Sergentului Thomson îi spusese cu mâna pe inimă că barca era răsturnată atunci când a zărit-o. Şi tare s-a mai speriat. Ba nu! Nu! Domnişoara Emily îşi aminteşte perfect că primul lucru pe care i l-a spus sergentului Thomson a fost legat de mirarea sa la vederea bărcii răsturnate, abia apoi s-a speriat. "Am fost tare mirată să văd barca cu fundul în sus şi nimeni în jur. M-am gândit că domnul Garther a ieşit la pescuit şi dintr-o neatenţie s-a răsturnat şi s-a înecat. Apoi am cugetat un pic şi mi-am spus că era aproape imposibil ca domnul Garther, care iese aproape în fiecare seară cu barca pe apă, să se răstoarne într-o zi liniştită de toamnă, fără ploaie, fără nori, fără nicio adiere de vânt." De aceea gândul imediat care i-a venit în fugă, îşi aminteşte domnişoara Emily, a fost legat de existenţa unui peşte uriaş în apele lacului. Numai un peste uriaş, sau o creatură nemaivăzută, ar fi putut răsturna barca domnului Garther fără să lase nicio urmă îndărăt. Tocmai din acest motiv, primul lucru pe care l-a făcut după ce a văzut barca, a fost să alerge într-un suflet la casa familiei Garther, unde, cu necuprinsă mirare, a constatat că bătrânul era bine sănătos, ba mai mult, chiar un pic iritat de apariţia sa neanunţată. Abia atunci, discutând cu soţii Garther şi povestindu-le amândurora despre barca răsturnată, a apărut şi ideea de a suna la poliţie. "Dacă barca nu ar fi fost răsturnată, cu siguranţă că nu am fi sunat la poliţie. Am fi crezut că ea doar s-a dezlegat de la mal şi a plecat singură la plimbare" - a spus domnişoara Emily, convinsă că atunci când o zărise, barca era cu fundul în sus.
Totuşi, raportul sergentului Thomson spunea tocmai pe dos, iar acesta se baza în mare măsură pe declaraţia ei, semnată albastru pe alb, cum că barca plutea cu faţa în sus, ca o coajă de nucă. Este adevărat că ea însăşi o schimbase de trei ori după mai multe discuţii cu sergentul Thomson şi după ce acesta îi arătase cu diferite ocazii fotografii făcute la faţa locului de echipa sosită să cerceteze întâmplarea. Domnişoara Emily citise şi declaraţiile soţilor Garther, dar bineînţeles, niciunul dintre ei nu pomenise că văzuse cu ochii lui barca, ci doar povesteau ce auziseră de la ea, asta deşi domnişoara Emily îşi aducea aminte foarte bine cum îi târâse pe amândoi până la malul lacului ca să le arate minunea. Ba mai mult, îşi aducea aminte clar că domnul Garther îşi făcuse cruce şi scuipase de trei ori să piară Satana, la vederea bărcii. Dar despre asta nu se specifica nimic în declaraţii. Şi nici în raport. Sergentul Thomson stătuse pe capul ei mai bine de zece zile şi îi explicase cu glas tânguitor că nu poate finaliza raportul dacă declaraţiile se bat cap în cap. Iar declaraţiile soţilor Garther erau foarte concise şi limpezi, doar a ei era lungă şi confuză pe ici pe colo, mai ales în partea în care vorbea despre lumina de dincolo de ape, dar sergentul o ameţise cu declaraţiile, cu fotografiile, cu discuţiile şi desigur că ea îşi pierduse până la urmă raţiunea şi cumpătul şi semnase hârtiile aşa cum i se spusese.
Deşi raportul nu indica un deces, conform uzanţelor, poliţia cercetase toate casele de pe malul lacului, pentru a se asigura că nu există nicio persoană dispărută, că nimeni nu luase barca bătrânului Garther pentru a se face nevăzut. Dar nu lipsea niciun suflet!
Abia la o săptămână de la aprobarea raportului, familia Wilson amintise despre plecarea neaşteptată a nepoatei Mily, dar declaraţia domnului Wilson nu mai fusese adăugată la raport, căci amintita menţiune nu păruse importantă în contextul evenimentului. "În seara de 15 septembrie domnişoara Mily ne-a părăsit pe nepusă masă" - amintise în declaraţia sa, tranşant, domnul Wilson, 15 septembrie fiind chiar ziua în care domnişoara Emily găsise barca răsturnată. Cum sosirea sa fusese însă la fel de neaşteptată ca şi plecarea, familia Wilson nu găsise de cuviinţă să menţioneze informaţia în declaraţia iniţială, mai ales că nu aveau niciun fir din urma domnişoarei Mily. "Domnişoara Mily ne-a părăsit fără să ne lase un număr de telefon sau o adresă unde să o putem contacta, astfel încât eforturile noastre de a confirma că a ajuns cu bine acasă au fost zadarnice" - mai adăugase domnul Wilson la declaraţia iniţială, ceea ce convinsese pe toată lumea că nu era cazul ca raportul să fie reevaluat. Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, domnişoara Emily insistase să afle cât mai multe despre fugara apariţie.
"Sincer, mi s-a părut ciudat de la început. Nu-mi aminteam nimic despre ea. Dar s-a purtat atât de familiar cu noi, ne-a îmbrăţişat, ne-a sărutat pe obraji, a adus câte un mic cadou fiecăruia. Apoi am povestit nenumărate chestii din trecut. Ştia atâtea despre noi încât nu am avut nicio bănuială că nu ar fi fost cine părea a fi" - îi mărturisise domnul Wilson într-o discuţie între patru ochi, departe de cei ai consoartei. "Totuşi, nici acum nu ştiu ce să zic, chiar nu ştiu ce să zic, pentru numele lui Dumnezeu! Căci chipul şi numele nu îmi spun nimic, absolut nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-a minţit, poate nu-mi mai amintesc eu cine este" - concluzionase domnul Wilson după mai multe serii de oftaturi. Domnişoara Emily află mai apoi că nepoata Mily sosise în seara în care ea se simţise atât de rău încât trebuise să cheme salvarea. Nu o luaseră la spital, dar bătrâna doamnă Johnson stătuse lângă ea toată noaptea alinându-i fierbinţelile cu cârpe umede aşezate pe tâmple şi risipindu-i delirurile cu mângâieri pe frunte. Ea nu-şi mai amintea absolut nimic din acea noapte, dar doamna Johnson îi mărturisise că tare se mai speriase, crezând c-are să se ducă.
"Iat-o!" - strigase triumfător domnul Wilson după ce scormonise ceva vreme cu mâna pe sub jachetă în buzunarul de la piept al cămăşii, arătându-i fotografia făcută de Mily. Era un selfie realizat la miezul zilei, căci soarele era exact deasupra capului, iar umbra sprâncenelor acoperea privirea. Fusese făcută cu faţa spre casă şi cu spatele spre lac, astfel încât apa ocupa o mare parte din fotografie. Domnişoara Emily o privi atentă. Deşi privirea îi era ascunsă aproape în totalitate, parcă anume, fata din fotografie semăna izbitor cu ea. Avea o tunsoare diferită, era machiată strident, ceea ce ea n-ar fi făcut niciodată, dar trăsăturile, trăsăturile feţei erau foarte apropriate. Emily întoarse fotografia, aşteptând parcă un semn de la cealaltă, dar pe spatele ei nu era scris nimic...
Dosarul "Dispariţiei de pe Lacul Bluebird" fusese închis la mai puţin de un an de când poliţia îl deschisese, din lipsa oricăror dovezi. Solicitarea numitei Emily Perkins de a administra o nouă probă la dosar şi anume declaraţia domnului Wilson precum şi fotografia domnişoarei Mily, fusese respinsă de judecător ca fiind nejustificată, iar dosarul fusese clasat...
***
Domnişoara Emily stătea răsturnată pe spate în iarba înaltă, cu mâinile împreunate sub cap, privind cerul prin oglinda de apă. În jurul lacului, ferestrele mici ale caselor fremătau. Prin ele, ochiul privitorului atent îl putea descoperi pe domnul Wilson privind la televizor, pe doamna Wilson croşetând, familia Garther pregătindu-se să ia cina, în timp ce domnişoara Mily putea fi văzută încrâncenată în încercarea de a găsi dovezi pentru redeschiderea dosarului, convinsă fiind că barca era răsturnată...