Ghilotina

Barjols este o localitate mică şi liniştită, pierdută în mijlocul câmpiei, departe de agitaţia şi nebunia marilor oraşe. Oamenii se trezesc la cântatul cocoşului, îşi văd de trebăluitul prin grădini, mănâncă prânzul copios constituit din legume proaspete, preparate în cele mai diverse moduri, alături de care destupă o sticlă de vin alb taman adus din beci, se odihnesc câteva ceasuri după masa îmbelşugată, apoi mai trebăluiesc o vreme cu gândul la cina cu plăcintă de iepure şi vin roşu, pe care o împart întotdeauna seara cu prietenii, alături de-o vorbă şi-un cântec. Tocmai de aceea, apariţia într-o duminică a unei ghilotine, ce părea complet funcţională, în piaţa centrală a urbei, a stârnit valuri de înfrigurare printre cetăţeni. Cei mai mulţi s-au oprit doar s-o privească de la suficientă distanţă, dar cei mai îndrăzneţi i-au atins bârna groasă de lemn care susţine portalul, stâlpii solizi cu şanţuri metalice pe care glisează lama ascuţită, fără ca vreunul să aibă curajul însă să se atingă de sfoara împletită ce susţine spânzurat fierul. Nimeni nu ştie cine a adus ghilotina şi cu ce scop, iar în privinţa aceasta câte guri atâtea presupuneri. Cei mai mulţi cred că ar fi vorba despre o sectă, sau cam aşa ceva, care vrea să bage frica în oameni pentru a i se alătura, a i se supune şi a se abandona complet acestora cu toate bunurile deţinute. Alţii se gândeau la ultranaţionaliştii care vor să taie capetele imigranţilor în încercarea de a păstra rasa curată şi pentru a-i ţine departe de împrejurimile obştii, în timp ce câţiva cetăţeni intrigaţi sunaseră chiar la poliţie, solicitând grabnică lămurire, dar nimeni nu ştia nimic nici acolo.

Totul avea să fie clarificat însă luni dimineaţa, când pe stâlpul din dreapta al ghilotinei cineva bătuse peste noapte, sau poate devreme în zori, un cui, de care agăţase o plăcuţă pe care scria cu litere albastre îndeajuns de mici încât să nu poată fi citite decât de la maxim şapte paşi depărtare: "Ghilotină pentru decapitat gândurile negre. Relaţii la farmacie". Bineînţeles că după ce madame Cantillon a ieşit dis de dimineaţă să aprindă focul la brutărie, trecând prin piaţa centrală care separa casa dumisale de brutăria lui Gervais, şi a dat cu ochii de plăcuţa apărută peste noapte, întreaga suflare a aflat noutatea ca şi cum madame Cantillon ar fi avut conectat la buze un tub cu pâlnie care se ramifica apoi în mii de firişoare terminând-se fiecare cu câte un burete înfipt în urechea barjolstenilor, şi toate bolboroselile sale s-ar fi rostogolit simultan şi instantaneu în urechile întregii comunităţi, amestecând-se acolo cu susurul dimineţii, ca într-o salată de avocado cu miere de albine. În mai puţin de zece minute sute de barjolsteni se adunaseră în jurul ghilotinei, bombănind fiecare în barba dumisale, încă nedumeriţi de scopul năzdrăvăniei, dar bucuroşi că descoperiseră măcar rădăcina adâncă a somnului răzvrătit care le tulburase ultima noapte. Trebuiseră să aştepte însă până la ora nouă când, conform orarului afişat în fereastră, spiţeria lui Marcel avea să se deschidă, pentru a afla cu urechile lor detalii privind năstruşnica apariţie.
- Vă rog, vă rog - scrâşni Marcel încercând din răsputeri să-şi facă loc cu braţele prin mulţimea strânsă grămadă împrejurul stabilimentului.
- Vă rog, vă rog frumos, nu mai mult de cinci în magazin. Şi vă rog să vă aliniaţi acolo pe stânga - opri el mulţimea cu braţele după ce câţiva bărbaţi îşi făcuseră loc îndărătul lui şi pătrunseră împinşi de mulţime în prăvălie.

Era clar pentru toată lumea că întreaga poveste nu fusese decât o strălucită strategie de marketing bine pusă la cale de Marcel, dar oamenii voiau să vadă totuşi ce are spiţerul de vândut şi mai ales ce legătură are ghilotina cu farmacia. La prima vedere se întrezărea o legătură dar nimeni nu voia să creadă că spiţerul voia să vândăăă...
- Heeei... ieşi afară şi spune-ne despre ce e vorba. Nu poţi să ne laşi aici să aşteptăm ca proştii, după ce deja am stat degeaba toată dimineaţa. Marie a trebuit să se ducă singură să dea la găini. Eu n-am putut să mă duc ca să-mi ţin locul aici. Ieşi de-acolo şi spune-ne pentru ce mi-l ţin!
- Da, da! Ieşi de acolo şi vorbeşte-ne! - aprobară degrabă alte câteva voci.

Desigur că Marcel nu avu încotro şi trebui să iasă din prăvălie pentru a vorbi mulţimii. Oh, şi de când aşteptase momentul acesta. Cât îl mai bibilise şi cât îl mai pritocise. Cât se mai gândise la el şi la vorbele pe care avea să le spună. Pieptul i se umflase, inima îi bătea ca toba mare într-o fanfară militară defilând pe strada principală, venele de la încheieturi îi zvâcneau de parcă prin sânge i-ar fi trecut bile de metal, în timp ce fruntea se încinsese toată şi ardea ca o piatră vulcanică. Era momentul său de glorie, timpul său, clipa cea mult aşteptată, pe care, era sigur, nu avea să o mai trăiască vreodată în viaţă. Ghilotina în sine îl costase câţiva franci, dar maşinăria din spatele ei, software-ul cum s-ar zice, era o minune, o inovaţie care avea să schimbe pentru totdeauna viaţa oamenilor, făcându-i mai buni, mai fericiţi, mai împliniţi.
- Bună dimineaţa dragii mei concetăţeni! Aveţi aici, în faţa dumneavoastră, una din cele mai mari invenţii ale lumii moderne, care va schimba cu siguranţă faţa lumii, ce va deveni mai limpede, mai curată, mai zâmbitoare. Aveţi în faţă ghilotina pentru gânduri negre. Funcţionarea ei este relativ simplă. Ne aşezăm capul pe acest butuc, având grijă ca în dreptul lamei să aşezăm creştetul şi nu gâtul, căci acolo în creştet, unde se strâng gândurile, e problema, nu în gât - explică bărbatul detaliat, în timp ce îşi aşeză el însuşi capul pe butuc, nu înainte de a desface sfoara ce ţinea lama atârnând şi a o ţine strâns în palmă. Din cauza temerii privind moartea, toate gândurile negre se strâng grămadă aici, în partea superioară a calotei craniene, ca şi cum ar vrea să iasă prin creştet şi să fugă văzând cu ochii, separând-se de restul gândurilor - mai explică el atingând-şi uşor cu cealaltă mână creştetul. Odată separate aceste gânduri negre, eu voi lăsa lama să cadă şi ele vor fi retezate şi făcute ferfeniţă. Veţi scăpa pentru totdeauna de ele - şi nici nu apucă bine să termine vorbele, că şi dădu drumul lamei care hurui metalic preţ de câteva secunde, ce părură ceasuri mulţimii adunate, apoi bubui apăsat când bârna care o susţinea atinse baza maşinăriei.
- Auuu... - se auziră în mulţime zeci de ţipete lungi.

Marcel îşi retrase însă capul întreg şi zâmbitor din ghilotină şi chicoti poznaş.
- Această lamă este doar o hologramă - explică el şi îşi trecu mâna prin lama groasă şi grea, aşa cum o treci printr-un ţipăt lung şi ascuţit. Însă aici, în bârna acesta de sus, este un generator de raze X. Odată pornit el trece prin creier o reţea deasă de raze subţiri şi ascuţite care perforează gândurile negre, făcându-le complet inofensive - şi Marcel desfăcu un capac, care până atunci fusese complet invizibil, ce lăsă să se vadă înăuntru o electronică complexă, leduri mici indicând ici colo funcţionarea sistemului. În felul acesta veţi scăpa pentru totdeauna de gândurile negre şi veţi fi fericiţi şi împliniţi până la adânci bătrâneţi. Cine vrea să înceapă?

Din mulţime nu se mişcă niciun creştet. Ba mai mult, cei zece cincisprezece oameni strânşi în jurul lui Marcel făcură o jumătate de pas în spate.
- Cinci sute de franci! Dar atenţie! Dacă nu sunteţi mulţumiţi de funcţionarea ghilotinei, primiţi banii înapoi. Iar azi, pentru că este prima zi, fac un discount de o sută de franci. Pentru cei ce vor utiliza maşina astăzi, preţul va fi de numai patru sute de franci.

Bărbaţii din primul rând dădură încă jumătate de pas înapoi. Marcel ştia însă că era suficient ca unul să muşte şi să spună da, apoi ar fi dat năvală cu toţii.
- Eu vă las, mă duc să îmi văd de treabă. De acum ştiţi însă că farmacia lui Marcel nu vinde doar hapuri, ci şi leacuri pentru suflet... Patru sute de franci azi...

Nici nu apucă să se răsucească pe călcâie, că în urma sa murmurele explodară ca florile-n cireş când le împunge în subsuori căldura primăverii. Pentru cinci sute de franci pot să merg la Marseille şi să iau o masă pe cinste la cel mai bun restaurant, cu cinci sute de franci pot să-mi cumpăr rochia pe care mi-am dorit-o atâta vreme, cinci sute de franci mai bine îi dau pe motoreta lui Jacques, e veche dar măcar nu mai umblu pe jos până la câmp, şuşoteau vocile ridicându-se una peste alta tot mai năvalnic, tot mai aprig...
- Eu vreau - izbucni Babette Brunelle peste murmurele tuturor, exact înainte ca uşa să se închidă în spatele lui Marcel.
- Aşa?! - întrebă bărbatul zâmbind din prag mulţumit. Pofteşte te rog să îţi tai bonul şi apoooi... capul pe butuc.

Babette Brunelle avea patruzeci de ani şi o listă lungă de iubiri neîmplinite. Ultima fusese însă de pomină. Bărbatul pe care îl ţinuse sub acoperişul ei mai bine de un an, căruia îi pregătise şi Coq au Vin şi Quiche Lorraine şi Ratatouille, ba chiar şi Escargot, nu îi furase doar inima, ci şi cei cincizeci de mii de franci strânşi bănuţ cu bănuţ, aşezaţi pe fundul unei căldări de apă, peste care fusese pus un ştergar alb cu margini roşii zigzagate.

Babette ieşi foarte emoţionată din farmacia lui Marcel, cu obrajii arzând iar mâinile vizibil tremurânde, îşi aşeză capul pe butuc, având grijă să îşi aranjeze gulerul rochiei în jurul gâtului alb pentru ca acesta să nu se şifoneze şi aşteptă.
- Eşti pregătită? - întrebă Marcel cu frânghia strânsă în palma umedă.
- Sunt! - murmură plină de emoţie Babette.

Huruitul metalic al bârnei de sus căzând ameţitor peste capul lui Babette topi orice zumzet al mulţimii. Alunecarea de-a lungul celor doi-trei metri ai dispozitivului păru nesfârşită pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi. Lama ajunse însă la capătul drumului şi un auuu prelung sfâşie din nou împrejurul, în timp ce Babette îşi pipăi instinctiv gâtul.
- Acum pot să mă ridic?
- Desigur! Gata, de acum gândurile tale negre au fost anihilate. O să mai dureze câteva zile până se resorb cu totul în creier, dar de astăzi încolo ai să descoperi diferenţa. Mai ales peste noapte. Să vii mâine dimineaţă să-mi spui cum o duci. Dacă nu simţi că totul e complet diferit şi că toate gândurile negre s-au stins, îţi returnez banii.
- Eu - se auzi brusc o voce din mulţime, de undeva din ultimele rânduri, imediat ce Marcel slobozi ultimul cuvânt.
- Ei, tu ce? Cine vorbeşte acolo?
- Sunt eu, Velan. Mă duc până acasă să aduc banii şi apoi vreau şi eu pe butuc.

Pe bătrânul Velan îl ştia toată lumea că e om bun şi harnic, dar tare necăjit. Fusese atât de încântat când viţica Valerie fătase un viţel frumos ca un Soare şi îl îngrijise cu atâta bucurie şi răbdare, încât moartea lui Jab atât de stupidă - înghiţise peria cu care bărbatul ţesăla caii - îl doborâse complet, ucigând în el orice urmă de bucurie sau de mulţumire, aşa cum toamna ucide în bătrânul castan orice urmă de alb.
- Bine, bine, te aştept.

Şi încet, încet oamenii îşi aduseră aminte de toate gândurile negre care le măcinau nopţile şi uneori zilele, şi pe care le azvârleau la marginea vederii, ca pe o ţoală jerpelită şi veche la marginea dinspre perete a patului. Unul câte unul se înscriseră pe lista lui Marcel, iar ghilotina funcţionă săptămâni de-a rândul la foc continuu, oamenii aliniindu-se şi aşteptându-şi cuminţi rândul pentru a-şi întinde creştetul peste butucul ghilotinei.

Nu era foarte clar pentru nimeni dacă dispozitivul chiar funcţiona şi Marcel era într-adevăr un tip extraordinar, sau dacă atingerea ghilotinei şi teama de moarte declanşa o schimbare înlăuntrul fiecăruia şi îi făcea pe oameni să aprecieze mai mult clipa, viaţa trăită, reală şi nu aceea ce ar fi putut fi, care se topea într-o uitare lăptoasă. Toţi recunoşteau însă la unison că de când puseseră capul pe butucul lui Marcel viaţa li se îmbunătăţise, gândurile dureroase nu mai muşcau din nopţile cu lună plină, zvâcnetele trecutului nu le mai sfâşiau ceasurile zilei, iar lumea li se deschidea în fiecare dimineaţă ca o fereastră spre livada înflorită...

Doar căăă...

Doar că într-o dimineaţă Babette ciocăni nervos în fereastra farmaciei lui Marcel. Ceasurile erau trecute de nouă şi Babete ştia că Marcel e înăuntru.
- Da Babette, ce pot face pentru tine? - întrebă bărbatul galeş, dar deja un al nouălea simţ îi spunea că ziua ce tocmai începea nu are să fie una la fel de bună ca cea de ieri sau cea de alaltăieri.

Babette trase aer în piept, vru să spună ceva, apoi se aşeză şi îşi turnă apă într-un pahar din carafa pe care Marcel o ţinea la îndemână pentru pacienţii care trebuie să ia de îndată un hap din cele prescrise. Babette bău apa dintr-o înghiţitură şi glăsui repezit şi tare, ca şi cum ar fi vrut să scape degrabă de o corvoadă care o măcina de multă vreme, dar al cărei rezultat era totuşi important să fie pozitiv.
- Domnule Deveaux! - începu ea protocolar. Eu nu vreau să maiii... Eu de fapt cred că mă descurc cu toate gândurile mele. Nu cred că mai vreau să îmi ia cineva din ele, vreau să le păstrez pe toate. Uite, să luăm exemplul cu Chevis. Eu mă gândesc că poate îl conving să se întoarcă. Cu bani cu tot. Nu ştiu dacă am să pot, dar mă gândesc să mă duc la Marseille, să vorbesc cu el. Am strâns şi nişte bănuţi... Dacă ghilotina ne taie o parte din gânduri rămânem mai săraci, unele momente din viaţă se duc, se îneacă. Iar eu nu vreau să îmi mai ia cineva din gânduri, înţelegeţi?

Lui Marcel nu îi fu clar nici până în ultima clipă a vieţii de ce venise Babette la el. Căci nu îi ceruse banii înapoi, aşa cum nu îi ceruse nici gândurile înapoi. Fusese mai degrabă o plângere referitoare la maşinăria de ucis gânduri, maşină care din punctul ei de vedere n-ar fi trebuit să existe, n-ar fi trebuit să funcţioneze niciodată. Iar Marcel ştiuse într-o clipă că acela avea să fie începutul sfârşitului. Fără să fi vorbit între dânşii, de ruşine, oamenii veniră unul câte unul să îşi jelească gândurile cufundate în uitare. Nu voiau nimic, decât să vorbească despre vieţile lor, cu bune şi cu rele, despre probleme, despre bucurii, despre vise şi temeri.

După nici o săptămână de la vizita Babettei, Marcel demontă ghilotina şi prelungi programul de lucru al farmaciei cu două ore...