Evadarea

Bărbatul aluneca printre stânci ca un gând de răzbunare printre temeri apăsătoare. Cobora în viteză, fără să se uite unde pune piciorul, fără să se sprijine, fără să gândească unde va ajunge următorul pas şi apoi celălalt şi celălalt, căzând şi ridicându-se, izbindu-se, lovindu-se, rostogolindu-se dintr-un abis închis între patru laturi, într-unul care nu avea niciun contur. Noaptea era adâncă, iar norii acoperind rânjetul lunii făceau ca alunecarea bărbatului să treacă complet neobservată. Sus, luminile închisorii rămăseseră suspendate de cer precum stelele în nopţile senine.

Ajuns la malul apei, bărbatul aruncă o privire îngrijorată peste umăr, apoi cătă din priviri făclia. Trupul său şi aşa subţiat de foame şi vlăguit de neputinţă, sângera din creştet şi până în tălpi. Colţii ascuţiţi ai stâncilor muşcaseră dintr-însul cu hămesirea hienei care simte viaţa pâlpâind moale în învelişul de carne. Cioturi de oasele albe se dezveleau luminii ce nu se ispitea încă să apară. Şi deodată se ivi un licărit de speranţă. Acolo unde ar fi trebuit să fie. Un icnet de lumină într-un abis de întuneric. Îşi ridică picioarele cu ajutorul braţelor şi le puse în mişcare unul câte unul. Marginea bărcii se vedea confuz, doar atât, marginea dinspre mal a bărcii. Cu cele câteva scânduri zgândărind malul, sfoara şi felinarul clătinându-se în vârful ei ascuţit. Atât şi nimic mai mult. Alergă spre ea, intră în apă până la coapse, apoi se rostogoli înăuntru, prăbuşindu-se pe fundul ei ca un copac doborât de furtună.
- Vâsleşte, luntraşule! Iute!

Apa era necuminte, izbind cu putere malurile şi cochilia de lemn, dar vâslaşul era puternic şi obişnuit cu alunecarea pe valuri. Bărbatul mai privi o dată îndărăt, apoi oftă luung, foarte lung, ca şi cum ar fi fost ultima sa suflare. Vâslaşul stinsese felinarul şi se adâncea în noapte cu vigoare, aşa cum inelul cu diamant scos de pe deget şi înlăturat cu mânie, se cufundă în adâncuri. O vreme nu se mai auzi nimic altceva decât bătaia ritmică a lopeţilor lovind apa şi aceasta răspunzându-le cu spumegări de furie. Apoi auzi puştile. Întâi câteva, apoi mai multe şi mai multe. Întoarse capul peste marginea bărcii şi zări luminile multiplicându-se ca într-un foc de artificii, apoi zumzetul înfundat al răcnetelor care răzbăteau din când în când surd peste marginea mâncată de vreme a lemnului. Erau însă departe, foarte departe.
- Vâsleşte, luntraşule! Iute! Trebuie să scăpăm de ei. Trebuie să scăpăm de tot! - repetă el, iar vâslaşul îl ascultă, căci continuă să înainteze cu voinicie, barca alunecând pe aripa mării ca un vultur pe aripa cerului.

Luminile deja nu se mai vedeau ca un mănunchi de stele, ci ca o lună ciuntă, ca un mic glob de lumină şi acela palid, apoi vocile dispărură complet acoperite de valuri, iar lumina nu se mai zări decât ca un solz de licărire între alţi solzi ai şarpelui de apă.
- Ştii încotro mergem, da?!
- Desigur, domnule - răspunse vâslaşul fără să se oprească câtuşi de puţin din vâslit.

Constată surprins că fuseseră primele cuvinte ale vâslaşului. Nu îi spusese nici bună seara, nici urcaţi-vă în barcă, nu îl întrebase încotro merg, nici de ce. Dar totul fusese atât de bine pregătit încât nu mai era nevoie de cuvinte. Îl privi din spate cum vâsleşte. Era un bărbat uşor gârbovit, învelit cu o pelerină de vânt din pânză groasă, ruptă pe alocuri de atâta purtat, care îl acoperea complet. Nu părea să se opintească, ci mai degrabă că mângâie obrazul mării, trecându-şi vâslele prin apă ca poetul pana prin călimară.
- Am scăpat! Mulţumesc, omule! - icni bărbatul după o vreme şi se ridică cu greu pe una din traversele de lemn ale bărcii. Luna dinapoia era atât de măruntă cât licăritul din privire, iar bărbatul îşi recăpătă încet, încet suflul. Nu voi putea niciodată să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Ştiu că ai fost plătit de prietenii mei, dar îţi jur că voi încerca să mă revanşez cât va fi cu putinţă.
- Fie cum aţi dori, domnule, dar eu fac doar ceea ce trebuie să fac. Nimic mai mult. Şi apoi nici nu am ajuns încă. Mai aveţi puţină răbdare.

Bărbatul oftă din nou, dar de data aceasta nu mai era un oftat al suferinţei, ci unul al speranţei, al liniştii. Ştia că va trebui să rămână ascuns pentru multă vreme, că nu va mai putea să se arate lumii, dar scăpase de durere şi asta era tot ce-şi dorise.
- Poţi să te odihneşti de acum, nu mai e nevoie să tragi aşa de vâsle. Nu ne mai ajung. Nu ne mai ajung niciodată. S-a terminat! O să mă odihnesc şi eu. Mult o să mă odihnesc! - mai spuse bărbatul şi zâmbi. Pe trupul său chinuit de plăgi însângerate zâmbetul se arăta ca un rânjet de fiară.
- Nu e nevoie să mă odihnesc, domnule, fac asta de când mă ştiu! Eu nu obosesc niciodată.

Bărbatul închise ochii. Îşi revăzu viaţa întreagă. Insula lui prea iubită, casa părintească, pe fraţii săi, grădina, marea, nisipul fierbinte, femeia lui zâmbind şi răsfirându-şi pletele blonde în vânt, apoi războiul şi prăpădul ce i-a urmat, cearta, cuţitul, judecata, închisoarea. Nu voia să şteargă nimic din ce-a fost. Doar de iubit ar fi iubit mai mult, atâta ar fi schimbat dacă ar fi putut.
- Aş fi iubit doar mai mult, atât - îi alunecă printre buze dar vâslaşul nu-l auzi.
- Ai auzit, vâslaşule?
- Nu, domnule.
- Nu regret nimic din toată viaţa asta. Doar că nu am iubit îndeajuns. Asta ar trebui să facem cu toţii, să iubim mai mult. Când voi ajunge dincolo, asta am de gând să fac. Înţelegi?
- Da, domnule! Aşa să vă ajute cerul. Nu mai e mult şi ajungem.

În mod evident era un om curios luntraşul. Ar fi vrut să îi vadă ochii şi chipul, dar nu putea zări nimic din el, noaptea era neagră iar luntraşul era acoperit până în creştet. După glas ar fi spus că e un moşneag ţâfnos, dar după felul în care mânuia barca părea un bărbat în toată puterea, e adevărat, posac şi un pic urâcios.

Nu mai avea răbdare. Drumul nu fusese nici scurt, nici lung, doar fusese. Se ridică în picioare, deasupra vâslaşului, încercând să dezlege zările, dar negrul era atât de adânc încât nu zări niciun indiciu. Barca se clătină şi atunci auzi zgomotul. Privi mirat pe fundul bărcii şi ridică moneda ce părea să-i fi căzut din buzunar. Era un obol. O răsuci şi o privi pe amândouă părţile, mai mult pipăind-o cu degetele decât cu privirea. Nu avusese nicio monedă la el, asta ştia cu precizie. Şi atunci de unde venea? Clar îi căzuse lui, auzise zgomotul metalului lovindu-se de lemnul umed al bărcii. De undeva dintre cârpele care îl înveleau căzuse. Sau din carne. Întinse moneda spre luntraş.
- Am găsit un obol. Nici măcar nu ştiu dacă e al meu, probabil că este. N-am ce face cu el, ia-l tu. Tu vei ştii ce să faci cu el.
- Mulţumesc, domnule, oi şti! - răspunse omul sec ca şi cum moneda era aşteptată şi i s-ar fi cuvenit fără tăgadă, apoi arătând cu mâna în zare spre un contur ce părea a fi o intrare de peşteră, mai adaugă neutru.
- Şi apoi, am ajuns.