O dungă maro

Doamna Tase, zisă şi Tăsica, era foarte mulţumită. Avea în sfârşit camera pe care o visase. O cameră numai a ei, o cameră cu tot ceea ce-şi dorise. Roti ochii de jur împrejur. Patul mare din stejar vopsit în alb, cu saltea groasă şi moale, în care corpul dumisale se afunda ca-ntr-un nor, fotoliul-balansoar în care-şi răsfoia revistele, măsuţa de ceai din cristal, raftul cu CD-uri din sticlă maronie, măsuţa de toaletă din lemn de nuc cu incrustaţii de mahon şi wenge, lampa cu ţurţuri cafenii, draperiile grele din brocart cu imprimeu floral, perdelele cu broderie manuală, covoarele de sisal cu fibră vegetală extrasă din frunze de agavă, tablourile, florile, toate... ce mai, toate erau excepţionale. Era în sfârşit fericită.

Trase jaluzele şi aprinse lampa mare într-un gest disperat de a-şi ţine bucuria aproape, de a nu o lăsa să se desprindă şi să fugă prin ochiurile de geam dispuse atipic, oarecum oblic pe perete. Camera se cufundă într-o lumină caldă şi odihnitoare. Sufletul doamnei Tase ţopăia ca o oiţă fericită peste câmpia minunilor înfăptuite. Îşi roti din nou ochii peste pereţii înveliţi într-un portocaliu-piersic catifelat şi dulce, peste tablourile cu semnături celebre, peste măştile de carnaval aduse de la Veneţia, peste stampele japoneze primite în dar de la mătuşa Mia, peste basorelieful cu boi trăgând din greu la carul primit ca dar de nuntă de la Nucuţa. Mmm, doar sus pe perete, în colţul din stânga, deasupra rododendronului, părea să zărească o dungă fină ca un fir de păr. Dar doamna Tase era prea bucuroasă pentru a se apleca asupra unor detalii atât de mărunte şi ochii îi alunecară mai departe peste volumele lui Patapievici, ale lui Cărtărescu şi ale lui Paler, Dumnezeu să-l ierte, înghesuindu-se pe noptiera dumisale, peste cutia cu trabuce a domnului Tase şi ochelarii cu ramă de aur aflate pe noptiera consortului, peste mulţimea de giuvaiericale, parfumuri, pudre şi creme de pe măsuţa sa de toaletă.
 
Doamna Tase îşi frecă palmele fericită. Totul era perfect, absolut perfect! Mmm... Cu excepţia dungii ăleia care nu-i zburase încă din minte, deşi încercase să o înlăture cu un dos de palmă, cum făcea astă vară cu muştele insidioase. Zâmbi. Îşi aminti de bancul cu Bulă. Dar crăpătura aia o scoate din minţi. Ca şi cum cineva înadins ar fi făcut la sfârşit dunga aia acolo, deasupra rododendronului, s-o enerveze pe ea. Şi dacă o fi fost aşa cu adevărat?! - gândi doamna Tase şi se apropie de perete. Îl cercetă cu atenţie. Nu era prea clar de unde provine. Dar era o dungă adevărată, asta era sigur. Se depărtă uşor de perete, îşi risipi ochii pe câteva prostioare din jur, îşi lipi peste buze un zâmbet de circumstanţă, apoi privi din nou peretele, aşa, ca într-o doară. Dunga era acolo, în mod mai mult decât evident. Şi era mult mai mare decât păruse la prima vedere. Şi mai enervantă decât un ţânţar hămesit în arşiţa verii. Doamna Tase dispăru din cameră pentru câteva minute, apoi reapăru ţinând în mâna o lanternă. O aprinse şi se apropie din nou de perete. Îl studie îndelung. Textura zugrăvelii, marginile dungii, lungimea, adâncimea, culoarea. Era clar, nu era ceva în plus, era ceva în minus. O adâncitură. Cel mai probabil peretele fusese zgâriat de un meşter neatent.

E incredibil - ţipă doamna Tase din adâncurile întunecate ale plămânilor domniei sale - e faaantastic, e iiinacceptabil - continuă ea, împletind într-un fuior gros ţipătul scurs din fiecare celulă a fiinţei sale. Aşa ceva n-am pomenit. Apoi se opri brusc. Dispăru pentru un minut şi reveni cu scăunelul pe care domnul Tase obişnuia să-şi întindă picioarele amorţite, atunci când moţăia cu ziarul în poală, în biroul dumnealui din capătul holului. Puse scaunul lângă perete, se ridică pe el opintindu-şi din greu mijlocul şi îşi apropie ochii de zid. Ooo, crăpătura era indecent de largă. O pipăi cu degetul. Era şi aspră la pipăit. Avea muchiile un pic rugoase, ca şi cum cineva ar fi făcut julitura în graba mare şi muchiile nu ar mai fi avut timp să se rotunjească. Doamna Tase încercă să vâre vârful roşu-castan al unghiei sale sub marginea de sus a despicăturii. Nu reuşi din prima dar insistă. Urmări cu unghia marginea de sus a fisurii şi în cele din urmă găsi un punct care cedă fără luptă. O bucăţică de zugrăveală, mică cât o unghie de copil, se desprinse şi alunecă pe parchet. În timp ce bucăţica de zugrăveală aluneca încet spre parchet, ca un fluture obosit, mânia doamnei Tase urca tumultoasă din stomac către nas, gât şi urechi. Nasul scotea flăcări asemeni unui taur în faţa mantiei roşii, urechile se înroşiră ca şi cum ar fi fost date cu ojă de unghii, iar gâtlejul domniei sale slobozi un "futuiii" luuung şi abraziv ca o coală de şmirghel. Doamna Tase începu să ciocăne uşor tot peretele. Era clar că era vorba de un defect. Meseriaşii lu peşte, muncă de mântuială - bolborosi ea. Dacă acolo era aşa, o situaţie similară putea să mai apară oriunde. Şi apăru repede. În colţul din dreapta jos al tabloului cu odaliscă scăldându-se, o bucată de zid suna a gol. Doamna Tase îi făcu vânt tabloului fără să se uite la semnătură, odalisca căzu peste unul din colţurile vasului în care se lăfăia rododendronul, care la rândul său îi intră acesteia exact în, să mă scuzaţi, dos, producând o gaură irecuperabilă... Încă două bucăţi de zugrăveală de dimensiunea unui fluture de Amazonia aterizară lângă fratele lor mai mic. Doamna coborî de pe scăunel. Mâinile şi picioarele îi tremurau atât de tare încât abia se putea ţine pe picioare. Înaintă încet spre măsuţa de cristal şi apucă cu două degete ceşcuţa de cafea. O gură de cafea avea s-o liniştească cu siguranţă. Fie din cauza tremurului mâinii, fie din cauza nervilor nestăpâniţi, ceşcuţa se slobozi din mâna doamnei şi se răzvrăti spre măsuţa de cristal făcându-se praf şi pulbere dimpreună cu aceasta, cioburile şi resturile de cafea împletindu-se printre firele groase ale covorului de sisal cu fibră vegetală extrasă din frunzele de agavă. Nervii doamnei Tase erau întinşi la maxim, iar procesul de întindere nu părea să se fi încheiat. Ochii i se acoperiseră cu firişoare fine vineţii, respiraţia era din ce în ce mai greoaie, iar urechile erau mai roşii ca un radiator încins.

Paş-te-le mă-sii - izbucni doamna călcând apăsat pe fiecare silabă - asta îmi trebuia mie acum, tâmpeniile astea?! Apoi, instantaneu, fără să fie conştientă de ceea ce face, apucă Orbitorul lui Cărtărescu de aripa dreaptă şi îl trimise cu putere spre ţurţurii cafenii ai lămpii care se înmulţiră cuminţi, fără multe discuţii, răspândindu-se apoi prin toate ungherele încăperii. Şi înainte ca totul să se cufunde în beznă, apucă să mai vadă cum cartea aterizează peste sticlele cu licori, amestecând într-un pârâiaş vesel, euphoria lui Calvin Klein, magnetismul lui Escada, edenul lui Cacharel, indolenţa lui Guerlain şi chiar fantezia lui Britney Spears.

Doamna Tase rămase o clipă înspăimântată în mijlocul camerei. Nu ştia sigur ce o împiedica să mai vadă, furia sau noaptea venită neaşteptat de repede. Încercă să se calmeze. Zâmbi. Fals. Trase adânc aer în piept, apoi păşi uşor către ieşirea din cameră.

Auuu - sfâşie liniştea şi întunericul un ţipăt ascuţit şi lung ca ţepuşa cu cartof din Piaţa Palatului, fără îndoială al doamnei Tase. Ţipătul era cauzat de un ciob din ceşcuţa fină de porţelan, peste care piciorul dumneaei trecuse fără a-l baga în seamă, aflat între statueta din bronz înfăţişând-o pe Artemis la vânătoare şi coşul împletit cu tabuurile pe care doamna Tase le mai consuma curajos seara înainte de culcare, admirând torsul lui Beckham sau tatuajele lui Mutu. Nu-şi mai putu ţine echilibrul, încercă să se sprijine de perete, dar în cele din urmă se prăbuşi lângă toarta ceşcuţei de cafea, împreună cu Grigorescu, ăla pe care dăduse atâţia bani la licitaţia de la anticariatul de la Naţional. Simţea cum din talpă sângele ţâşneşte şi se scurge uşor spre călcâiul proptit în podea, strângându-se în jurul acestuia într-o mică băltoacă. Şi tocmai când începuse să facă socoteala tuturor amărăciunilor sale şi să-şi spună în gând că totul e un dezastru, că viaţa e un rahat şi că nu mai vede nici un motiv să mai trăiască, auzi glasul domnului Tase proaspăt întors de la slujbă, ciripind vesel ca un pârâiaş de munte:
- Tăsico, Tăsicooo... am sosit dulceaţă! Ei, cum a fost prima zi în noua ta cameră?!

Dar zâmbetul îi îngheţă pe buze...