El paso

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare şi condamnat la moarte prin împuşcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că îşi făcuse ascunzătoare chiar în sat, sub nasul soldaţilor, într-un beci abandonat, aflat îndărătul uneia dintre ultimele curţi şi că se întorcea acolo după fiecare ispravă, aşteptând ca lucrurile să se aştearnă în amorţire, pentru a planifica o nouă lovitură şi mai surprinzătoare. Eleuterio a recunoscut cu bărbăţie toate învinuirile ce i-au fost aduse şi a ascultat sentinţa fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Ştia că are să vină curând, timpul urmând să stabilească doar unde şi cum. Întotdeauna fusese convins că va muri împuşcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deşi, ascunzându-se după un trunchi gros, ca să-şi tragă răsuflarea şi să pocnească cu îndemânare pistoalele înroşite înspre urmăritorii săi, pentru ca apoi să se adăpostească după un altul, ca să-şi verse plumbii fierbinţi, şi un altul, şi un altul. N-ar fi bănuit nicicând, însă, că va fi vândut şi capturat în somn, fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii, cu povara aşteptării celor trei zile până la execuţie în piept, l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrunţuroasă şi rece. "După moarte nu există durere. După moarte există doar un pustiu nesfârşit. Lacrimile morţii, suspinele şi vaietele nu sunt pentru cei duşi, ci pentru cei rămaşi, cei ce trăiesc cu durerea despărţirii în suflet. Morţii nu fac decât să îşi continue drumul drept pe care l-au avut dinainte de a se naşte". Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Existau, desigur, nenumăraţi camarazi care ar fi fost grozav de întristaţi să afle că s-a stins, precum şi o mulţime de muieruşti prin al căror pat acoperit cu aşternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit, trecuse cel puţin o dată, care ar fi vărsat, cu siguranţă, măcar o lacrimă ştiind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. "Bine că nu mă spânzură" gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui duşman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie şi să-l prăvale în jos până în stomac, cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o duşcă şi acum. Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Căci îi era frig, foarte frig. Se sprijini cu spatele de zid şi începu să tremure. Moartea îl scărpina pe spinare. Îi simţea degetele subţiri şi tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea şuierătoare, îi simţea limba ascuţită zvârcolindu-i-se în urechi şi pântecele strivindu-l de perete, asemeni unei metrese înfierbântate, gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Se clătină câteva secunde, apoi leşină!

Când se trezi era întuneric. "Am murit" fu primul său gând. Apoi un şoarece, alergând speriat pe undeva pe lângă pereţi, căutând disperat o gaură unde să se ascundă, îl convinse de contrariu. Cineva aprinse undeva o făclie şi încăperea se umplu de o lumină lăptoasă şerpuitoare, ca un vapor care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, căci aşteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să aibă alături alămurile lui Simon, pe Conchita şi pe Leticia, să le ţină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre şi spurcate, care scuipaseră între ochi atâţia bărbaţi. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Ar fi putut chiar să fure o armă de la unul din soldaţii care îi aduceau de mâncare. Cu siguranţă că ar fi putut, dar îi era milă de ei. Cei mai mulţi erau ţărani desculţi. Intraseră în armată doar din cauza sărăciei. Nişte copii care abia învăţaseră să mânuiască o puşcă. L-ar fi condamnat la moarte sigură pe cel căruia i-ar fi furat arma. Şi-apoi îşi acceptase soarta. Ştia că totul se sfârşise. Erau ultimele străfulgerări de lumină. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sau, să le lungească tot mai mult, până când ar fi umplut tot timpul ce-i fusese dat. O idee îi încolţi în minte. Stătu câteva minute pe gânduri, apoi, cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba scrijeli pe zid o linie. Puţin mai încolo, o alta. Le uni printr-un semicerc. "Ce-i viaţa? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârşite." Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Îşi duse mâna la bărbie şi contemplă cele două linii şi semicercul, aşa cum un degustător al artei ar contempla un mănunchi de tuşe bine legate. Se încruntă, murmură doar pentru sine cuvinte neînţelese, apoi cu marginea farfuriei desenă un cerc în punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, ascuns sub acesta, ca o boabă de rouă sub frunza zgribulită. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi, atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată, sau cel puţin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba atinse cu degetul peretele, îl plimbă de-a lungul primei linii, urcă pe curbură, apoi coborî până la intersecţia cu cercul şi linia, dar în loc să o ia înainte pe linia dreaptă, îşi continuă drumul pe cercul tocmai apărut. Se roti o dată, de două ori, de trei ori... Încercă să acopere cu palma semicercul şi linia dreaptă dinaintea sa. Apoi apucă farfuria cu amândouă mâinile şi opintindu-se în zid, scrijeli un X mare peste a doua linie, ca şi cum ar fi aşezat un parapet de beton peste drumul, ce nu avea să mai fie trecut vreodată de-o suflare.


"Nu în afară, ci in interior" murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba, încercând să adune din amintiri imagini, cu care să încropească o lume pentru cercul proaspăt creat. Şi ca un copil căruia i se susură un cântec de leagăn în urechi, adormi murmurând "în interior, în interior".

N-a ştiut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc şi a sărit în picioare. "Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro - strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?" "În opt februarie domnule" - îi răspunse din mers unul dintre soldaţii tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba şezând pe vine dincoace de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis şi privind, ca un guanaco speriat, zidurile solide şi reci ale temniţei sale. "Cum... cum... cum ai ieşit de-acolo?" - spuse soldatul înţepenit de groază şi începu să urle, alertându-şi camarazii. Bărbatul îşi duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniştească şi ca să-l împace, se strecură uşor ca un abur printre barele groase, înapoi în celulă. Se aşeză pe pat şi zâmbi. Închise ochii la loc.

"Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro... - strigă Eleuterio Francisco Rubalcaba deschizând ochii cu zâmbetul pe buze, ca şi cum ar fi fost pe malul însorit al lacului, în zilele frumoase ale copilăriei - în ce zi suntem azi?". "În opt februarie domnule" - îi răspunse unul dintre băieţii care vegheau în permanenţă la uşa sa. "Şi câte zile mai sunt până la execuţia mea?" - întrebă el, privind şiret cum băiatul începe să se piardă cu firea şi să se bâlbâie. "Două, cred, domnule..." "Dar câte au trecut de când am sosit aici?" - mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba şi constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. "Nu ştiu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai ştiu... Vă rog, nu mă mai zăpăciţi aşa, de-o grămadă de zile mă tot întrebaţi asta". Bărbatul întinse mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei şi alunecă cu degetul de-a lungul cercului. "Dacă am găsi o cale prin care să ne întoarcem înapoi în trecut de fiecare dată când ajungem la un anumit punct, am putea trăi veşnic, într-o buclă perpetuă". Apoi, spre stupoarea lui Hose, se făcu fir subţire de mătase şi ieşi prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan, ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi şi se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo, ca să golească o ladă cu sticle de rom şi să strângă în braţe câteva târfe focoase.

"Hei, tu de colo - strigă sergentul lovind cu puşca zăbrelele - trezeşte-te, a sosit ceasul". Văzând că deţinutul nu se mişcă, scoase de la brâu inelul cu chei şi desfăcu gratiile. Înaintă câţiva paşi, îl apucă de umăr, şi-l zgâlţâi sănătos. "Hei... tâlharule, ţi-a sosit ceasul". Corpul bărbatului se prăvăli, însă, pe podea, ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat, duse două degete la beregata bărbatului şi aşteptă câteva secunde. Apoi rămase încremenit. Faţa bărbatului era acoperită de un rânjet larg, întinzându-se de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Şi ceea ce era şi mai grav, murise fericit.


- Doctore, te rog să ne spui cauza morţii şi momentul decesului. Este foarte important să înţelegem ce s-a întâmplat şi a cui este vina. Am fost păcăliţi, doctore şi asta nu-mi place. Nu-mi place deloc! Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator - spuse colonelul, în timp ce cu o mână îşi mângâia barbişonul, iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc de partea cealaltă a impozantului birou.

Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului, se aşeză şi fără nicio clipă de răgaz începu să desfăşoare firul explicaţiilor.
- Mă tem, colonele, că veştile pe care am să ţi le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morţii pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobişnuit, deşi am desfăcut în bucăţi corpul decedatului. Ştiu, o să spui că era un bărbat zdravăn, de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale un asemenea om. Nu pot să-ţi dau nicio explicaţie, dar aceasta este concluzia finală. Însă ceea ce este şi mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu şaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Ştiu, colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Medicina nu minte. Şi fiindcă mi s-a părut şi mie cât se poate de neobişnuit, l-am rugat pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos, să refacă toate analizele. Nici el nu a avut nicio explicaţie, dar a confirmat toate rezultatele mele. Deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit cu şaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat, din cauze naturale - încheie doctorul jenat, cu privirea în pământ...