O zi sălbatică, pustiită de vânt.
Ne-am certat înnegrind tencuiala pereţilor,
dar am găsit drumul de-ntoarcere
la tine, la mine.
Mă-nalţ un pic şi pielea mea asudată
se desprinde de pielea ta foşnind,
îmi pun inima la locul ei, într-a ta:
o farfurie de lut peste alta.
Fereastra e deschisă: albastră-i luna mai.
În grinda de deasupra noastră, moartea înaintează
cu o miime dintr-un centimetru, pocneşte uşor.
Dar cintezoiul pe creanga goală
cântă, cântă.
Vântul îi zburleşte puful de pe piept.
Cu mult mai falnic e cântecul
decât tremurătorul trup!