Circul Dickens

În târgul nostru a sosit un dresor. E un bărbat înalt, bine clădit, cu favoriţi largi coborând şi lăţindu-se dinspre ureche până spre întretăierea buzelor şi cu o mustaţă neagră şi îndesată, îngrămădindu-se pe buza de sus, ba scurgându-se uşor spre dreapta şi spre stânga pentru a se face una cu favoriţii. Poartă o pereche de pantaloni cu dungi cenuşii, mai deschise şi mai închise, o cămaşă căreia nimeni nu-i dibuie culoarea, acoperită de o veste cadrilată din mătase, desfăcută la subţiori şi un raglan vechi şi ursuz care niciodată nu se tocmeşte peste burdihanu-i imens.

Dresorul are o arenă de circ construită dintr-o cutie de pantofi, căreia i-a tăiat pereţii, astfel încât să rămână de doar trei degete înălţime. În interiorul arenei a amenajat staluri pentru spectatori, precum şi mai multe echipamente de acrobaţie, cum ar fi o bară fixă, o trambulină, două inele atârnând de o bârnă orizontală, un catarg înalt şi drept ca o suliţă şi multe altele, toate făcute îngrijit din beţişoare de chibrit şi aţă. În spatele arenei e intrarea artiştilor, o cutie de chibrituri ce are o jumătate fixată pe placă şi a doua, în care dresorul aduce el însuşi, ca pe un covor zburător, artistul. Da, da, artistul, căci Circul Dickens are doar un singur artist, o furnică ce face un spectacol inegalabil de dresură şi acrobaţie după cum spun afişele multicolore, cu care dresorul a împânzit târgul.

Tribunele sunt întotdeauna pline, oamenii dau câţiva gologani să vadă minunea şi nu pleacă niciodată dezamăgiţi, ba chiar trimit încântaţi vestea mai departe, astfel încât tot târgul să vină să vadă dresura de furnici de la Circul Dickens.

Fiecare spectacol începe cu un ropot ameţitor de tobe. Domnul dresor aduce jumătatea de cutie în care îşi ţine furnica şi o înfige în jumătatea de cutie rămasă în sala de spectacol. Furnica nimereşte mai repede sau mai alene gaura din cutie şi iese în arenă printr-o boltă colorată şi luminată cu leduri felurite, peste care scrie mare, cu carioca verde, "Circul Dickens". Doar că imediat ce trece pe sub bolta multicoloră, furnica devine invizibilă, ca şi cum şi-ar scoate costumul negru şi strâns pe trup, cu care a venit îmbrăcată şi ar pune un altul, care o ascunde privirilor nepregătite ale spectatorilor. Nimeni nu se îngrijorează însă şi nici nu suferă din cauza nevederii, căci domnul dresor explică tot ce se petrece în arenă celor care nu au ochi să vadă, dar au măcar urechi să audă. "Şi acum Dickens va face un salt peste trambulină, se va prinde de bară şi va face o rotaţie de trei sute şaizeci de grade peste bară. Ho-laaa... ho-paaa...." Şi imediat se aud ropotele de aplauze ale spectatorilor, care sunt uluiţi de agilitatea furnicii şi de saltul acrobatic făcut de aceasta, demn de cel mai îndemânatec purice. "Şi acum Dickens va coborî de pe bară, va apuca inelele şi va face trei tracţiuni la inele. "Haideeee, ho-laaa... ho-paaa..." Şi domnul dresor pocneşte din bici, am uitat să vă spun că domnul dresor pocneşte din bici de fiecare dată când spune "ho-laaa... ho-paaa...", iar Dickens execută fără greşeală acrobaţia ordonată. Apoi tobele încep să răpăie tot mai tare şi mai tare, vibraţiile vin năvalnice, iar sângele în vene începe să se izbească agitat de pereţi. "Şi acum va urma numărul nostru de maximă periculozitate", spune domnul dresor gâtuindu-şi cuvintele. "Dickens va urca acum pe acest catarg înalt - arată el spre catargul subţire şi lung, ca cel rămas după ce s-a terminat puful roz al vatei de zahăr - va sări circa cincisprezece centimetri şi se va prinde în cădere de funia aceasta care-i va atenua căderea, până va ajunge teafăr înapoi pe pământ. "Ta-ta-ta-tam... ta-daaaaam... ta-ta-ta-tam... ta-daaaaam..." - ne ţin tobele cu sufletul la gură, în timp ce Dickens urcă din greu pe băţul înalt şi subţire şi se pregăteşte pentru periculoasa săritură. "Haideee, ho-laaa... ho-paaa..." Şi funia se scutură la celălalt capăt al arenei, semn că Dickens a aterizat cu bine, fanfara cântă un marş triumfal, iar tribunele aplaudă în picioare reprezentaţia, ovaţionându-i îndelung pe Dickens şi pe domnul dresor...

Şi totul a mers bine şi frumos timp de aproape trei luni, ca într-un basm cu zâne. Mulţi concetăţeni văzuseră spectacolul de două sau trei ori deja, ba chiar îşi aduseseră rudele şi prietenii de prin alte târguri, iar domnul dresor făcuse bani frumuşei de pe urma spectacolelor. Într-o sâmbătă de iulie însă, când sala era arhiplină şi aerul fierbinte făcea ca respiraţia să devină tot mai anevoioasă, s-a întâmplat nenorocirea. Ta-ta-ta-tam... ta-daaaaam... ta-ta-ta-tam... ta-daaaaam... s-au auzit răpăind tobele, tot mai rapid şi mai tare, în timp ce Dickens urca asudat pe băţul înalt şi subţire şi se pregătea pentru periculoasa săritură. "Haideee, ho-laaa... ho-paaa...", s-a împlinit glasul domnului dresor ca de fiecare dată, dar spre groaza tuturor funia din celălalt capăt al arenei nu s-a mai scuturat, semn că Dickens nu a mai aterizat cu bine. Fanfara nu şi-a mai cântat marşul triumfal, iar tribunele, în picioare, au scos un "Ooooo..." prelung şi au acoperit cu palmele gurile înspăimântate. Mai mulţi părinţi şocaţi au sunat la 112 şi imediat a apărut o ambulanţă şi un medic, doar căăă... Doar că Dickens era complet invizibil, lucru de care uitase toată mulţimea. Degeaba l-a căutat doctorul prin toate ungherele, degeaba a intervenit şi dresorul, degeaba şi-au băgat degetele în cutie şi spectatorii din primele rânduri, Dickens era de negăsit. Şi cu toate că trupul nu i-a fost niciodată recuperat, doctorul a oftat, a confirmat decesul şi a eliberat certificatul medico-legal.

În aceeaşi seară domnul dresor şi-a strâns instrumentele minuscule de acrobaţie, a înfundat cu vată fanfara, a împachetat arena şi a dispărut fără urmă, iar de Circul Dickens nu s-a mai auzit niciodată.