Spaţiul AREAL este un studio deschis cercetării şi colaborării, care susţine creaţia artistică, formarea profesională şi dialogul între artişti în interiorul scenei de dans contemporan şi cu publicul interesat de acest fenomen artistic. AREAL este o iniţiativă colectivă lansată la începutul anului 2020 de Fundaţia Gabriela Tudor, Asociaţia Pentru Teatru şi Carte - PETEC, Asociaţia Delazero, Indie Box şi coregrafa Andreea Belu în cadrul "4 Corpuri | Colectiv pentru Dans (2020-2021", program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Începând din 2021, coordonarea activităţii artistice a spaţiului AREAL este susţinută de un board artistic colectiv format din coregrafii Alexandra Bălăşoiu, Cristina Lilienfeld, Cosmin Manolescu şi Valentina De Piante. Aceştia au povestit pentru LiterNet cum s-a născut AREAL, în ce constau proiectele în derulare şi în pregătire, împărtăşind dificultăţile inerente unui astfel de demers desfăşurat pe timp de pandemie, dar şi speranţele pe care le au în raport cu viitorul dansului contemporan românesc şi cu felul în care acesta poate influenţa publicul.
Beatrice Lăpădat: Cum aţi găsit forţa, curajul şi resursele financiar-logistice necesare pentru a deschide, în plină pandemie, acest "spaţiu pentru dezvoltare coregrafică", aşa cum este definit AREAL?
Alexandra Bălăşoiu: Ne-am adunat forţele înainte de pandemie, în toamna anului 2019, într-un colectiv mai larg, de patru organizaţii şi aproximativ treisprezece artişti. Ne-au adus împreună un e-mail de la Cosmin Manolescu şi visul comun de a avea un spaţiu de lucru propriu, în care să ne putem desfăşura proiectele în diversitatea şi complexitatea lor, ceea ce traducea, de fapt, în viziunea mea, o "sete de timp": timp acordat procesului creativ, timp pentru dezvoltare, învăţare, explorare, timp în care să putem plonja calmi şi bine ancoraţi în ape adânci. Anul 2020 ne-a pus, în mod evident, nenumărate piedici, dar am reuşit să ne încărcăm periodic bateriile cu evenimente precum Stagiunea CORP, desfăşurate cu încăpăţânare şi putere de adaptare, care au fost primite de public cu entuziasm, la Bucureşti şi la Buşteni. A lucra în colectiv s-a dovedit o mare provocare, dar ne-am reorganizat continuu şi am mers mai departe. Am folosit forţa de tracţiune a primului proiect colectiv şi a finanţării obţinute de la Administraţia Fondului Cultural Naţional, ne-am bazat pe legăturile umane care s-au format între noi şi am reuşit să rămânem fermi în decizia de a ne aduna, de a-ncepe să învăţăm să funcţionăm ca un organism complex, cu inteligenţe multiple.
Cristina Lilienfeld: AREAL a început ca un spaţiu mental de întâlnire şi a devenit treptat un spaţiu virtual prin identitatea creată şi prin comunicarea către lume prin toate canalele pe care le-am putut accesa. Pandemia ne-a obligat să întârziem destul de mult deschiderea spaţiului fizic, în ciuda faptului că nevoia de întâlnire într-un spaţiu concret devenea din ce în ce mai presantă. Astfel, recenta deschidere a AREAL a reprezentat pentru noi gura de aer proaspăt atât de necesară şi de aşteptată. Suntem conştienţi că este un act de curaj şi că în orice moment pandemia şi reglementările aduse de ea ne pot forţa să oprim activitatea, însă spaţiul acesta a reprezentat un colac de salvare pentru noi, pentru că nevoia de a dansa, de a crea, de a ne practica meseria a devenit mai puternică decât frica asumării riscului de a deschide şi de a opri apoi activitatea. De asemenea, credem că este un act necesar pentru comunitatea artistică din Bucureşti, pentru că unul dintre scopurile studioului este acela de a susţine coregrafi şi artişti din alte domenii, iar uşa noastră este deschisă pentru o multitudine de proiecte.
Cosmin Manolescu: Decizia deschiderii unui nou spaţiu coregrafic se datorează în principal dezvoltării sectorului coregrafic independent din ultimii ani de dinainte de pandemie şi este un răspuns colectiv la nevoia acută, a mea şi a colegilor mei, de a avea acces la spaţii de repetiţii pentru proiectele noastre artistice şi pentru atelierele şi cursurile de dans deschise publicului larg. Am reuşit să deschidem spaţiul AREAL prin sprijinul financiar oferit de Administraţia Fondului Cultural prin programul 4 Corpuri | Colectiv pentru Dans, al cărui obiectiv principal a fost înfiinţarea unui studio de dans colectiv. A fost însă nevoie de multă putere din partea mea şi a colegelor mele, în special a Alexandrei Bălăşoiu şi a Cristinei Lilienfeld din echipa iniţială (cărora vreau să le mulţumesc pe această cale), care au crezut în acest proiect şi au mers mai departe alături de mine în această iniţiativă comună în ciuda pandemiei şi a problemelor inerente care apar într-un proces colectiv. Din ianuarie 2021, ni s-a alăturat şi coregrafa Valentina De Piante, care a adus un suflu nou AREAL-ului nostru coregrafic. Deschiderea spaţiului a fost, cred, şi un act de curaj în contextul unei stagiuni culturale închise, în timp ce Bucureştiul intră din nou în scenariul roşu, iar activitatea economică şi culturală este din nou blocată. Însă atât noi, cât şi publicul, aveam nevoie de un spaţiu fizic în care să ne mişcăm şi să ne întâlnim, iar apariţia AREAL era absolut necesară. În contextul demarării vaccinării populaţiei, era nevoie, în lipsa oricăror măsuri de sprijin din partea statului, de un semnal pozitiv şi de o relansare a activităţilor culturale.
Valentina De Piante: Am primit invitaţia din partea Alexandrei, a lui Cosmin şi a Cristinei într-un moment al meu de reflecţie asupra a ceea ce făcusem până atunci. Căutăm, din punct de vedere artistic, o centrare a multiplelor direcţii şi spaţii în care activăm, dar şi un grup care să creeze conţinut şi să conţină următoarele demersuri. Am acceptat propunerea deoarece, în mod paradoxal, când nimic în jur nu merge cum trebuie, exact atunci este loc pentru miracole umane. Şi tocmai momentele de criză sunt cele care activează coeziunea dintre oameni. Când sistemul politic nu mai face faţă, se creează de jos posibilitatea de a fructifica o misiune colectivă.
B.L.: AREAL înseamnă acum câteva spectacole în pregătire, printre care Lux (premieră prevăzută pentru luna mai 2021 la Centrul Naţional al Dansului) şi Spring Tides (în prezent în stadiul de "cercetare artistică"), laboratoare interdisciplinare şi rezidenţe artistice, dar şi o ofertă bogată de ateliere şi cursuri de dans, mişcare şi psihoterapie adresate deopotrivă profesioniştilor şi amatorilor. Cum se înscrie dorinţa de a dezvolta proiecte artistice şi demersuri cu miză social-comunitară în filosofia mai largă a AREAL?
A.B.: Pentru mine, lucrurile sunt intim conectate, căci ceea ce creez reprezintă în mod inevitabil o serie de răspunsuri şi propuneri spre o societate în care trăiesc şi anumite aspecte ale ei pe care eu, ca om, le simt mai mult. Uneori lucrul acesta poate se citeşte mai uşor, alteori e posibil ca el să rămână mai adânc criptat, dar cu siguranţă lucrurile nu sunt niciodată deconectate. Motivele care mă pun în mişcare în diverse proiecte au mereu rădăcini adânci, în idealuri uneori mult mai mari decât ceea ce poate fi comunicat sau cuantificat. Ele reprezintă acel scop, care de multe ori rămâne, poate, ascuns în ciornele noastre sau în aplicaţiile depuse la finanţatori, dar care înseamnă un impuls important şi creator de sens.
În acelaşi timp, tot ceea ce practicăm în sala de dans, fie că suntem amatori, fie că suntem profesionişti, ne schimbă ca oameni, iar dansul, aşa cum îl abordăm la AREAL, cred că are forţa asta foarte puternică, asumată şi conştientizată ca vector de mişcare. De aceea, aproape toate proiectele noastre abordează ambele direcţii: creăm spaţii valoroase pentru procesul de lucru al artiştilor şi deschidem fragmente din acestea pe care le propunem publicului larg. Ne place să jonglăm cu formatul atelierelor şi cursurilor pe care le propunem, astfel încât să integrăm în ele roadele acestor procese artistice personale. Cred că aici e ceva ce noi patru, în calitate de coregrafi, avem în comun: un demers constant de regândire. Asta ne distinge de ceea ce, privit din afară, poate părea doar "un alt atelier / curs / spectacol de dans contemporan."
C.L.: Viziunea noastră comună asupra dansului se aliniază cu ideea că acesta nu ar trebui să fie ceva elitist, rezervat doar celor puţini aleşi. Cred că unul dintre punctele majore care ne-au adus împreună este credinţa în faptul că dansul poate îmbunătăţi viaţa, sănătatea, starea oamenilor şi ne dorim să îl aducem cât mai aproape de ei. Intenţionăm să facem asta prin ateliere pentru publicul larg, dar şi prin proiecte specifice în care vrem să mergem în şcoli şi să creăm contexte de educaţie prin dans pentru elevi, profesori şi părinţi. Căutăm astfel să lucrăm cu categorii marginalizate. precum persoanele internate în unităţi psihiatrice (a se vedea, de exemplu, Movemental, proiectul iniţiat de IndieBox în 2021 la Spitalul de Psihiatrie Voila, Câmpina), precum şi pentru alte categorii, inclusiv persoane cu deficienţe de vedere sau de alt tip. Credem că dansul poate fi terapie pentru orice categorie de oameni şi ne dorim să pătrundem mai adânc în societate. Dansul poate schimba calitatea vieţii şi noi, artiştii, suntem primii care ne bucurăm de beneficiile acestuia. De ce să nu împărtăşim asta şi cu alţii?
C.M.: Îmi doresc ca la AREAL să folosim mai mult valoarea terapeutică a dansului şi să ne apropiem încet-încet de categorii de public defavorizate care au foarte puţin şansa întâlnirii cu dansul. La finalul anilor '90, am creat spectacolul Incursiune 2 cu persoane cu deficienţe fizice, precum şi programul Dans.Acces cu trei şcoli din Bucureşti, şi ambele au însemnat nişte experienţe foarte puternice pentru mine. Aş vrea să mergem mai departe şi să ne apropiem şi de alte comunităţi. În luna iunie 2021, când sper ca valul al treilea al pandemiei să se mai liniştească, vom organiza la AREAL un atelier pentru persoane cu probleme de vedere sau chiar persoane nevăzătoare. Începând din toamnă sau din primăvara viitoare (în funcţie de cum vor decurge pandemia şi vaccinarea), ne dorim să implantăm un nou tip de rezidenţe coregrafice în şcoli şi spitale, acolo unde credem că se impune un alt fel de educaţie, care să pună accent pe corp şi pe nevoile lui.
V.D.P.: Aceste direcţii ample răspund viziunii etice şi biopolitice a colectivului şi fac parte din experienţa noastră acumulată în decenii de lucru. Toţi patru am condus proiecte mixte în direcţii care implicau activarea unor experienţe corporale ale privitorului în cadrul spectacolului. Am coordonat ateliere pentru persoane cu deficienţe sau cu grupe heterogene din acest punct de vedere. Acest demers răspunde unei reorientări a privirii către corpul conştient din partea mai multor discipline şi, împreună cu el, a unor proiecte incluzive. Experienţa subiectivă a artistului depăşeşte limitele raţiunii şi este astăzi studiată şi de către ştiinţă într-un mod care ne face conştienţi de faptul că nu mai este nevoie de o împărţire riguroasă în categorii a ştiinţelor, aşa cum sugerează fizicianul Emilio Del Giudice. Tendinţa se deplasează acum către o recompunere şi o reîntregire a cunoaşterii, care pentru mine se traduce în dans prin rezonanţa produsă între sistemul-corp şi sistemul exterior. Artişti, filosofi şi oameni de ştiinţa lucrează pe tema corpului, nerezumându-se doar la un studiu teoretic, ci creând şi practici experimentale. Noi suntem astfel conştienţi că avem multiple roluri, printre care acela de a crea în celălalt o experienţa profundă de unificare, de reîntregire, de descoperire a fericirii. De aceea aducem cât de multe proiecte în contexte unde putem valorifica potenţialul ascuns al fiecăruia: şcoli, spitale, azile, centre pentru copii cu handicap.
Cosmin Manolescu
B.L.: Cum aţi caracteriza felul în care artistul şi pedagogul comunică în evoluţia voastră astfel încât cele două postúri să rămână în echilibru şi să se contamineze într-un mod fertil atât pentru voi, cât şi pentru cei cu care lucraţi?
A.B.: Este un transfer inevitabil care se întâmplă între cele două roluri. Eu simt că am nevoie de perioade de acumulare şi explorare ca artist, pentru a mă putea reîntoarce cu prospeţime ca pedagog.
C.L.: Pentru mine au avut mereu sens împreună şi aproape că nu le-am văzut ca pe două roluri separate. Probabil de aceea cu mulţi cursanţi am făcut spectacole / filme la un moment dat, iar în muncă mea de coregraf încerc, atunci când lucrez cu dansatori, să am o atitudine cât mai pedagogică, mai apropiată şi axată pe explorare comună. Poate vine şi din formarea mea mixtă, dans şi psihoterapie, pentru că îmi e greu să las atitudinea terapeutică la o parte când creez şi să o activez doar în cadrul cursurilor. E mai simplu să o folosesc mereu.
C.M.: Cele două profesii se completează foarte bine, dar să nu uităm totuşi că nu toţi artiştii sunt şi foarte buni pedagogi. Pentru a forma şi dezvolta nişte tineri şi adulţi, este nevoie în primul rând de experienţa scenei şi a lucrului cu artişti importanţi, dar şi de abilităţi empatice pentru a putea înţelege nevoile celor cu care lucrezi şi a privi lumea prin ochii lor. În egală măsură, un pedagog trebuie să aibă abilităţi deosebite de comunicare şi de relaţionare şi trebuie să fie sociabil, deschis, dezinvolt, capabil să ajute oamenii să-şi înţeleagă problemele şi să-i ajute în drumul lor spre transformare. Pentru o bună perioadă de timp, eu nu am mai predat ateliere şi cursuri de dans şi abia în momentul în care am avut acces la un studio de dans în mod regulat, pe vremea studioului ZonaD, pe care l-am deschis cu Ştefania Ferchedău în 2012, am început să organizez sistematic cursuri şi ateliere de dans. Mi-am dat seama în timp că aceste ateliere sunt esenţiale pentru creaţia mea artistică, că am şansa să testez idei şi propuneri artistice şi să-mi înţeleg mai bine publicul meu. Însă nu cred că poţi face pedagogie fără a avea acces în mod curent la un studio de dans şi la o scenă de spectacol. Sper din inimă ca AREAL să devină un spaţiu alternativ la pedagogia coregrafică românească şi să contribuie la apariţia unor noi generaţii de creatori.
V.D.P.: Pentru mine, pedagogia înseamnă a intra de fiecare dată altfel şi mai adânc într-un proces creativ. Este adevărat şi că procesul pedagogic este diferit de cel al propriilor creaţii. Creaţia este un proces foarte selectiv de încercări şi de tatonări şi orice operă nouă o pune în discuţie pe cea precedentă din punctul de vedere al conţinuturilor, metodelor şi strategiilor. În acelaşi timp, orice creaţie chestionează ceea ce am transmis până atunci şi se reflectă în pedagogie. Predatul îmi permite să analizez mai bine, să construiesc nişte drumuri, metode către noi posibilităţi de a fi în corpurile celorlalţi. Lecţia se construieşte împreună. Când predau la universitate [n.r.: UNATC "I.L. Caragiale"] şi în alte contexte, încerc să deschid în fiecare student un spaţiu generator de creativitate. Fiecare caută în el soluţii, posibilităţi noi de acţiune şi idei în loc de a executa nişte comenzi date. A fi în creaţie implică o altfel de minte, una poetică. De aceea nu pot cuprinde în întregime ceea ce se naşte, ci, mai degrabă, opera devine mai clară prin ochii spectatorului. Consider că o parte din ceea ce facem nu ne va aparţine niciodată, ci se va dărui observatorului.
Alexandra Bălăşoiu (foto: Alina Uşurelu)
B.L.: Cosmin Manolescu declara în comunicatul de presă că sunteţi "artişti cu viziuni, limbaje şi interese artistice diferite". Ce sudează acest leadership în patru astfel încât, în vederea dezvoltării acestui proiect, ceea ce împărtăşiţi să fie mai puternic decât ceea ce poate fi sursă de diferenţă-scindare?
A.B.: Împărtăşim în primul rând credinţa că dansul are un puternic potenţial de transformare, precum şi dorinţa de a-l face mai puternic şi mai vizibil. În acelaşi timp, fiecare dintre noi ştie cât de importante au fost contextele în care am simţit cu adevărat că putem creşte ca artişti, fie prin întâlnirea cu alţi oameni, fie prin timpul şi spaţiul pe care am putut să le acordăm procesului creativ. Metodele, interesele de moment şi estetica fiecăruia sunt lucruri care nu au cum să dezechilibreze acest nod comun, ci ele sunt mai degrabă aspecte care au potenţialul de a ne îmbogăţi pe fiecare dintre noi în particular şi activitatea AREAL ca ansamblu.
C.L.: Desigur că există multe diferenţe şi uneori negocierile şi armonizările consumă mult din resursele noastre, însă ceea ce ne aduce împreună este mai puternic decât ceea ce ne desparte. Este vorba despre dorinţa de a construi un mediu în care scena coregrafică să se dezvolte, să putem ieşi din rolul de "Cenuşăreasa artelor", să putem să ajungem la publicul nostru, să avem un spaţiu de antrenamente şi formare profesională în mod regulat. Aici se adaugă şi ce am spus mai sus, anume credinţa că dansul este pentru toată lumea, iar conexiunea cu propriul corp, cu respiraţia, cu senzaţiile, contactul direct cu alţi oameni reprezintă un colac de salvare în special în lumea din ce în ce mai deconectată şi dezrădăcinată în care trăim.
C.M.: Cred că exact această pluralitate de viziuni şi limbaje artistice diferite fac din AREAL un corp-proiect foarte puternic. Pentru că oamenii care vor interacţiona cu proiectele noastre - a se vedea, de exemplu, Stagiunea Corp din 2020 - vor găsi o multitudine de direcţii şi de abordări care sunt foarte sănătoase pe termen lung, contribuind indirect la dezvoltarea scenei de dans contemporan. Ce poate fi mai interesant pentru tinerii artişti şi publicul larg decât să poată să cunoască într-o lună trei-patru tipuri de ateliere foarte diferite ca format şi ca propuneri şi să întâlnească personalităţi artistice diferite? AREAL este un creuzet artistic şi o nouă formă de alchimie care sper să dea un alt sens vieţii artistice din România.
V.D.P.: În contextul actual, acest demers înseamnă să propunem o altă paradigmă, în sensul trecerii de la viziunea unui om la o viziune în patru. Cum am spus şi înainte, artiştii nu pot rămâne blocaţi doar în perspectiva care le este proprie, ci trebuie să fie afectaţi şi în dialogul cu ceilalţi. În cazul nostru specific, dorim să se creeze o sinteză a patru perspective. Acest fel de a gândi şi de a crea construieşte astfel de proiecte, cu spectru larg, diversificat, dincolo de limitele de viziune ale fiecăruia. Apoi aş traduce leadership prin termenul din limba latină, autoritas, care derivă din verbul augere. Augere înseamnă a avea grijă de ceilalţi, a-i ajuta să crească, deoarece acela care ghidează are competenţele necesare. Fiecare dintre noi patru poate fi autoritas, dat fiind că a acumulat o anumită sensibilitate, dar şi cunoştinţe valoroase. Mai există încă o componentă fundamentală: un respect profund pentru ceilalţi. A fi împreună înseamnă, pe de o parte, a nu ne permite să ne cristalizăm, iar pe de altă parte, ne ajută să clarificăm şi să aprofundăm direcţiile, scopurile fiecăruia. Văd în noi un organism plural, cel pe care îl vedem la plante, unde observăm că simţurile sunt multiplicate printr-un principiu modular. Sau, altfel spus, o inteligenţă plurală, o cooperare strânsă în unităţi compacte.
Valentina De Piante - Bad Mamma (foto: Lavinia Pollak)
A.B.: Din punctul meu de vedere, inovaţia în sine nu e un obiectiv al acestui proiect. Lucrurile simple sunt cele care contează în primul rând şi pe care vrem să le hrănim: timpul şi spaţiul de creaţie, imersiunea în procese creative asumate, întâlnirea cu publicul şi cu alţi artişti. Nu cred că ne propunem să inventăm ceva nou, ci mai degrabă să favorizăm dezvoltarea unei specii. Vrem să construim mai multă constanţă, mai multe cadre şi contexte nutritive într-un domeniu încă fragil. Apoi, toate acele valori care ne-au adus împreună se reflectă în conţinutul proiectelor noastre, ceea ce cu siguranţă ne va poziţiona diferit. Vrem să ducem dansul în locurile în care ajunge mai rar: spitale, şcoli, grupuri vulnerabile, să încurajăm diversitatea şi să îmbrăţişăm complexitatea posibilităţilor de a fi. Acest lucru e strâns legat de faptul că şi noi, la rândul nostru, am ales să funcţionăm ca un colectiv, în care inteligenţa, voinţa, forţa şi acţiunea curg fluid, se transferă şi se pasează continuu. Nu e uşor, încă învăţăm, dar ne străduim să ne repoziţionăm constant în acest mod de a gândi, de fiecare dată când lucrurile au tendinţa de a deraia. În proiectele pe care le am în desfăşurare în 2021, toate aceste idealuri sunt bine inserate, aşa că pot spune că sunt norocoasă, mă aşteaptă un an de practică şi de integrare.
C.L.: Ceea ce conferă unicitate acestui spaţiu este faptul că se constituie ca proiect colectiv care reuneşte artişti din lumea dansului şi care, deşi în relaţii foarte bune, nu au avut multe ocazii de a colabora înainte. Ne dorim foarte mult să păstrăm această deschidere către alţi artişti şi să extindem acest mod colectiv de colaborare. Felul în care funcţionăm este unul nonierarhic, în care supunem la vot fiecare decizie şi încercăm să ne aducem toţi contribuţia în toate proiectele. Unul dintre proiectele de viitor constă în crearea unui spectacol colectiv în care toţi patru să semnăm coregrafia şi să performăm. De asemenea, la nivel de cadru fizic, avem norocul de a avea un spaţiu foarte luminos, primitor, călduros, cu atmosferă de "acasă" şi care în acelaşi timp este suficient de încăpător pentru a primi public.
C.M.: AREAL este, în primul rând, un proiect colectiv din punctul de vedere al modului de funcţionare artistic şi al modului în care îşi articulează proiectele şi acesta este deja din start un factor de inovaţie pentru scena coregrafică autohtonă. Îmi doresc foarte mult să găsim resursele ca acest spaţiu să producă inclusiv o serie de creaţii artistice colective, dar să ducă în timp şi la apariţia unui nou mod de acţiune şi de lucru, cu accent pe proiecte de laborator, interdisciplinate, educaţie alternativă, care să valorifice procesele creative în studio şi care să permită o dezvoltare mai accelerată şi centrată pe nevoile reale ale sectorului coregrafic.
Mi-aş dori ca AREAL să producă în timp şi nişte modificări la nivelul percepţiei dansului, dar şi la nivelul pieţei, astfel încât să apară gradual noi producători, promotori, curatori şi pedagogi în scena dansului contemporan. Prin lansarea cardului de fidelitate AREAL+, pentru o sumă lunară de 350 - 450 de lei pe lună, cei interesaţi de lumea dansului contemporan vor putea avea acces timp de două / trei luni la o multitudine de ateliere, cursuri şi evenimente special organizate pentru ei. Este o altă modalitate de a ţine legătura cu publicul nostru şi de a-l aduce în jurul AREAL, care sperăm să creeze un sistem sustenabil de existenţă în absenţa unor finanţări structurale care continuă să lipsească pentru scena culturală independentă. În acelaşi timp, pentru mine este, cred, şi ultimul proiect de construcţie la nivelul infrastructurii coregrafice în care mă mai implic direct. În ultimii 25 de ani, am investit foarte mult timp şi energie în sute de proiecte culturale de tot felul şi simt că am ajuns la un capăt de linie. Mi-aş dori ca următorii ani să-i dedic în exclusivitate creaţiei artistice şi întâlnirii în formate noi cu publicul larg.
V.D.P.: În România avem nevoie în primul rând de proiecte în care oamenii pot simţi o conexiune mai mare cu ei înşişi, să dea valoare sentimentelor niciodată ascultate. Trebuie liniştite privirile, corpurile, minţile oamenilor, trebuie redată demnitatea femeilor şi bătrânilor. M-am obişnuit să citesc gândurile şi fricile în fizionomii şi gesturi. Aş dori să se centreze oamenii, tinerii, bătrânii, în corpurile-minţile lor, să se simtă acasă în propriul trup. În al doilea rând, este nevoie de o mai bună comunicare, chiar între generaţii, între centre culturale, asociaţii şi instituţii. Asta înseamnă că trebuie să învăţăm să ascultăm, chiar şi cei mai tineri. Gandhi spunea că o comunitate se creează prin comunicare. În urmă cu 22 de ani, am simţit lipsa de dialog şi doresc acum, după două decenii, să spargem gheaţa. Mă întreb dacă cei care au autoritatea ştiu ce înseamnă acest cuvânt, aşa cum l-am descris mai sus...
Cristina Lilienfeld - Eighty Five (foto: Mircea Albuţiu)
B.L.: AREAL îşi are sediul în centrul Bucureştiului, pe strada Anastasie Simu, în spatele Ateneului. Dincolo de beneficiile practice ale acestei poziţionări, cum resimţiţi conexiunea dintre ceea ce se întâmplă în acest spaţiu şi cadrul urban în care sunteţi instalaţi?
A.B.: Suntem în inima Bucureştiului, într-adevăr, şi din fericire oamenii familiarizaţi cu ceea ce facem sunt astfel aproape de noi. Cred că ne-am aşezat într-un loc în care putem creşte frumos, dar şi de unde ne putem întinde bine ancoraţi. Intuiesc că în lunile de primăvară care urmează, artiştii AREAL se vor împrieteni foarte fizic, sensibil şi vizibil cu împrejurimile.
C.L.: Este un spaţiu cu atmosferă, situat într-o clădire interbelică, care te face să simţi vibraţia oraşului. Mă refer mai exact la acea parte a Bucureştiului boem, care aduce aminte de perioada "Micului Paris", fiind în acelaşi timp ancorat în prezent, în viaţa de stradă. Desigur, după ce efectele pandemiei se vor atenua, va fi un loc şi mai viu şi animat. De asemenea, faptul că suntem aproape de parteneri precum Institutul Goethe, Teatrelli, birourile Centrului Naţional al Dansului, MNAR, Universităţile de Muzică şi de Arte, teatre etc. este un îndemn pentru mai multe întâlniri şi colaborări fructuoase.
C.M.: Poziţionarea ultracentrală şi amplasarea clădirii chiar în spatele Ateneului dau un farmec special noului nostru spaţiu AREAL. Aşa cum au remarcat şi cei care ne-au vizitat deja, ai senzaţia că eşti parcă eşti la Paris sau într-un alt oraş european, iar imaginea cupolei Ateneului văzută de foarte aproape şi proximitatea cu cafenelele şi restaurantele de pe strada Nicolae Golescu schimbă complet percepţia. Conexiunea cu spaţiul este, fără îndoială, una directă şi afectivă. De curând, în timpul uneia din improvizaţiile din finalul primului meu atelier Dansul sufletelor de la AREAL, am ieşit pe unul din cele două balcoane şi am făcut cu mâna trecătorilor care erau la coadă la faimoasele eclere. Apoi, la finalul atelierului, după cele şase ore de lucru intens (tot timpul cu măştile pe faţă), am ieşit şi ne-am aşezat la o discuţie finală pe treptele Ateneului în timp ce ne uitam la stele. Cu siguranţă apropierea de Ateneul Român este de bun augur şi ne inspiră. De altfel, unul din proiectele viitoare pe care vom încerca să-l dezvoltăm la AREAL este un laborator colectiv de dans şi muzică contemporană.
V.D.P.: Spaţiul este unul cu totul special, aduce cu el o frumuseţe remarcabilă şi o anumită memorie a trecutului. Până acum am activat în foste fabrici recondiţionate, în foste depozite. Sigur îmi va afecta următoarele procese de lucru, el va fi o prelungire a corpului...
Stagiunea Corp (foto: Alina Uşurelu)
A.B.: Eu sunt mai optimistă de fel şi sper că toată această distanţare, de corpul nostru şi de ceilalţi, să declanşeze procese individuale şi colective de apreciere mai asumată a corpului şi a interacţiunii vii. Oamenii simt toate aceste lipsuri, vorbesc despre ele şi încearcă să compenseze prin înrolarea la diverse propuneri online sau în medii pe care, într-un final, le evaluează ca fiind sigure. E posibil ca pentru mulţi dintre noi această constatare să fie brutală, să vină cu costuri de moment care să ne scoată de pe axa echilibrului precum şi de pe cea a productivităţii şi eficienţei, dar eu cred că, indiferent cum se vor întâmpla aceste realizări, ele sunt esenţiale şi inevitabile. Cred că suntem cu toţii acum într-un creuzet de reinventare, căutare şi aprofundare din care vor ieşi lucruri proaspete şi valoroase. E un proces, iar pentru mine procesele sunt preţioase.
C.L.: Dacă mă conectez la această imagine, îmi vin, din păcate, o groază de gânduri nu prea optimiste. Cred că pandemia a creat o separare şi mai mare a minţii faţă de corp în majoritatea oamenilor. Sau o ignorare a conexiunilor evidente între felul în care funcţionează cele două. Cred că suntem într-o perioadă de criză pentru dansul contemporan şi pentru artă în general şi mai cred că am ajuns în punctul în care trebuie să ne reinventăm ca formă artistică. Cu siguranţă nu sunt singura care îşi pune întrebări în acest moment. Am luat parte la o serie de discuţii şi întâlniri internaţionale şi locale cu coregrafi, performeri, teoreticieni, toţi întrebându-ne cum mai putem continua în aceste condiţii. Răspunsul nu a venit şi nici nu cred că trebuie să ne grăbim să îl dăm. Ce îmi spune deocamdată intuiţia este că răspunsul se află undeva în contactul direct cu oamenii, cu societatea. A ne duce cu spectacolul în stradă, în şcoli, în birouri, acolo unde încă nu avem cadre, dar unde poate este mai multă nevoie de noi. Şi aceasta este una dintre misiunile noastre ca spaţiu AREAL. Cred că întrebarea poate rămâne deschisă şi mai cred că, dincolo de pesimismul care mă încearcă în ultima perioadă, mă pot baza pe speranţa că dansul va supravieţui ca artă.
C.M.: Eu sunt încă sub efectul primului atelier cu emoţii şi întrebări, intitulat Dansul sufletelor, pe care l-am condus la AREAL în perioada 19-27 martie 2021. În ultima şedinţă, am petrecut şase ore de lucru în care am desenat, scris, vorbit şi, desigur, dansat intens. Din această perspectivă, pot spune cu certitudine că AREAL va avea un impact major în viaţa oamenilor care-i vor trece pragul. Cred că în acest moment dificil al omenirii, în care luptăm împotriva pandemiei şi a problemelor provocate de ea (inclusiv Zoom fatigue, burnout, depresiile legate de izolarea în casă, lipsa oamenilor din vieţile noastre şi dispariţia celor dragi), dansul contemporan este una din armele cele mai importante de luptă împotriva virusului. Pentru că ne (re)aduce mai aproape de corpul nostru şi de oameni. În acest context, AREAL este "zâmbet, creaţie, bucurie, mângâiere, surpriză, susţinere, joacă, fugă, lacrimi de fericire, apropiere, blândeţe, vulnerabilitate, uitare de sine, fragilitate, flexibilitate, stare de bine, sinceritate, adevăr, reciprocitate, emoţie, lipsa controlului, graţie, necunoscut, curiozitate, acceptare, eliberare, frică, climax cu fragmente de corpuri, recunoştinţă, durere, extaz, respiraţie, iubire." (Note pe marginea atelierului Dansul Sufletelor condus de Cosmin Manolescu la AREAL în perioada 19-27 martie 2021).
Sunt convins că pandemia va schimba negreşit modul în care ne vom construi în viitor creaţiile şi proiectele artistice şi felul în care ne vom raporta la corpul nostru sau al spectacolului. Eu am făcut deja pasul acesta încă de acum şapte-opt de ani, când am părăsit scena clasică de tip black-box şi am început să fac proiecte şi spectacole de natură participativă în camere de hotel, în apartamente domestice sau chiar în natură, cum s-a întâmplat în cadrul Simple Plăceri, prezentat sub forma unei drumeţii performative în mijlocul pădurii pe drumul către Cascada Urlătoarea. Îmi doresc să lucrez mai mult cu valoarea terapeutică a dansului şi cu starea de bine, care este un indicator al calităţii vieţii. Astfel, după prima jumătate a lunii aprilie 2021, voi lansa la AREAL un nou format de întâlniri one-to-one, în care timp de două ore mă voi întâlni la o cafea şi la o sesiune de dans cu un spectator interesat de dansul contemporan (fie online, fie în spaţiul fizic de la AREAL) şi voi organiza şi o primă reuniune a comunităţii Dans-Wanderer (un proiect artistic pe care l-am lansat în 2017). Pentru luna mai 2021, în cadrul programului 4 Corpuri cofinanţat de AFCN, vom organiza la AREAL, împreună cu Fundaţia Gabriela Tudor, un laborator interdisciplinar despre intimitate şi relaţia noastră cu corpul afectat de pandemie, dar şi un atelier de dans contemporan pentru persoanele cu deficienţe de vedere sau chiar nevăzătoare. Iar în luna iunie 2021 abia aştept să plec cu un grup mic de oameni iubitori de dans şi natură, retrăgându-ne în dans contemporan şi călătorii emoţionale pe plajele din insulele Creta şi Gavdos din Grecia. Pentru că munca şi dansul în natură, cu corpul, nisipul, marea şi stelele, mă bucură la fel de mult ca deschiderea AREAL în mijlocul acestei pandemii.
V.D.P.: Pandemia a produs un lucru foarte bun din punctul meu de vedere, în sensul în care a radicalizat conştientizarea drumului fiecăruia în cadrul comunităţii. Noi nu putem să ne oprim procesul de conştientizare a ceea ce ne-am propus, căci ştim că totul depinde de curaj. Nu putem face paşi înapoi acum. Trebuie să ne stabilim priorităţile legate de sensul profund de a fi legaţi unii de alţii, între noi, oamenii, şi cu toată natura minunată din care facem parte. Proiectele noastre vor continua în multiple forme, se vor metamorfoza şi, odată cu ele, şi noi. Vom crea spectacole: şi la distanţă, şi în parcuri, şi în pieţe sau pe acoperişuri, vom vorbi cu voce tare, vom face podcasturi, ne veţi auzi de departe şi vom organiza ateliere folosindu-ne forţa, capacitatea de a ne minuna şi intuiţiile. Pe scurt, aceleaşi resurse pe care ni le arată copiii noştri.
