Sufletul domnişoarei Ilse

Primul semn că sufletul domnişoarei Ilse nu a vrut să părăsească locuinţa din Herrhausen Straße 50, odată cu trupul ce-l suportase, a apărut chiar în prima zi după înmormântare, la masa de la amiază, când ciorba lui Ulrike, care cu o zi înainte fusese grozav de gustoasă, s-a amărât brusc, spre uimirea mesenilor nedumeriţi. Întâi s-a încruntat la lichidul din lingură domnişoara Rike, apoi domnişorul Gustav, domnişorul Erich, domnişoara Wilda, domnişoara Aloisia şi în cele din urma domnişoara Brunhild, cea mai bună prietenă a Ilsei.
- Oh Doamne, Ilse, ce ne-ai făcut?! - a icnit ea încetişor în batistă, aşa cum o făcuse de nenumărate ori în ultimele zile şi toţi cei din jurul mesei au înţeles pe dată că sufletul domnişoarei Ilse îşi băgase coada în oala cu ciorbă, amărând-o, astfel încât odată ajunsă în stomac, să se împrăştie spre toate înlăuntrurile, dar mai ales înspre suflet, aducându-l în acest fel în ton cu atmosfera apăsată şi tristă a unor zile cu totul nefericite şi nesfârşit plânse.

Un al doilea semn neîndoielnic privind statornicia sufletului domnişoarei Ilse în locuinţa din Herrhausen Straße 50 a venit nu mai târziu decât peste două zile. Seara fusese una liniştită şi blândă, neaşteptat de blândă pentru un miez de ianuarie, iar cei ai casei îşi aliniaseră starea la împăcarea lunii, ce se străduia să-şi descopere obrajii bucălaţi şi roşii de după faldurile adânci ale norilor. Miezul nopţii avea să aducă însă o întâmplare cu totul neaşteptată. Sufletul domnişoarei Ilse se porni dintr-o neînţeleasă tulburare să cutreiere odăile şi să răvăşească toate lucrurile întâlnite în cale. Fix la ora 12 vaza înaltă din sufragerie, cea cu smalţ violaceu şi cu înscrisuri chinezeşti rubinii, se rostogoli de pe servanta cu uşi de sticlă şi se făcu praf şi ţândări pe podea, cutremurându-i pe toţi ocupanţii imobilului, zăcând la acea ora îmbătaţi de lira lui Orfeu. Ca la un semn, uşile dormitoarelor se deschiseră deodată şi nouă perechi de ochi se rostogoliră peste trepte pentru a contempla grozăvia. Sus, covorul de pe holul cel lung fusese ridicat în aer şi rostogolit ca un val înspumat cătând spre malul auriu, spre buza scării, tablourile reprezentându-l pe Wilhelm I fuseseră răsucite, noua lor aliniere amintind perfect de clătinarea unui vas în tangaj, iar perdeluţa de la fereastra din capătul holului fusese făcută sul şi înfăşurată în jurul barei de fier pusă s-o sprijine. Jos, dezastrul era şi mai mare. Ulrike, care ajunse prima în capul scărilor, putu lesne să constate că niciun lucru nu mai rămăsese la locul său. Primele ce atacau furios privirile erau perdelele albe şi lungi până în pământ, ce însufleţite de vântul rece de ianuarie, dansau precum o ceată de fantome dezmăţate, furişate pe fereastră pentru a lua în stăpânire prin dans locuinţa. Apoi, ochiul mijit putea să observe fără nicio opinteală hârtii, piese de veselă, haine, ceasul de masă, şervete, flori, tablouri, toate aruncate de-a valma prin încăpere, doar ici şi colo iţindu-se cu greu, de sub lucrurile răvăşite pe podea, câte o bucăţică de lemn lustruit. Când lumina se aprinse, tabloul se completă cu fularul lui Gustav, ce atârna de-un braţ al candelabrului, în timp ce într-un glob de cristal poposiseră câteva pagini din cursurile Wildei. Fără să aştepte o secundă, Ulrike se repezi să închidă fereastra trântită de vânt şi dansul bacantelor se potoli într-o clipă.

În fine, un alt eveniment nefericit, pe care toată lumea îl puse pe seama zbuciumării sufletului Ilsei, fu îmbolnăvirea subită şi cât se poate de serioasă a lui Erich, la nici o săptămână după ce trupul fetei părăsise casa. Era ştiut de toată lumea că Erich nu încetase s-o tachineze pe Ilse şi să râdă zeflemitor de micile ei ciudăţenii, de cimitirul de gâze, de clasorul cu vise, de colecţia de frunze moarte, de căsuţa din nasturi. Totul începuse banal cu o simplă răceală. Sau cel puţin aşa crezuse Erich, dar şi prietenul Gustav, chemat să-şi dea cu părerea ca viitor reprezentant al lui Hippocrates în casele pământenilor. Când însă febra crescu ameninţător şi durerile din oase îl răstigniră la pat, doctorul Matsch, adus în grabă, constată că nu era vorba de o simplă răceală, ci de o gripă severă, care afectase plămânii şi care necesita de urgenţă desfacerea pieptului întru curăţirea alveolelor pulmonare şi eliberarea lor de infecţia ce-şi găsise adăpost înăuntru. Operaţia reuşi cu succes şi Erich îşi reveni complet după o convalescenţă îndelungată, care-l făcu din păcate să piardă anul, însă nimeni nu putu să uite bombănelile domnişoarei Brunhild, pe care le dezvelea asemeni unui blestem, de fiecare dată când trecea prin dreptul uşii domnişorului Erich.
- Vezi, ai râs de ea ca un netot, acum uite că s-a răzbunat. Norocul tău că n-a vrut să-ţi facă rău, căci ar fi putut să te ia după ea în pământ.

Dar povestea care a pus capac la toate şi a statornicit prezenţa Ilsei între zidurile casei din Herrhausen Straße 50, păstrându-i chiar un loc şi un tacâm la masa de la amiază, fu cea cu zeama de varză. Era într-o miercuri dimineaţă. Ulrike coborâse în beci cu ligheanul în poală să ia câteva legume pentru ciorba ce avea s-o pregătească, dar şi un litru de zeamă de varză, care, spunea ea, face cât jumătate din ciorbă. Nu stătu mult, doar vreo cinci minute, ar fi spus mai târziu Gustav, care citea în camera cea mare de deasupra. Nu mult după intrarea lui Ulrike în beci, tânărul auzi ligheanul scăpat din mână învolburându-se metalic la atingerea pământului şi apoi ţipetele lui Ulrike în timp ce urca grăbită scara, cu poalele suflecate.
- Ooo... ioi, ioi, ioi, vai de capul şi de zilele meleee... - ţipa Ulrike cât o ţineau plămânii. Ioi, ioi, ioi, Doamneee - repeta ea nestăvilit.

Gustav aproape că o prinse în braţe, când, intrigat de atâta gălăgie, se apropie de uşa beciului să cerceteze cu de-amănuntul sursa nepotolirii.
- Ce s-a întâmplat Ulrike? Ce-ai păţit de ţipi aşa?!
- Ilse... - şopti femeia abia trăgându-şi sufletul. Ilse... - repetă gâfâit.
- Ei bine, ce-i cu Ilse?
- E jos - răspunse Ulrike sec.
- Vino-ţi în fire, femeie. Ilse e moartă, moartă şi îngropată, n-are cum să fie în beci la noi.
- Ilse - şopti din nou Ulrike printre gâfâielile rostogolite năvalnic din pieptu-i bogat. Îmi luasem ceapa, cartofii şi morcovii, păstârnacul şi când m-am apropiat de butoiul de varză am văzut-o. Stătea aplecată peste el şi învârtea cu degetul zeama, aşa ca atunci când amesteci cu lingura de lemn în mămăligă. Era blândă şi zâmbitoare, doar că în momentul în care am dat să m-apropii, ţuşti, a sărit în butoiul de varză. O clipă i-am mai zărit pletele răsfirate deasupra, apoi a dispărut cu totul înăuntru. S-a dus. Şi mi-a mai tulburat şi zeama.
- Ilse a tulburat zeama de varză?! - râse Gustav zgomotos.
- Domnişorule, poţi râde dumneata cât vrei. Eu ştiu ce-am văzut. Şi ştiu cât de limpede era zeama de varză ieri şi alaltăieri şi în toate zilele dinainte şi cum este astăzi după ce Ilse s-a aruncat înăuntru.
- Ei Doamne, Ulrike, cum poţi crede asemenea gogomănie!? Haide să ne uităm împreună, să vezi că nu e nici urmă de Ilse - îi propuse Gustav împăciuitor.
- Ba deloc, domnişorule. Eu acolo nu mai calc. E tărâmul Necuratului.

După îndelungi parlamentări şi după ce Frau Radke îl chemă pe Meyrink groparul, cel care se mai opintea din când în când în trebuinţele casei, Ulrike consimţi în cele din urmă să coboare în beci şi să verifice alături de Meyrink, Frau Radke şi Gustav, cele două butoaie cu varză. Aşa cum se aştepta toată lumea, Ilse nu putu fu găsită niciunde, dar Ulrike nu minţise în privinţa zemii de varză, amândouă butoaiele, butoaie zdravene din lemn de dud făcute cu simţ de răspundere de meşterul Ranis, tulburându-se în mod inexplicabil. Ba mai mult, Ulrike şi Meyrink se puseră de acord că atât varza, cât şi zeama, nu mai pot fi folosite, fiind complet compromise.

Şi cum un necaz nu vine niciodată singur şi nicio fantomă nu trece doar o singură dată prin aceeaşi încăpere, după nici cinci zile de la povestea cu zeama de varză izbucni un alt scandal legat, cum se putea altfel, de sufletul domnişoarei Ilse. Se dovedi ulterior, că deşi buba se spărsese cam la o săptămână după de acum celebrele ţipete ale lui Ulrike urcând degrabă scările, primele seminţe de suspiciune încolţiseră în sufletul tuturor la câteva zile după dispariţia Ilsei. Toţi cei ai casei, aici incluzându-i atât pe chiriaşi cât şi pe Frau Radke, pe Ulrike şi pe Renate, slujnica, constataseră în timp că le dispar lucruri personale de valoare, un inel, un cercel, o broşă, un şal, un ac de cravată, monezi diferite, un ceas de mână, sau altele lipsite complet de valoare, un degetar, o fotografie, un nasture, o mărgică, o etichetă, o floare. Toţi, dar absolut toţi, fură încredinţaţi că lucrurile dispărute fuseseră luate de Ilse, care se plictisea acolo sus unde era şi care voia cu tot dinadinsul să aibă câte un mic nimic de la fiecare, ce avea să-i amintească de ei. Chiar aşa le spuse şi Aloisia celor adunaţi la masa de seară, când constată că brăţărica din piele împletită, pe care o uitase pe policioara din baie, dispăruse fără urmă.
- Iar a făcut-o Ilse, mi-a luat brăţărica. Offf... ce-o face sărăcuţa singură acolo unde e?! S-o ia! S-o ia şi să-şi amintească de mine cât o mai rătăci pe-acolo, pe tărâmul celălalt.

Acesta a fost doar începutul dezvăluirilor, unul câte unul, toţi cei din jurul mesei căpătând curaj şi enumerând obiectele ce le dispăruseră de la plecarea Ilsei precum şi conjunctura în care descoperiseră pierderile. Până şi Ulrike se ridică să reclame faptul că-i lipseşte unul din cei trei nasturi metalici turnaţi, de o frumuseţe aparte, pe care îi descususe de la o manta veche soldăţească pentru a-i coase la noua ei flanelă de lână.

Scurta enumerare a celor dispărute nu avu însă nicio urmare, aceasta acţionând doar ca o supapă pentru eliberarea încordării locatarilor din Herrhausen Straße 50, după reînchiderea sa, timpul reluându-şi curgerea netulburată prin făgaşul săpat.

Poate singura urmare a acelor dezvăluiri fu neaşteptata decizie a lui Frau Radke de a chema un medium care să stea de vorbă cu sufletul Ilsei, pentru a stabili clar cât mai are de gând să stea pe acasă şi ce planuri de viitor construieşte. Asta este ceea ce le-a spus chiriaşilor, însă gura satului vorbea că motivul principal ar fi fost dorinţa lui Frau Radke de a închiria şi camera Ilsei, anunţul de închiriere fiind publicat chiar a doua zi după moartea ei, fără însă ca vreun pretendent să se arate doritor să-i ia locul. Aşa că, vorbea lumea, Frau Radke avea de gând să alunge pur şi simplu sufletul Ilsei din camera cu perdele de tul şi cuvertură de mătase, pentru ca un alt suflet, închis într-un trup viu de data aceasta, s-o poată lua în primire. Şi într-adevăr, aşa se şi întâmplară lucrurile, căci imediat ce mediumul o chemă pe Ilse şi aceasta răspunse pozitiv chemării, o voce cavernoasă întrebă rar şi tare ca să înţeleagă şi duşii:
- Ce faci tu su-fle-te ne-o-dih-nit?
- Mmm... una, alta - răspunse sufletul neodihnit în inconfundabilul stil al Ilsei.
- Şi când ai de gând să-ţi găseşti liniştea şi să încetezi a bântui, ca un vânt de primăvară, împrejurul?!

Oarecum previzibil pentru toţi cei aşezaţi în fund pe covor, cu picioarele încrucişate şi ţinându-se de mână în cerc, sufletul Ilsei tăcu pentru a-şi face pe îndelete socotelile, lăsând loc unei linişti apăsătoare, acoperită degrabă de murmure surde.
- Şşşt - făcu mediumul autoritar. Aştept un răspuns de la tine suflete rătăcitor.
- Păiii... mă gândeam ca mâine aş putea să-mi fac bagajele şi s-o şterg, dacă n-are nimeni nimic împotrivă - răspunse sufletul Ilsei, stins ca un înger zburător, obosit după atâtea curse între cer şi pământ.

Şi aşa rămase. Mediumul bătu palma cu sufletul Ilsei, astfel încât de a doua zi acesta eliberă camera, care fu ocupată, în mod neaşteptat, după doar două zile. Domnişorul Klaus era student la matematici. Sobru şi uşor încruntat, purta mereu pe nas o pereche de ochelari mici şi rotunzi, cu rame metalice subţiri, care îi dădeau un aer şi mai sobru şi mai încruntat. Domnişorul Klaus fu cel care puse fără reţinere degetul pe rană, rece ca o cifră unu şi la nici o săptămână de la sosire decretă:
- E timpul să punem lucrurile la punct. Înţeleg ca aţi fost cu toţii prietenii Ilsei, că era o fire sensibilă şi de o frumuseţe interioară aparte, dar gata, Ilse e moartă. Moartă şi îngropată. Eu aşa nu pot să mai continui, "nu fă aia că te vede Ilse, nu fă ailaltă că te aude Ilse, nu respira c-o deranjezi pe Ilse". Ilse a dispărut! Gata! Acum suntem doar noi aici. Ilseee, eşti? Dacă eşti, dă-ne un semn. Vedeţi?! Nu-i! Aşa că ar fi timpul să lăsăm poveştile cu zâne şi să ne întoarcem în real. Să fim serioşi, niciuna dintre poveştile pe care mi le-aţi spus nu au de-a face cu Ilse. Ciorba nu a devenit amară din cauza Ilsei, ci din cauza unui păstârnac stricat, am verificat în beci şi Ulrike vă poate confirma, povestea cu răscolirea camerelor a fost cauzată de vânt şi de o fereastră uitată deschisă, nicidecum de Ilse, Erich s-a îmbolnăvit pentru că a luat gripa de la colegul său Joachim şi el vă poate confirma asta, micile furtişaguri au fost opera Wildei, care este o cleptomană înnăscută şi care a profitat de povestea Ilsei ca să vă păcălească pe toţi, zeama de varză s-a tulburat din cauza căldurii neaşteptate din ianuarie şi nicidecum pentru că ar fi intrat Ilse în butoi, iar despre întâlnirea cu spiritul nu mai vorbesc, cetăţeni ai secolului XIX sunteţi voi?! - mai punctă el şi dispăru în fosta cameră a Ilsei, de unde adună toate semnele trecerii sale, de la desenele cu flori, gâze şi chipuri angelice de fată, strânse într-o mapă pe dulap, sau fotografia castelului Neuschwanstein aninat de gurguiul cerului, înrămată şi aşezată la capul patului, până la clasorul cu vise, colecţia de frunze moarte, căsuţa din nasturi sau nenumăratele nimicuri care împânzeau odaia. Le strânse pe toate într-o cutie de carton, pe care o scoase la uşa imobilului din Herrhausen Straße 50, pentru a fi ridicate la prima oră a dimineţii şi duse la groapa de gunoi a oraşului.

Nimeni nu ştie cu siguranţă ce s-a întâmplat în noaptea care a urmat, vecinii lui Klaus şoptind însă pe la colţuri că, de-a lungul ceasurilor învelite în întuneric, s-a auzit necontenit bocănit şi păcănit din camera sa, ca şi cum tânărul s-ar fi luptat cu o făptură închipuită până în zori. Iar faţa sa de a doua zi dimineaţă părea să confirme spusele colegilor, căci era buhăită şi obosită, ca după o noapte amarnic muncită. El însuşi s-a confesat celor prezenţi că nu s-a putut odihni foarte bine şi că spiritul Ilsei nu-i dăduse o vreme linişte. Ulrike însă rostogoli câteva zile mai târziu o poveste uşor diferită. Aflase de la o vecină, verişoară de-a doua a lui Klaus, fata mătuşii care-l adusese la Witten şi-i aranjase şederea la pensiunea lui Frau Radke, că domnişorul îi destăinuise acesteia speriat cum sufletul Ilsei se aşezase de îndată ce stinsese lumina la capul patului, pe pernă, dojenindu-l aspru pentru vorbele şi gesturile sale nesăbuite şi neslăbindu-l până în zori, oricât s-a rugat să fie iertat. Nimeni nu poate spune cu adevărat unde era realitatea. Cert este că un sâmbure de adevăr trebuie să fi fost în povestea lui Ulrike, căci în dimineaţa imediat următoare Klaus ieşise la poartă cu noaptea în cap, cu intenţia vădită de a nu fi văzut de ceilalţi, culesese din lada aruncată în drum trei conuri de brad din colecţia Ilsei, le pusese pe o farfurie la care mai adaugă o lumânare roz, groasă cât degetul şi aşeză întregul aranjament pe măsuţa cu oglindă stil Chippendale de pe holul cel lung în care obişnuiau să se aranjeze cochete domnişoarele. "Să aibă când o reveni dacă va fi întuneric" spun unii c-ar fi zis Klaus ca pentru sine, cu morga sa gravă de student la matematici.

*
Cu timpul chiriaşii lui Frau Radke s-au tot schimbat, generaţii întregi de studenţi trecându-i pragul, dar conurile de brad ale Ilsei şi lumânarea lăsată acolo de Klaus au rămas nemişcate pe măsuţa cu oglindă stil Chippendale de pe holul cel lung...