dar bunicul Fermo era ziarist de politică externă şi apropiat al lui Titulescu, deci e foarte plauzibil, numai că nu mă aşteptam la o asemenea coincidenţă.
M.F.: Mă mir că tu numeşti asta simplă coincidenţă.
N.S.: Eu nu ştiu ce să zic, dar aştept să mă contrazici.
M.F.: Am simţit în mod clar că, pe undeva, sufletul bunicului Fermo mă ocroteşte. Nu spun mai mult şi sunt sigură că tu ai simţit acelaşi lucru, dar eşti, poate, mai prudentă în afirmaţii.
N.S.: Poate... deşi am o sensibilitate aparte şi anumite trăiri speciale, mai ales bazate pe telepatia cu oameni dragi, o parte din mine este foarte raţională şi axată pe concret. Aşa încât acum, conversând cu tine de la distanţă (deh!), vreau să intrăm puţin în concretul vieţii tale. De ani de zile, mulţi de tot, trăieşti în nişte dureri fizice inimaginabile. Dureri de oase, trebuie să iei analgezice permanent, nu te poţi deplasa. Sufăr pentru tine, îmi pot imagina cât e de greu, dar văd la tine o acceptare, un senin sufletesc izvorât din credinţă.
M.F.: Stă scris în
Psalmul 37:
Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.
Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.
Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.
N.S.: Înţeleg ce spui şi ştiu că tu chiar "ţi-ai vestit fărădelegea" în impresionanta ta confesiune din Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului. Cred că ai simţit nevoia, pe de-o parte, să "scapi" de povara unui trecut cu multe greşeli, dar şi să arăţi că se poate. Să fii un exemplu pentru cei ce se cred pierduţi, cei ce nu mai au nicio nădejde. Sincer, ţi-am admirat curajul.
M.F.: Îmi aduc aminte cum la lansare, tatăl tău avea lacrimi în ochi. M-a impresionat, fiind poate pentru prima dată când mă privea admirativ. Parcă şi el îmi ierta păcatele trecute şi mă încuraja să rămân pe drumul pocăinţei, pe drumul credinţei.
N.S.: Eram cu toţii acolo, impresionaţi şi mândri de tine.
M.F.: Momente binecuvântate!
Lansare Talita Kumi, sesiune de autografe / Mircea Ulubeanu felicitând-o cu emoţie pe Monica Fermo
N.S.: Îmi vine acum în minte poezia lui Octavian Goga, Rugăciune, iar în câteva dintre versurile ei văd parcă şi transformarea ta de la marile ispite pe care le-ai trăit la maxim până aproape de 33 de ani, la paşii uriaşi făcuţi apoi. Îţi aminteşti versurile?
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
M.F.: Sigur că mi le amintesc! Şi pot să îţi mai spun o strofă care se potriveşte cu rugăciunile mele fierbinţi în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji:
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
N.S.: Nu sunt sigură că tu ştii că bunicul Fermo îl cunoscuse pe Octavian Goga.
M.F.: Ştiam eu ceva, dar cum tu eşti "păstrătorul familiei", te las să spui mai multe.
N.S.: Bine ai spus cu "păstrătorul familiei", fiindcă am o copie după actul de naştere al mamei mele. Ia te uită la semnături! E tatăl, I. Fermo, şi unul dintre cei doi martori, însuşi Octavian Goga.
M.F.: O, pe asta nu o ştiam, aveam în minte doar numele de Octavian dat fiului născut la un an după naşterea mamei tale.
N.S.: Sigur că da! Îl chema Octavian tot după Goga. Ai fi crezut că i-a fost naş, însă toţi fraţii Fermo s-au botezat când au devenit majori.
M.F.: Cam ca mine! Zic "cam", pentru că eu m-am botezat abia la 33 de ani. Iar până atunci...
N.S.:... puncte, puncte... După botez, au existat încă de la început câteva "minuni" de care eu, ştiindu-te atât de bine, am rămas uimită. Te ştiam afonă, cântai fals de tot şi, dintr-o dată, după ore şi zile petrecute în biserică, în rugăciune, mi-ai cântat perfect curat din cântările bisericeşti.
M.F.: Ha-ha! Uitasem asta.
N.S.: Stai să vezi cu ce alte transformări m-ai pus pe gânduri. În şcoală, ca să iei o notă mai bună la desen şi lucru manual, trebuia să îţi facă tema Olga, mama ta. Ea avea un talent deosebit.
M.F.: Iar eu aveam două mâini stângi. Aşa era.
N.S.: Ei, ce minune s-a petrecut cu tine la Ierusalim şi în celelalte mănăstiri din Ţara Sfântă, unde ai lucrat metanii superbe şi ai pictat icoane pe care le vindeai sau le dăruiai credincioşilor? Am păstrat o mică metanie pe care mi-ai dăruit-o acum vreo... 25 de ani şi una dintre primele tale icoane. Mi se pare interesantă "pânza" pe care ai pictat. Glumesc. Este o piatră găsită în locuri sfinte.
Una dintre primele încercări pe care Maica Ecaterina, Monica noastră, ne-a dăruit-o în anii '90, pe când se pregătea pentru călugărie
Metanie lucrată de Maica Ecaterina şi sfinţită la Ierusalim
M.F.: Cu mine s-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi dragostea mea către Dumnezeu. Scriam într-o carte (Metanii de dor) cât de fericită am fost să văd că "am fost în stare, din mâinile mele păcătoase, să scot chipul Domnului, chipul Maicii Domnului, ale Sfinţilor, şi să pot picta în tot felul de feluri, începând din creion, de la mijloacele cele mai rudimentare, şi terminând cu picturile în uleiuri, pe piatră, pe sticlă, pe lemn - picturi bizantine care pot fi văzute la ora actuală la biserica din Sinai, de pildă, la biserica Sfânta Ecaterina, la biserica din Ierusalim, la prieteni, cunoştinţe şi rude... Spuneam că darul acesta a venit ca o mângâiere, atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi, cărora le-am putut oferi câte ceva din preaplinul inimii mele."
Monica Fermo, Metanii de Dor - Convorbiri realizate de Romeo Petrasciuc / Editura Agnos, Sibiu, 2007
N.S.: Mare bucurie, într-adevăr! Vorbeam zilele trecute cu cineva despre tine şi am fost întrebată ce păcate aveai pe conştiinţă: ai ucis? ai furat? te-ai drogat? Am răspuns pe loc că nici vorbă de aşa ceva. I-am povestit în mare câte ceva din tinereţea ta ceva mai libertină şi am primit ca replică argumente care, în mare parte, pot sta în picioare: "A iubit?" Da! "S-a cultivat?" Da! "A avut talent şi a încercat să meargă pe drumul artistic?" Da, nu pot să neg nici lucrul acesta! Pasionată de teatru, a încercat să intre la actorie pe vremea când nu se prea intra, concurenţa fiind foarte mare, şi nu a reuşit deşi avea talent. Totuşi, a activat ani de zile în lumea teatrală, în lumea televiziunii, a filmului. "Atunci?"
M.F.: Eram oarbă şi căutam ceva ce simţeam că trebuie să existe. Dar, în loc să caut unde trebuia, mă afundam în lumea întunericului.
N.S.: Interlocutorului meu i-am răspuns, într-un final, că cel mai bine ar fi să citească direct vorbele tale din Talita Kumi, publicată în două ediţii cu tiraje multiple, epuizate, dar care se găseşte online pentru orice doritor.
M.F.: Ha-ha! Scurt şi la obiect! Ecourile la cartea asta mi-au arătat în mod limpede câţi oameni, mai tineri ori mai puţin tineri, se regăsesc oarecum în trăirile mele, în greşelile mele trecute şi doresc să afle ce ar putea face ei înşişi ca să revină pe drumul drept.
N.S.: Parcurgându-ţi din nou cărţile, am găsit o frază tare în La limita sfinţeniei. Un posibil răspuns pentru cei ce ţi-au cerut îndrumarea. Iată citatul: "Fraţilor, eu, Maica Ecaterina, vin din adâncul iadului şi vă spun că SE POATE!... se poate să fii indolent şi brusc să te trezeşti şi într-un an de zile, zilnic măcar o oră, cu creionul în mână (pentru adnotări şi întrebări) să străbaţi Vieţile Sfinţilor şi la sfârşit să-ţi pui întrebările fireşti: Cine eşti? De unde vii? Şi unde te duci? Iar răspunsul, desigur, nu ţi-l poate da decât Biserica lui Hristos."
M.F.: Eu aşa am făcut. Am citit, am ascultat, am fost îndrumată de marii părinţi care mi-au călăuzit paşii în creştinism.
Maica Ecaterina Fermo, La limita sfinţeniei, Editura Axa, Botoşani
N.S.: Botezul - moment de cotitură al vieţii tale cu 180 de grade. Este adevărat, te-ai botezat târziu, este adevărat, ai făcut-o sub anumite influenţe, sfaturi, dar mă gândesc că, pe undeva, Babusia şi Dedusia, bunicii tăi din partea mamei, având rădăcini ruseşti, oameni cu frica lui Dumnezeu, or fi sădit în tine mugurii credinţei ortodoxe. Aşa, pe nesimţite, binecuvântând pâinea înainte să taie prima felie sau fruntea ta de copil înainte să pleci către şcoală. Nu crezi?
M.F.: Categoric. Anii petrecuţi lângă bunici, amândoi învăţători veniţi din Basarabia în Regat şi stabiliţi la Târgovişte, au lăsat urme adânci în sufletul meu. O recunosc acum, fiindcă atunci îmi doream libertate, mai bine zis ceea ce înţelegeam eu prin libertate. Doamne, cât de mult îmi doresc să am cât de cât o influenţă asupra tinerilor! Să îi scutesc, prin exemplul personal, de atâtea greşeli pe care le-am făcut eu însămi în tinereţe.
N.S.: Te cred. De altfel, ai căutat să îndrumi în repetate rânduri, prin conferinţe ţinute în diferite oraşe, prin articole, cărţi, discuţii de la om la om, căci ştiu că au venit credincioşi să stea de vorbă cu tine...
M.F.: Ai spus "conferinţe" şi mie nu prea îmi place asta. Este prea pompos, deşi, de câte ori eram invitată să vorbesc eram prezentată în felul acesta, de parcă venise Papa de la Roma sau cine mai ştie ce personalitate. Le spuneam întotdeauna că am venit să le vorbesc simplu, normal, să intrăm în dialog dacă se poate şi să câştigăm experienţă unii de la alţii.
Maica Ecaterina vorbind credincioşilor
N.S.: Aşa cum tu ai deschis bine urechile la vorbele părintelui Argatu de la Mănăstirea Cernica sau la predicile părintelui Galeriu de la biserica Silvestru din Bucureşti, ori ale marelui duhovnic, Sofian, de la Mănăstirea Antim.
M.F.: Am deschis urechile şi sufletul. Mai ales sufletul care avea atâta nevoie de lumină.
N.S.: Te-a botezat părintele Argatu - ai căpătat atunci numele de botez Elena - şi, ceea ce ştiu, tot sub îndrumarea sa ai înţeles că vei lua drumul călugăriei, nu chiar imediat, doar după multă pregătire aici şi în locurile sfinte din Israel. Ai fost în mai multe locuri, la diferite mănăstiri, ai avut experienţe diverse, încercări, lipsuri.
M.F.: Visul părintelui era să ctitorească o mănăstire românească în Ţara Sfântă. Evident, acesta devenise şi visul meu: să devin maică la mănăstirea ce urma să fie construită.
N.S.: Ştiam ceva de Ierihon.
M.F.: Sigur că da. Acolo auzise părintele că ar fi fost de vânzare un loc deţinut de un bătrân, Moş Dumitru, pe care l-am cunoscut şi eu. Părintele Argatu a cumpărat acel loc şi l-a donat Patriarhiei Române, ca să se construiască acolo lăcaşul ortodox român.
N.S.: Frumos gest! A reuşit să îşi împlinească acest vis?
M.F.: Visul i s-a împlinit, însă nu în timpul vieţii sale pe pământ. Mănăstirea există cu ajutorul multor oameni de bine care au făcut donaţii sau au lucrat efectiv la construirea ei.
Aşezământul românesc de la Ierihon
N.S.: Poate că ai fi avut şi tu acolo loc, dacă mergea totul mai rapid. Dar aşa a trebuit să îţi iei traista-n băţ şi să baţi la diferite uşi. Aş vrea să aflăm, pe scurt, cam pe unde ai fost, cum te-ai descurcat, ce ajutoare ai primit sau NU. De fapt, eu însămi am de umplut anumite goluri, căci în perioadele acelea, din 1990, de la prima ta plecare, de mai multe ori am intrat în panică neştiind nici măcar unde te afli, nicidecum ce faci, dacă eşti sănătoasă ori dacă eşti în viaţă. Auzeam fel şi fel de întâmplări despre atacuri, bombe...
M.F.: Nu eşti deloc departe de adevăr. Dar uite că m-a ajutat Dumnezeu să nu mă găsesc în calea bombelor sau în calea altor atacuri, chiar dacă eram de multe ori prin preajmă. Pentru că ai pomenit Ierihonul, mi-am dorit să se facă mult dorita mănăstire, dar acolo, în anii '90 era plin război.
N.S.: Ierihon a fost primul popas?
M.F.: Nicidecum. Îţi povestesc imediat, dar, dacă mi-ai răscolit amintirile, vreau să îţi spun mai multe despre prima mea întâlnire cu Israelul. Era 3 martie 1990. Am plecat din Bucureşti unde fuseseră -3o Celsius şi am aterizat la aeroportul Ben Gurion la ora 1 noaptea. Acolo erau 15o cu plus şi... ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost parfumul extraordinar care te învăluia de peste tot: parfumul portocalilor şi mandarinilor înfloriţi... nu există ceva mai dulce şi deosebit...
N.S.: O amintire specială! La numai două luni şi un pic după decembrie 1989. Din întuneric la lumină!
M.F.: Mai am o amintire care mă urmăreşte de 30 de ani. Tot o primă impresie: văzând cetatea şi poarta Damascului şi mai apoi Muntele Măslinilor şi biserica Maria Magdalena, le-am "recunoscut" deşi nu le văzusem niciodată, nici măcar în poze. Simţeam că sunt ACASĂ, că tot ce e în jurul meu îmi aparţine şi că eu aparţin locului aceluia.
N.S.: Ce minune! Ştiam că tu visai de ani buni să ajungi acolo.
M.F.: O! Sigur că da! Din primele zile de după botez am luat hotărârea să renunţ la lectura beletristică şi să citesc cărţi de specialitate religioasă şi am citit, printre altele, Pelerinaj la Locurile Sfinte scrisă de părintele Ioanichie Bălan care povesteşte cu lux de amănunte tot drumul făcut alături de părintele Cleopa la Mormântul Mântuitorului şi la locurile sfinte prin anii '70. Am rămas foarte impresionată de descrierile făcute acolo despre mănăstirea Maria Magdalena şi despre Moş Dumitru şi casa lui din Ierihon şi, din ziua aceea, a stat cartea timp de patru ani ca Biblia la capul meu şi am plâns şi l-am implorat pe Domnul să mă ducă acolo. Ţine cont că erau anii cei mai monstruoşi: '86... '87... '88...
N.S.: Din câte îmi amintesc, rugăciunile tale nu au rămas fără răspuns.
M.F.: Gândeşte-te! Cum s-a brodit că primul loc în care m-am stabilit ca soră începătoare a fost la Maria Magdalena, una dintre mănăstirile ortodoxe ruseşti. Avusesem un accident stupid: am reuşit groaznica performanţă să-mi scutur o pietricică din sandalele cu care eram încălţată şi să pun piciorul jos călcând cu toată forţa pe el şi făcându-mi o dublă fractură care s-a soldat cu o operaţie, ghips 40 de zile şi... intrarea mea la acea mănăstire în care am rămas un an întreg.
N.S.: Of! Oasele tale slabe!
M.F.: Mai bine eram eu slabă! Ha-ha! Căci, din păcate, alături de adevăratele câştiguri, am reuşit aici o a doua performanţă: am câştigat în greutate.
Monica Fermo, pe atunci sora Elena, la Marea Moartă în anii '90
N.S.: Ţi-am mai spus eu că hazul te salvează pe tine... După stagiul la Maria Magdalena ce s-a întâmplat?
M.F.: A venit părintele Argatu şi m-a luat la Ierihon ca să văd de Moş Dumitru. Ştii că atunci era acolo o perioadă foarte tulbure. Din 1987 izbucnise revolta palestinienilor, Intifada. Totul a luat sfârşit abia după un acord semnat la Oslo în 1993. Cei trei semnatari ai acordului, Yasser Arafat, Itzhak Rabin şi Shimon Peres, au primit în 1994 Premiul Nobel pentru pace.
N.S.: Dar tu ai locuit la Ierihon tocmai în timpul frământărilor.
M.F.: Cum ţi-am spus. Şi de aceea nici aprobările pentru construirea aşezământului românesc nu puteau fi obţinute: arabii ne trimiteau la evrei... evreii la greci... grecii la arabi...
N.S.: Da. Aţi căzut la mijloc. În fine, din punctul tău de vedere ca viitoare monahie, cum a fost?
M.F.: Oooo! În primul rând, aveam de mers la moaştele sfântului Ioan Iacob, în pustiul Hozevei, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe hozevitul. Te cuprinde o emoţie extraordinară la moaştele acestui sfânt născut în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani, care a slujit la Neamţ şi apoi a ajuns în Ţara Sfântă pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Îţi dai seama ce lucru absolut special a fost pentru mine să fiu lângă cel ce trăise alături de Ioan Iacob, lângă Moş Dumitru. Nu îmi venea a crede!
N.S.: Cu toate astea nu te-ai putut stabili acolo.
M.F.: Nu am stat decât doi ani şi jumătate la Moş Dumitru, timp în care am fost cerută la mănăstirea Sarandarion - adică a Ispitirii Domnului de diavol după cele 40 de zile de post în urma botezului. Acolo am fost îmbrăcată oficial ca soră şi am primit primul şirag de metănii care înseamnă intrarea în rândul monahilor.
N.S.: Un pas foarte important în devenirea ta, draga mea. Îţi propun să vorbim pe îndelete despre ceea ce a urmat într-o "întâlnire" viitoare.
M.F.: Cu mare plăcere! Pe curând!
(va urma)