- Şşşt... taci - murmură copilul cu buzele aproape lipite, dar femeia nu-l auzi şi continuă, uitându-se mânios către bărbatul care stătea proţăpit în cadrul uşii.
- Iar a furat carne din garniţă. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta tot ce-i spun, parc-ar fi de pe altă lume, zău. N-am mai pomenit aşa copil. Şi numai din vina ta, că îi ţii partea mereu...
Bărbatul înalt şi bine clădit privea încruntat tărăboiul, sprijinit cu umărul în tocul uşii. Îl nemulţumeau, în egală măsură, furia oarbă a femeii şi îndârjirea de neînţeles a copilului.
Făcu câţiva paşi, se apropie de băiat şi aşezându-se pe vine, îl întrebă blând.
- Cui ai dat carnea? Ai mâncat-o tu?
Copilul zvâcni din cap.
- Atunci cui ai dat-o?
Copilul nu răspunse. Privea undeva înainte, dincolo de pereţii de lemn ai casei sărăcăcioase în care trăiau, dincolo de grădina înverzită, spre un ceva anume numai de el ştiut.
- O dai unui animal, aşa-i? Nu i-o dai lui Mau?!
Copilul zvâcni din nou din cap.
- Dar cui o dai? Altu-i animal, nu-i aşa?! Unuia sălbatec, care vine din pădure, da?
Copilul zvâcni iarăşi din cap.
- Nu vine din pădure? - se încruntă bărbatul a mirare. Atunci de unde vine?
- Din pământ!
- Din pământ? Dar ce animal e ăsta?
- Câinele pământului - murmură copilul şi se încordă ca şi cum ar fi fost gata s-o şteargă la prima mişcare a bărbatului.
- Auzi ce tâmpenii scoate pe gură, cine ştie cu ce şobolan mizerabil se mai joacă pe-afară şi vine aici în casă să aducă toţi microbii - ţipă femeia din nou înfigându-şi mâinile în păr şi răscolindu-l dincolo de ceea ce fusese deja răscolit. Auzi tu, câinele pământului... Cine a mai pomenit aşa ceva?! Ţi-am spus eu că zgabercea ăsta a luat-o razna, dar nu vrei să mă asculţi, tu o ţii una şi bună...
- Să taci! - strigă bărbatul de se cutremurară ferestrele şi atât femeia cât şi copilul înţepeniră.
Apoi bărbatul se ridică, îl cuprinse pe puşti cu braţul pe după umăr şi ieşiră amândoi afară, aşezându-se pe prispa de lemn.
- E prietenul tău câinele pământului?
Copilul încuviinţă din vârful bărbiei şi pentru prima dată o urmă de zâmbet îi încolţi în privire.
- Mi-l arăţi şi mie? Vreau să-l cunosc şi eu.
- N-are să vie dacă te vede! - răspunse ferm copilul.
- De ce crezi asta?
- Nu iubeşte oamenii!
- Nu iubeşte oamenii?! De unde ştii?
- Mi-a spus.
- Câinele pământului vorbeşte?
- Sigur! Adică nu. Adică da - se bâlbâi copilul.
- Cum vine asta? Vorbeşte sau nu vorbeşte?
- Vorbeşte, dar nu cu gura. Vorbeşte aşa... direct în capul meu. Îi trec vorbele prin firele mele de păr şi-mi ajung direct în cap, nu trec prin ureche.
- Şi cum arată câinele pământului? Poţi să-mi spui cum arată?
- E aşa... ca pământul... cenuşiu. Şi are o blană ca din fire de iarbă, dar nu sunt verzi, sunt ca pământul, cenuşii. Şi are glod prin blană pentru că se târăşte. Şi n-are ochi. N-are nevoie de ochi. El vede cu mintea, vede totul cu mintea. Şi are gura mare şi colţi lungi şi ascuţiţi şi picioare groase şi puternice şi gheare ca nişte cârlige ca să poată să apuce şi să ţină strâns. Seamănă cu un lup, dar are picioarele scurte, căci trebuie să se târască pe burtă ca să intre repede sub pământ, dacă vine un om...
- Şi de ce vine aici câinele pământului dacă el trăieşte sub pământ? De ce iese deasupra?
- Ca să ia oamenii ne-buni. Oamenii ne-buni n-au voie pe pământ şi câinele îi alege pe cei ne-buni de cei buni şi îi duce dincolo, în lumea cealaltă.
Bărbatul oftă lung şi privi aidoma copilului în zare. Nu mai ştia ce să spună. Femeia avea întrucâtva dreptate. Imaginaţia puştiului devenea de-a dreptul bolnavă. Şi nu atât imaginaţia îl îngrijora, cât mai ales amestecul de real şi ludic din capul său. Câinele pământului nu putea fi hrănit cu carne din garniţă...
***
- Ce să vă spun?! E un copil foarte timid. Se vede că nu are fraţi sau surori şi că staţi într-un loc izolat. Îi merge mintea, nu pot să zic, dar pare tot timpul pierdut, nu se concentrează pe ceea ce facem.- V-a spus ceva despre câinele pământului?
- Ooo... Doamne, da! I-a îngrozit pe copii cu povestea asta legată de câinele pământului. Cum îl necăjeşte cineva, îi povesteşte despre câinele pământului şi despre cum o să-l înhaţe ăsta şi o să-l ducă în lumea cealaltă. Are o imaginaţie fantastică şi povesteşte cu atâta însufleţire, încât pare absolut real ceea ce spune. I-a îngrozit pe ăştia mici. Dar e un copil bun, nu trebuie să-l certaţi pentru asta, povestea e doar mijlocul său de a se apăra de răutăţile celor din jur.
- Credeţi căăă...
- Cred că are nevoie de mai multă iubire. Şi da, cred că ar trebui să mergeţi cu el la un psiholog. Nu neapărat pentru ceea ce se întâmplă acum, ci mai ales pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor...
***
- Ţi-am spus că e bolnav şi că trebuie să facem ceva, dar tu nu şi nu, că n-are nimic copilul şi că se va face bine dacă stă în natură, în aer curat...- N-are nevoie decât de iubire, ai auzit ce-a spus. Ar trebui să faci un minim efort...
- Eu să fac un efort? Eu să fac? Eu care toată ziua am grijă de el, îi dau să mănânce, îl spăl, îl calc?! Şi de casă! Si de gospodărie! Eu să fac efort? Ce ştii tu, îţi pui palma-n fund şi pleci şi mă laşi cu toate... Naiba ştie unde te duci şi ce faci. Nici nu te interesează ce se întâmplă cu noi...
- Te rog să nu ţipi. O să-l trezeşti...
- Nu ţip. Dar nici nu pot să accept la nesfârşit să mă învinovăţeşti pe mine pentru toate relele lumii.
- Poate că povestea asta cu câinele pământului are o sămânţă de adevăr undeva. Poate ar trebui să-l ascultăm cu mai multă atenţie şi să înţelegem ce vrea să spună.
- Omule, tu te auzi ce vorbeşti?! Ce vrei să spui? Că există un animal acoperit cu blană ca iarba şi care vede cu mintea, un animal feroce care face curăţenie pe pământ şi-şi târâie victimele în lumea cealaltă?
- Nu, poate că nu există aşa ceva, dar un ghem de adevăr trebuie să fie.
- Precis e vorba despre un şobolan gras şi murdar cu care s-a împrietenit. Ia să te duci în hambar, ştii că au apărut iar găurile alea mari în colţul dinspre meri. Ori şobolani, ori dihori. Să le astupi. Îţi dai seama câţi microbi ne aduce în casă...
- Termină cu văicărelile astea. E doar un copil...
- Tu să termini. Dacă nu faci ceva cu copilul ăsta, nu ştiu de ce sunt în stare. O să ajung la balamuc - se isteriză femeia ridicând progresiv tonul vocii.
- Şşşt... Taci. O să-l trezeşti - şuieră bărbatul nervos.
- Şşşt... taci - se auzi ca un ecou de undeva de dincolo de uşa întredeschisă de-un lat de palmă.
Bărbatul şi femeia se priviră cu ochi mari şi cu respiraţia oprită. Femeia alergă degrabă şi cu teamă împinse uşa. Nu era nimeni. Se uită lung pe scara îngustă şi întunecoasă care urca către mica mansardă. Nicio mişcare.
- Nu ştiu ce-o fi fost...
***
- Mâine ai să te duci cu taică-tu la doctor. Să-i spui tot ce te supără. Dacă mie nu vrei să-mi spui, lui să-i spui tot, ai înţeles?! Are să te întrebe şi despre câinele pământului. Să-i povesteşti tot, şi cum arată, şi unde vă întâlniţi, şi cum furi din casă ca să îi dai să mănânce. Să spui tot, să nu taci ca momâia, ne-am înţeles?!- Nu vreau! - icni copilul.
- Cum adică "nu vreau"?! Ce-i aia "nu vreau"?! Ba ai să faci exact ce-am să-ţi spun. Nu tu hotărăşti ce e mai bine în casa asta şi ce trebuie făcut. Tu eşti o mână de om care ai să creşti frumos dacă ai să asculţi de părinţi. Ai înţeles, dragule?!
- Şşşt... taci... - murmură copilul din nou printre buzele abia crăpate, dar de data aceasta femeia îl auzi.
- Tu sâsâi aşa? Dar ce naiba ai de sâsâi aşa?! Termină cu sâsâitul şi bagă la cap ce ţi-am spus. Ne-am înţeles?
- Nu - crâcni copilul.
- Nici nu mă aşteptam. Eşti mic, dar ai să înţelegi pe măsură ce creşti că-ţi vreau binele. Până atunci ai să asculţi întocmai ce ţi se spune chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei.
- Ba tu nu înţelegi, nu înţelegi nimic. Nimic, nimic... - izbucni băiatul cu ochii lăcrimând.
- Eiii... obraznicule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu maică-ta?!
- Da, pentru că nu înţelegi nimic. Pentru că el a aici şi ne ascultă. Pentru că nu trebuie să fim răi, căci dacă suntem răi câinele pământului ne prinde şi ne trage dincolo, unde e întuneric şi rece - icni ghemotocul de om, frământându-şi mâinile şi privind-o pe femeie cu lacrimile lipite între gene.
- Tu cu câinele naibii! Ce faci? Mă ameninţi? Ia vezi că-ţi ard vreo două de nu te vezi... - izbucni femeia ridicând palma.
Bărbatul sprijinit cu umărul în tocul uşii nu avu timp să reacţioneze. Animalul ţâşni ca o umbră prin uşă cu viteza unei săgeţi şi se înfipse direct în beregata femeii. Aceasta horcăi scurt, apoi se prăvăli pe podea. Sângele ţâşnea ca dintr-un butoi cu vin roşu găurit. Animalul rămase câteva secunde cu colţii înfipţi în trupul zvâcnind până când acesta încetă să se mai zbată, apoi îl apucă de mijloc cu fălcile mari şi opintindu-se pe picioarele scurte şi puternice, îl săltă pe de podea dispărând înapoia uşii răvăşite. Până să se dezmeticească bărbatul, animalul dispăruse. Abia atunci imaginea cenuşie se clarifică pe retină. Avea blana pământie şi mare ca o iarbă crescută de-a valma, picioarele puternice terminate cu gheare lungi şi ascuţite ca nişte cange, trupul îndesat şi vânjos.
Nu avea nicio îndoială, era aidoma descrierii, era câinele pământului...