Peştera

Cu familia Ionescu am avut întotdeauna o relaţie de amiciţie, care, fără să fie una foarte apropiată, a stat tot timpul sub semnul "corectitudinii" prieteneşti. Tocmai în spiritul acestei relaţii, mă trezesc miercuri seara pe la unsprezece şi jumătate, imediat ce mă băgasem în pat, cu madam Ionescu, ţipând la mine în pragul unei crize de isterie.
- Dorule, ajută-mă dragă, că înnebunesc, zău. Nu ştiu unde a dispărut Fluturaş. M-am trezit dimineaţă şi l-am văzut că nu e, erau doar cearceafurile date de-o parte şi adâncitura din saltea, da am crezut că s-a dus după lapte şi croasanţi, până aici la colţ numa. N-a venit nici până acu, nu ştiu ce-o fi cu el. Întâi am zis c-o fi trecut pe la băieţi, pe la baltă şi s-a mai oprit cu ei la o vorbă, pe urmă am crezut că i-a pus vreunul undiţa în mână şi s-a întins la stat, dar să nu vină nici până la ora asta, la unşpe noaptea?! Dă-l dracului de caras!
- Hai, Floricico, linişteşte-te! Trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă, aşa. La spitale ai sunat? La poliţie ai încercat?

Trebuie să menţionez aici, ca să fim bine înţeleşi de la început, că Floricica nu este un diminutiv cu care am apelat-o pe madam Ionescu, chestie pe care nu mi-aş fi permis-o, mai ales acum când Fluturaş lipseşte de acasă, ci este chiar numele dumisale, iar fraza "trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă" nu e chiar în concordanţă cu ceea ce-mi trece prin cap, căci madam Ionescu are micile ei defecte, să le spunem aşa, pentru care, din punctul meu de vedere, Fluturaşul ar fi fost foarte îndreptăţit să-şi ia zborul.
- Am sunat dragă, sigur că am sunat! Nu ştie nimeni nimic, toţi sunt nişte mototoli. Am fost şi pe la fetele alea de la non-stop, n-a trecut pe la ele. Nici să-şi ia ţigări, de la chioşcul de ziare, nu s-a oprit. A dispărut de parcă ar fi zburat peste blocuri şi s-ar fi vaporizat în atmosferă. Nu ştiu dragă ce-o fi cu el săracu, pe unde o rătăci, prin ce şanţ o fi zăcând...
- Daaa... a fost ceva între voi ieri, spune drept? V-aţi certat cumva? S-o fi dus la maica-sa!
- Eee... am avut o discuţie de principii, din care sigur că au ieşit şi câteva scântei, dar din asta să te întinzi până noaptea târziu la baltă, zău, nu se face... Că nu ştiu dragă şi cu voi bărbaţii, parcă sunteţi de pe altă lume, nu poate omu să zică nimic, că voi imediat ori puneţi botu pe gresie, ca Mituş, javra lu Androneasca, ori săriţi la ceartă. Nu sunteţi în stare să participaţi constructiv la o discuţie, să veniţi cu argumente, cu idei. Aveţi o gândire simplistă rău, două, trei propoziţii, asta e problema, asta e soluţia şi cu asta, basta. Pac! Nu e dragă aşa, lucrurile sunt complexe, au mii şi mii de feţe şi trebuie să le vedem pe toate, să le analizăm în integralitatea lor şi să abordăm problemele în ansamblu, nu dintr-o perspectivă cheală, scheletică şi lipsită de substanţă...

Simt deja cum mi se zburleşte părul pe spinare, aşa că o abandonez politicos pe madam Ionescu, cu promisiunea că o să continui căutările şi că o să îi dau un semn imediat ce aflu noutăţi.
- Hai, Dorule, te rog, că sunt moartă de îngrijorare şi îţi dai seama că nu pot să mă culc până nu aflu ceva.

Şi din păcate nu află nimic! Cel puţin nu de la mine. După ce sun eu însumi la poliţie, la spitalele din oraş, pe la prieteni şi cunoscuţi, unde Fluturaş ar fi putut să se ascundă o vreme, mă recunosc învins şi mă văd nevoit să o sun pe madam Ionescu şi să îi comunic vestea cea proastă.
- Of, Doamne! - mi se prăbuşeşte madam Ionescu în telefon şi aud cum recamierul din dormitor icneşte agresat.

Şi poate că dispariţia lui Fluturaş ar fi rămas un mister pentru mai multă vreme, dacă a doua zi pe la ora două, n-aş fi primit un telefon de la un număr necunoscut.
- Alo, domnul Georgescu?
- Da.
- Vă sun de la Muzeul Antipa, relaţii cu publicul.
- Greşeală! - îi tai eu avântul omului de la telefon şi dau să închid. În ziua de azi, când primeşti un telefon, şansa este mai mare de nouăzeci la sută să fie de la cineva care vrea bani de la tine, sau vrea să te folosească într-un fel sau altul. Un telefon de la Antipa nu putea fi decât din aceasta categorie.
- Domnu, domnu, numai puţin...
- Domnule, eu n-am copii, muzeul l-am văzut odată, cu şcoala, când eram printr-a unşpea, n-am nevoie de bilete, mulţumesc! - îi fac eu un sumar rapid omului de la celălalt capăt şi dau iar să închid, dar în timp ce telefonul se depărtează de ureche, aud ca din fundul pământului.
- Nu e vorba de bilete, domnule, e vorba despre Cristinel Ionescu. Îl cunoaşteţi? Dumnealui susţine că vă cunoaşte.

Ooops... Cristinel Ionescu e chiar Fluturaş. Întorc degrabă telefonul din drumul său iuţit spre tăblia mesei din bucătărie şi îl lipesc strâns de ureche.
- Da dom'le, sigur că îl cunosc! E acolo? E bine? S-a întâmplat ceva cu el?
- Domnule, nu pot discuta detaliile acestea la telefon, dar ar fi foarte bine dacă aţi putea să veniţi până aici, la muzeu, cât mai degrabă.
- Sigur, acum mă îmbrac şi vin! - confirm eu într-o suflare şi întind mâna în fugă după blugi, înhaţ tricoul cu Guns N' Roses şi ies val-vârtej pe uşă.

Pe drum m-am tot liniştit pe mine însumi că nu poate fi altceva decât o simplă alunecare din real a lui Fluturaş. Cel mai probabil s-a dus la muzeu să se relaxeze o oră, două, a alunecat pe o treaptă, a căzut, s-a lovit la cap şi asta i-a afectat puţin judecata. Bine că l-au găsit oamenii ăia, că e teafăr şi că n-a rămas, Doamne iartă-mă, căzut printr-o crevasă din Cuaternar ca să nu-l mai descopere nimeni niciodată.

La Antipa mă primeşte un domn tinerel, scrobit, la costum, cravată, pantofi negri strălucitori, băţos de parcă i-ar fi intrat în fund femurul lui Deinotherium. Ne salutăm şi îmi face semn să îl urmez, fără să îmi spună nimic despre Fluturaş.
- E aici, domnule? E bine?
- E aici, da! Bine însă nu cred că e! - îmi replică el peste umăr, în timp ce ne strecurăm printre grupurile de copii gălăgioşi.
- Dar unde e, domnule? Pot vorbi cu el?
- E la diorama pe care noi o numim Peştera. Şi chiar asta este ideea, poate reuşiţi dumneavoastră să vorbiţi cu el, pentru că noi nu am reuşit - mai adăugă bărbatul cel tinerel şi scrobit şi se opreşte în fine în faţa unei peşteri artificiale în mărime naturală, de altfel interesantă şi bine făcută.

Desface o bretea din aceea prinsă între doi stâlpişori şi îmi face semn să înaintez, el rămânând pe loc, înapoia mea, cu mâinile la spate, ca şi cum ar fi fost pregătit să-mi asigure retragerea în caz de urgenţă. Cu coada ochiului, constat de asemenea, că zona a fost complet izolată de restul clădirii, vizitatorii neavând acces aici. Mă uit înăuntru şi îl caut din ochi pe Fluturaş. Unde-i, îl întreb din priviri pe omul de la relaţii cu publicul şi acesta îmi răspunde imediat.
- Acolo, în spate, după stalagmita aia galbenă - mă ghidează el şi îmi arată cu mâna zona în care ar trebui să caut.
- Galbenă? - nu pot să mă abţin.

Omu dă din umeri.
- Ni s-a terminat culoarea noroiului şi am zis să mai vopsim câteva în galben, că ne-a rămas nişte Köber de la cercevele. A fost un proiect mare, dar n-am avut bani pentru chiar tot ce am fi vrut să facem. Da, dă bine, nu?

E rândul meu să dau din umeri şi privind atent înspre zona indicată, descopăr într-adevăr pitit după stalagmita galbenă un bărbat, numai în chiloţi, aşezat pe vine, care scapără doua pietre mici şi rotunde ca nişte ouă de prepeliţă, încercând să aprindă câteva fâşii subţiri şi lungi rupte dintr-un şerveţel, puse una peste alta, ca pentru foc de tabără. Mă apropii şi mă uit atent. El e!
- Cristi?

Bărbatul mă priveşte, zâmbeşte, dar continuă să se focalizeze, cu răbdare şi meticulozitate, asupra celor două pietre în drumul lor spre scânteia izbăvitoare.
- Ce dracu faci aici?
- Ei, e poveste lungă.
- O fi, dar va trebui să mi-o spui. Statutul tău aici e unul foarteee... şubred.
- Ştiu, ştiu, deja m-au ameninţat de vreo zece ori că mă dau afară. Aseară cică nu şi nu, să plec, că ei nu închid muzeul cu mine înăuntru. Le-am zis că n-au decât să nu-l închidă, la noaptea muzeelor cum fac?! Până la urmă a rămas cu mine o tanti de la curăţenie, tanti Zia. Simpatică, dar cu o grămadă de probleme săraca, un bărbat beţiv, doi copii bolnăvicioşi, stau într-o cămăruţă doi pe doi, vai de mama lor - adăugă el cu ochii în pietricelele care nu vor nici moarte să scoată scântei.
- Şi totuşi! Ce dracu cauţi aici? Ia-o uşor, zi de la început...
- Pai... aseară am avut o discuţie mai aprinsă cu nevasta-mea.
- Ştiu! Mi-a zis!
- Ţi-a zis?
- Îhî!
- Şi ce ti-a zis, mă rog?
- Ei, generalităţi, că aţi avut o discuţie de principii, că au ieşit ceva mici scântei, că ea a încercat să privească problema în ansamblu şi că tu prea o simplifici...
- Aşa?! O mică ceartă, ţi-a zis? - răbufneşte Cristi. Da de lustra din sufragerie ţi-a zis? Dar de plasma din bucătărie? Şi ţi-a povestit cum au ajuns chiftelele alea cu sos pe peretele din hol? În fine, nu pentru asta am ajuns aici. Astea sunt aşaaa, chestii banale. Însă ştii cum e, uneori bărbaţii au nevoie de retragerea asta. De retragerea în peşteră, unde să-şi frământe singuri neliniştile, să se gândească în tihnă la locul lor în lume, la ce are sens şi ce n-are sens pe lumea asta. Ştii foarte bine, sunt sigur că şi tu faci asta de multe ori.
- Sigur că fac, dar să... - îi răspund eu tăios, însă el replică imediat, luându-mi vorba din gură.
- Ştiu, recunosc! Dar ai tu idee de o altă peşteră mai aproape de Polonă? Cred că următoarea cea mai apropiată e abia la Cheile Dâmbovicioarei.

Rămân blocat, în timp ce Cristi continuă să scapere cu meticulozitate cele două pietre care nu vor cu niciun chip să scoată scântei. Mă scot din minţi gesturile sale egale şi monotone, de parcă ar bate toaca la biserică şi dau să-i întind bricheta mea, dar el mă refuză scuturând nervos din cap şi arătându-mi ceva în spatele meu, pe perete.
- N-avem voie cu focul aici. Scrie acolo.
- Păi şi tu la ce mama naibii loveşti pietrele alea? Nu tot ca să aprinzi focul?
- Nu măăă! Astea n-o să scoată scântei în vecii vecilor. Asta e doar aşa, pentru relaxare. O vreme am încercat să stau întins pe spate, cu ochii în stalactite, de jos în sus aşa par nişte stele, dar mi se umplea capul de gânduri, îmi venea să mă ridic în picioare şi să tropăi, nu alta. Aşa, mă relaxez şi îmi golesc mintea de orice gând care încearcă să se înfiripeze şi să-mi vâjâie necontrolat prin ţeastă...

Sunt complet debusolat. Nu eram pregătit pentru asta. Pentru un Cristi lovit la cap şi cu minţile pierdute eram, chiar mă gândisem să vorbesc cu Gina pe drum, să-mi faciliteze internarea la Elias. Dar aşa, nelovit la cap...
- Şiii... cât crezi căăă... ar mai fi nevoie să stai în peşteră?! - încerc eu marea cu degetul.
- Ei, ştii doar şi tu! Nu există reţete pentru chestiile astea. Nu e ca la hapuri, trei pe zi înainte de masă, timp de o săptămână! Aici e vorba de simţuri, de construcţia înlăuntrului, de repararea şubrezeniilor din noi...
- O zi!
- O zi, ce?
- Pot să vorbesc cu oamenii ăştia să te mai ţină aici o zi. Pe urmă nu mai promit ce se va întâmpla, dar presimt că nu va fi bine ce se va întâmpla.
- Două!
- Două, ce?
- Două zile! Promit că fac eforturi să mă scutur în timpul ăsta.

Rumeg un pic propunerea amicului meu şi confirm.
- Deal!

Mă întorc să ies din peştera lui Cristi şi imediat ce pun panglica la locul ei pe stâlpişor, băţosul mă abordează furios.
- Domnule...
- Ştiţi, m-am tot uitat la stalactitele astea galbene, par să iasă din ansamblu - îl opresc eu. Cred că ar fi mult mai bine dacă ar fi toate noroioase. Ce nuanţă de Köber şi ce cantitate credeţi că ar trebui pentru ele?

Băţosul prinde din zbor idea şi dă din cap a confirmare.
- Şiii... mai am o rugăminte. În loc de tanti Zia, nu puteţi s-o trimiteţi pe fata care e acum la casierie?