Promiştea grainului

De-a dura cu Pământul să dau din nou îmi vine,
să-l ţin între picioare de parc-aş sta pe vine,
să vărs din mine ploaia cu cerbii ei cu tot,
să fug din cinci oraşe,
să pot şi să mai pot,
să-mi smulg din tine floarea,
Pamânt străin ce eşti!
Mi-e neaua ca sudoarea şi stă din sus lovită
o ciută,
din poveşti cu indieni bătrâni,
găsiţi prin buzunarele propriei mele uitări
salubre şi intacte.
Sărmană moarte,
nimeni nu te mai vrea,
atât de grasă şi inutilă
ca un incest grăbit în şura dintre două apusuri,
din care plec la iarmarocul de trupuri.
Poate-mi găsesc alţi ochi, alte mâini, alţi noi...
Şi-n ziua-n care nimeni nu mă va mai cunoaşte
te voi stârpi dintr-una
şi-ntr-un lătrat de broaşte,
pământ nebun ce ura, furtuna şi abisul mi le-ai înfipt în umăr!
Şi nu-ţi mai cunosc scrisul,
şi faţa ta de nimeni,
culori ce-şi ies din fire,
obraznice,
şi lauri pe capii tăi din port
trei sfinţi lipind blesteme, intrarea de la mort.
Şi-n antecamera privirilor înfipte una-ntr-alta
stai şi-ţi goleşti sfârşitul,
în ciotul tău de slut,
ciuntită ţi-e pădurea de gânduri şi de pleoape...
Găina-ţi fuge marea
copiii-ţi cresc pe şoapte
şi-n balele de aur, arginţi de mână sparta,
să-ţi speli păcatul, Abel!
Şi să nu crezi că-i artă
de câte ori îţi mâncă din palmă Zeul Soare
şi-ţi cresc unghii în cap
şi-n zorii zilei moare
poştaşul spânzurat la capăt de scrisoare...