Ferenc Sinkó a coordonat în martie 2021 un Workshop de mişcare la Teatrul Naţional Aureliu Manea Turda. Acest interviu a fost luat la finalul celor 4 zile ale workshopului.
Ferenc Sinkó (Foto: Bíró István)
Mihai Pecingine: Ce fel de întrebare ţi-ar aduce bucurie, într-un interviu?
Ferenc Sinkó: Prima întrebare care îmi vine în minte este: «cum eşti»? Pentru mine e un punct de pornire.
M.P.: Atunci dă-mi voie să te plagiez: cum eşti?
F.S.: Sunt obosit, dar e o oboseală ca după o premieră, oboseală care nu doare, nu te pune la pământ. Mai mult o oboseală de împlinire. Chiar asta simt. O oboseală egală cu un sentiment de bucurie, cumva chiar de succes. Suntem după patru zile de workshop în care m-am ocupat de ceea ce îmi place cel mai mult: să urmăresc oamenii, să urmăresc reacţiile, să propun şi să văd cum acele propuneri explodează în ceilalţi, ce impact au. Asta întotdeauna mă bucură şi mă pune într-o stare de atenţie ascuţită. Dar totodată e un du-te vino, e un schimb de vibe şi stare, care pe mine mă încarcă.
Aici, la Teatrul Naţional Aureliu Manea Turda, am putut să exersez din plin. Am avut şi o plasă de siguranţă, fiindcă participau şi oameni pe care îi ştiam, pe care mă puteam baza. Mă cunosc, îi cunosc şi ştiu că sunt deja câţiva convinşi de ceea ce era de făcut. Dar în mare parte erau oameni noi, pe care urma să pun radarul, un radar cât mai invizibil, cât să nu se prindă că sunt sub lupă.
M.P.: Crezi că prezenţa unor oameni care te ştiau facilita deja conexiunea cu grupul? Faptul că tu aveai puncte de sprijin susţinea demersul tău în ansamblu?
F.S.: Da, cumva chiar la început, la iniţiere, m-a pus într-o poziţie confortabilă. Dar după aceea atenţia mea s-a îndreptat mai mult spre cei pe care nu îi ştiam. Bineînţeles, eram atent şi la cei care mă ştiu şi mă tot întrebam: «Wow, stai un pic, data trecută a funcţionat cu ei, dar acum că deja ştiu - nu neapărat metoda, dar cumva parcursul meu - oare în ei se mai găseşte o fărâmă de curiozitate, oare mai găsesc ei ceva nou?» Voiam să nu fie ceva redundant, să nu fie o chestie de felul "ştiu exerciţiul ăsta, ştiu unde batem, încotro mergem". Dar vorbind cu câţiva dintre ei, chiar despre asta discutam, au spus că au putut să găsească o parte necunoscută a acestor lucruri cunoscute.
În primul rând, confortul mi l-a dat reacţia celorlalţi. Pe aceea m-am aşezat şi am zis: «OK, îi am». Întotdeauna e chestia asta: «Îi am sau nu îi am? Sunt cu mine sau nu sunt cu mine?»
M.P.: Care este experienţa lucrului cu unii dintre foştii tăi studenţi după o perioadă mai lungă? Cum percepi întâlnirea cu ei?
F.S.: E bună întrebarea asta, pentru că nu ştiu, nu am simţit. Acum că îmi pui întrebarea încep să mă gândesc. Parcă aceste întâlniri nu sunt reîntâlniri. E cumva o continuare a ultimei noastre întâlniri.
M.P.: Deci faptul că perioada dintre întâlniri este mai lungă nu dăunează cu nimic.
F.S.: Nu. Acum, cu aceşti oameni, reîntâlnirea era pentru mine atât de organică, încât nici nu am sesizat acel gap, acea perioadă, nu am simţit deconectarea şi reconectarea. Sau nevoia unei reconectări.
M.P.: Mai mult continuitatea.
F.S.: Cumva la majoritatea oamenilor cu care m-am întâlnit simt acea continuitate, neforţată.
M.P.: Ce înseamnă pentru tine mingea? Ce simbolizează mingea în exerciţiile voastre?
F.S.: De multe ori uit de minge când nu se ivesc astfel de ocazii. Eu folosesc mingea mai degrabă când ţin un atelier, când sunt într-un grup, unde dirijez lucrurile şi dau tonul. Mingea asta e legată de aceste exerciţii - pe care nu ştiu când le-am început şi le-am tot reinventat - e cumva ca un partener, ca un asistent. Mingea îşi face treaba, eu doar trebuie să observ traiectoria şi cum funcţionează, dacă funcţionează sau nu. Jocul cu mingea porneşte de la ideea de joc, poate şi de la ideea de competiţie. Şi întrebarea e cum putem să deconstruim şi să disecăm un joc care poate părea banal, să facem din acest joc un exerciţiu, o chestie care se poate analiza. Cumva chiar mă uit la minge ca la un barometru care ne arată greşelile, concentrarea (asistent-facilitator, multi-instrument). Eu sunt fascinat să mă uit la mingea aceea.
M.P.: Crezi oare că e relevant numărul de oameni care participă la jocul cu mingea?
F.S.: Lucrurile diferă în funcţie de număr, dar nu ştiu dacă fundamental. Dacă aş face workshop după workshop ar merge să fac o analiză. Dacă aş lega trei experienţe una după alta, cu grupuri diferite, atunci aş putea să le calibrez. Dar întotdeauna wokshopurile vin cu pauze între ele şi atunci repornesc acest joc şi mă ghidez după numărul de participanţi. Nu văd diferenţe, dar încă nu am ajuns să analizez foarte atent acest lucru.
M.P.: Jocul cu mingea sau jocul cu numele? De la un punct încolo, voi practic vă aruncaţi numele de la unul la altul. Mingea era un vehicul, dar de fapt pasarea se făcea mult mai stratificat. M-a surprins cât de prezent e numele partenerului de scenă în întreaga activitate pe care voi o creaţi.
F.S.: Toţi adaugă câte un strat. Totul începe cu aruncarea unei mingi, după care, pe lângă impulsul de a servi, vine şi un impuls care dă direcţia mingii. După care direcţia se poate schimba. Spui şi specifici direcţia de unde a venit mingea, în timp ce arunci în altă direcţie, după care poţi să anticipezi puţin. Sunt mai multe straturi, cel puţin vreo 5-6 straturi pe care le alternez. Nu cred că fiecare strat vine cu un grad de dificultate mai mare, ci e un switch de percepţie, de atenţie.
M.P.: Care e obiectul / subiectul workshop-ului pe care l-ai coordonat aici, la Teatrul Naţional Aureliu Manea, din Turda?
F.S.: Cu asta am şi eu o problemă, sau nu neapărat o problemă. Poate nici nu am intenţia de a structura într-un fel anume workshop-ul sau de a merge pe o direcţie foarte strictă. În prima zi când am venit şi mă uitam pe avizier, am văzut Workshop de mişcare. Şi mi-am zis: «stai mă, eu trebuie să fac un workshop de mişcare? Oare e destulă mişcare în aruncarea mingii?».
M.P.: Îmi place cum o povesteşti, pentru că îmi place ideea de întâlnire cu avizierul.
F.S.: Da, întâlnirea cu scopul meu oficial. Şi bineînţeles a şi venit prima reacţie din grup, apropo de cum eşti. De aceea îmi place această întrebare, fiindcă întotdeauna e prima întrebare pe care o pun de obicei, oricare ar fi contextul. Pentru că trebuie să ştiu minime informaţii despre celălalt, mai ales într-o situaţie de lucru. După aceea, foarte repede, am demontat această povară a necunoaşterii. Altfel chiar nu sunt rezistent la a face ceva ce nu sunt eu, a pretinde ceva opus. Mă închid şi sunt fals. Şi simt o epuizare foarte rapidă în a susţine ceva cu care nu am contact. Şi de aceea mi se pare onest să spunem premisele.
Ştiu că întotdeauna avem şi aşteptări, proiecţii. Cumva aceste proiecţii sunt de demontat, să le demontăm cât mai repede, să proiectăm din momentul în care ne-am întâlnit, hai să proiectăm împreună. Pentru că dacă proiectăm în paralel e mult mai greu să ne facem acelaşi film. Cineva spunea că abia aştepta să ne mişcăm, să ne dezmorţim, şi era primul pumn aşa, un croşeu direct. Şi am început să demontez puţin această aşteptare.
Dacă vorbim de scopuri sau direcţii: să nu anticipăm, să încercăm să legăm lucrurile din moment în moment. De aceea scrisul mi se pare atât de greu pentru mine, fiindcă e o proiecţie. Am o frică de a scrie ceva, pentru că acel ceva e deja fix, e scris, şi conţine un adevăr din care nu pot să mă retrag. În întâlniri îmi place să creez acea atmosferă de aici şi acum şi vedem încotro mergem, să fim atenţi unul la celălalt, să aflăm cum e celălalt şi în funcţie de cum este celălalt să acţionăm. În începuturile de întâlniri cu asta mă ocup mai degrabă, să iau temperatura. Îmi ştiu temperatura proprie în acea zi. Şi e fascinant, fiindcă în fiecare zi temperaturile se schimbă. Cred că, cu grijă şi cu atenţie, lucrurile se pot ameliora puţin. Sunt momente şi am presimţiri când zic ok, «ziua asta s-a dus». Dar intervine întrebarea: faţă de ce? Ce aşteptări ai avut tu de la ziua aceasta sau de la ziua precedentă? Dar acum suntem aici, aflăm cum e fiecare şi încercăm să luăm / să iau cea mai bună decizie de a merge undeva, la mijloc. De aceea niciodată nu-mi propun de acasă lucruri, deşi vin idei (asta am uitat să fac, ce bine s-ar lega asta de ziua de ieri). Şi intri şi primeşti o altă stare, cumva simţi că «nu puşcă», şi te întrebi cum să infiltrezi proiectul tău în acel context?
M.P.: Ce înseamnă simplitatea pentru mişcarea scenică? Ce înţelegi tu prin simplitate când vine vorba de mişcare scenică? Dacă există o valoare posibilă a mişcării scenice şi aici e ceva de antrenat, cum putem vorbi despre asta?
F.S.: Mă aud tot timpul spunând simplu, gândiţi simplu, încercaţi simplu, nu supra-apreciaţi sau sub-apreciaţi, chiar sub-sub-apreciaţi lucrurile. Şi îmi dau seama cât de uşor şi de simplu e de spus, ca cerinţă, dar şi că e atât de greu de făcut. Ca să ajungi la simplitate trebuie să deconstruieşti mai degrabă, iar deconstrucţia necesită un lucru, o energie, alt tip de energie, renunţarea. Bineînţeles, dacă auzim la prima mână, poate să se înţeleagă ca o ieşire din joc. Nu, nu despre asta e vorba. Renunţă la surplusul acela, renunţă la blocajul acesta, du-te mai departe. Asta se poate antrena, mai ales lucrând în grup. Poate e cineva care duce mai departe jocul. Sunt decizii luate la comun cumva, din exterior aşa se vede. Însă în interior sunt decizii individuale. Iar renunţarea la ceva, la un impuls care la momentul acela nu mai e eficient, nu mai funcţionează în sistemul acesta, e un element vital. De aceea pas este una dintre cele mai frecvente vorbe, e o mantră a mea. Pas. Încearcă să pasezi, lasă, lasă, lasă, gândeşte-te la joc. În momentul blocajului eşti tu acolo, prin blocajul tău poţi să blochezi jocul. Încearcă să te focusezi pe joc şi de acolo poate şi aceste blocaje se pot debloca, cumva separat de joc, neinfluenţând jocul, individual.
Nu ştiu cum se aude din afară. Am acest rol de observator şi de ochi exterior care are doar grijă să analizeze şi să mai dea nişte hinturi, nişte idei pentru deblocaj, dar de multe ori îmi vine să ies din el şi să mă întreb: «Dacă eu aş fi în locul lor, dacă aş fi în rolul de participant, când trebuie să mă adaptez la ceva nou, cum ar fi»? Propun doar ce ştiu sau ce pot anticipa, acesta e şi parcursul, propui ceea ce deja ai încercat, lucrurile sunt rulate, doar că grupul se schimbă. De pildă, foştii studenţi ziceau că exerciţiile sunt la fel, le-au recunoscut, corpul lor a recunoscut exerciţiul şi toată atmosfera, dar grupul şi dinamica nu mai sunt la fel. Se schimbă, se reformulează lucrurile, intri într-o sesiune de adaptare, care oferă workshop-ului nişte elemente necunoscute.
M.P.: Ce fel de public ar avea de câştigat de pe urma unui astfel de workshop? Studenţi de actorie şi atât, studenţi într-un sens mai larg sau un public general?
F.S.: Am lucrat cu civili, cu copii şi cu adolescenţi şi am făcut aceleaşi exerciţii, la acelaşi nivel. Cred că acest tip de lucru e înaintea actoriei, e un fel de antrenament al corpului, al minţii, al concentrării. De multe ori experienţa de actorie poate fi un obstacol, pentru că în teatru se intră într-o zonă mecanică. Pentru actori e mult mai greu să ajungă la o simplitate, ei sunt nişte soldaţi antrenaţi. Mecanisme peste mecanisme peste mecanisme. Ei trebuie să deconstruiască mult mai mult decât un om de pe stradă, care vine şi se întâlneşte cu o chestie proaspătă şi se adaptează la ea. De aceea cred că funcţionează foarte bine la studenţi, pentru că sunt încă proaspeţi, nu au mecanisme dezvoltate, de apărare, nu au tentaţia de a alege calea uşoară, care nu e însă calea simplă. Şi nu vorbim de audienţă, ci de practică. Din interior eşti mult mai atent la ce se întâmplă acolo. Nu ştiu cum se percepe acest lucru din afară, dacă nu practici, dacă te informezi despre asta doar prin filme, proiecţii, citind ceva sau văzând, dacă e de ajuns.
M.P.: Putem înţelege acest răspuns ca un call-to-action? Vorbim concentrat despre subiectul workshop-ului, despre atelier şi antrenamentul minte-corp-suflet. Şi apoi, omul care audiază sau vede sau citeşte, primeşte şi o invitaţie de a încerca şi el. Poate e mai important call-ul, decât discursul.
F.S.: Da, dacă vorbim de workshop. El are menirea de a lua acea presiune a produsului finit, a unui target, a unei ţinte foarte, foarte exacte, a unui deadline şi a unui produs care trebuie să apară la final. Toate acestea fură atenţia. Ştim încotro trebuie să ajungem, de aceea noţiunea de workshop, de - nu avem nimic de pierdut -, timpul acesta este valoros, alocat pentru a pedala câteodată în gol, dar câteodată cu spor. E absolut necesar pentru domeniul teatrului. Pentru că e un refresh, o curăţire a mecanismului, încerci lucruri noi, pui o piuliţă nouă. După aceea oricum reintri în sistemul standard de a produce, dar totuşi ai avut un schimb de ulei.
M.P.: În plin zbor, cum este alimentarea la aeronave.
F.S.: De aceea îmi place acest format de atelier. Acea presiune a momentului premierei probabil m-ar bloca. De obicei încerc să amân finalizarea în proces. Şi, bineînţeles, asta e o loterie, fiindcă trebuie să fie convins celălalt, cel care e axat pe «dar Teatru când facem», pe dorinţa de a produce. Însă pe urmă descoperă un mod de lucru nou, la care trebuie să se adapteze. E necesară puţin recalibrare pentru a începe să lucrezi cu actorii.
M.P.: Îţi mulţumesc pentru interviu, Fero.