Cenuşăreasa

Câteva fotografii recente mi-au amintit că niciun vis frumos nu ţine o veşnicie şi că orice are un început, trebuie musai să aibă şi un sfârşit. Având în vedere aceste adevăruri fundamentale, îmi iau într-o zi inima în dinţi şi încerc să aflu ce s-a întâmplat în cele din urmă cu câteva dintre cele mai dragi personaje, alături de care mi-am petrecut copilăria. Prima pe listă a fost Cenuşăreasa. O caut în cartea galbenă, îi găsesc celularul şi o sun. Îmi răspunde o voce obosită, cu un timbru aspru, pe care cu greu mi-o pot imagina ca fiind a Cenuşăresei. Îi spun care mi-e dorinţa, mă pune să jur că nu sunt de la televiziune sau de la presă şi că n-am nicio legătură cu recuperatorii şi acceptă în cele din urmă să ne vedem. Mă miră peste poate când îmi spune adresa, undeva prin Ferentari, pe lângă Autovit. Când ajung, ceea ce doar puteam bănui, devine înfiorător de real. Cenuşăreasa locuieşte la etajul al treilea al unui bloc cu patru etaje, neizolat termic, într-un apartament confort doi, cu două camere dintr-una-într-alta.

Ciocăn. Îmi deschide o femeie la vreo cinzeci de ani, plină, obosită, lipsită de orice strălucire, cu un halat lălâi, lipsit de culoare, atârnând pe ea. La prima vedere mă gândesc că-i maică-sa, căci nu văd nicio legătură între prinţesa din poveste şi femeia din faţa mea, dar imediat îmi aduc aminte că Cenuşăreasa era orfană de mamă, că doar de aici se înfiripase şi povestea, de la lupta sa cu scorpia de mă-sa vitregă.

Mă pofteşte să intru. Înăuntru, să te iei cu mâinile de cap. Mobilă veche şi deşelată de pe vremea lui Pazvante, lucruri îngrămădite prin toate ungherele, cutii felurite ţinând loc de dulap, o pătură subţiată de vreme aruncată peste o canapea prin care ies arcurile. O jale, ce mai.
- Prinţesă... - trag eu aer în piept.
- Cenuşăreasa Ionescu - mă corectează ea repede. A trebuit să-mi iau numele de fată al mamei - adaugă cu jenă. Chestia asta cu prinţoşenia mi-a adus numai necazuri. Şi acum, după cinşpe ani de când am renunţat la titlu şi la tot, îmi poartă numai ghinion şi-mi aduce numai necazuri - completează ea şi văd cum, în ochii care odinioară îmbătau prinţii şi răscoleau stelele, i se adună lacrimi mari.
- Doamna Cenuşăreasa, dar este peste puterile mele de înţelegere. Aţi fost cea mai fericită prinţesă din lume, aţi fost învelită în strălucire şi iubire, cum e posibil să fi ajuns în situaţia asta?!
- Păi ce, credeţi că e aşa de greu?! În ziua de azi, mai ales la noi, orice e posibil, absolut orice! - îmi explică ea cu glas egal şi monoton. Totul a pornit de la mama vitregă. După ce m-am măritat nu a încetat să bage fitile. Ba că nu-s harnică, ba că n-am sânii naturali, ba că mi-am aranjat la ginecolog fecioria pierdută. În fine, tot felul de porcării. Asta până la revoluţie, că după aceea au venit cu adevărat problemele, vorba aia, am vrut libertate, libertate am avut. S-a învârtit ce s-a învârtit şi şi-a găsit nişte rude de gradul ţâşpe pe la primărie. Şi încet încet şi-a făcut relaţii şi şi-a tras nişte acte false cum că palatul şi parcul fuseseră construite pe pământul lor. Totul era, bineînţeles, o făcătură, dar nici prinţul n-avea nicio hârtie de la tac-su, nicio ţidulă, nimic. Că m-a şi repezit într-o zi "Da de unde vrei dragă să iau eu hârtii acuma?! Împărăţiile se moştenesc de la regi la prinţi, nu se lasă prin testament, toată lumea ştie că prinţul trăieşte într-un palat, nimeni nu-l întreabă de unde-l are şi cu ce bani a fost construit. Asta ar fi culmea!" Dar n-a fost culmea. Că la proces exact asta l-au întrebat şi prinţul a dat ca prostu din umeri şi a început cu basme de adormit copiii. Aşa că nici nu l-au lăsat ăia să vorbească şi ne-au luat şi palat şi împărăţie şi tot şi le-au dat lu mama vitregă. Cine să ne asculte că toate hârtiile lor erau fabricate?! Că erau toţi mânjiţi cu euroi. Nici o lună nu l-au ţinut şi l-au dat la nişte italieni pe cinşpe milioane. Făcea de zece ori mai mult probabil, dar a vrut să scape repede de el. Ăia au dărâmat palatul, că cică era vechi şi nu ţinea la cutremur şi au făcut un zgârie nori, iar restul terenului l-au vândut la unu care cică e mână în mână cu Becali. Ăla l-a parcelat şi a făcut cartier de vile. Dar i-a ajuns blestemul meu şi acum cu criza au rămas în mare parte cu vilele nevândute.
- Şi dumneavoastră?!
- Io ce?! Ce era să fac?! Am vrut să-l las atunci şi să-mi iau lumea în cap. Că era molâu tare. La dat cu paloşul se pricepea, dar când venea vorba de hârtii, aoleuuu... Dar mi-a fost milă de el. O vreme am trăit din lucrurile pe care le-am vândut, tacâmuri aurite, tablouri, ceva bijuterii, ce am mai putut să pun şi eu de-o parte în timpul procesului. Dar n-a durat prea mult. Pe urmă ne-a ţinut un om, fusese vizitiu la el la palat. Avea o casă mare la ţară, undeva dincolo de Bolintin şi ne-a ţinut şi pe noi pe lângă casă. Dar n-am putut sta prea mult. Mai ales că mi se făcuse şi jenă. Io tot mai ajutam prin gospodărie că-mi merg mâinile, dar prinţul cerea dimineaţa ziarul şi carafa de vin şi nu se mai dezlipea de ele decât la masa de prânz. Mânca, apoi o lua de la cap. Că pe bună dreptate i-a sărit ţandăra şi lu Maricica, nevasta lu vizitiu, de i-a zis lu bărbat-su că dacă nu-l pune la curăţat grajdul, ori plecăm noi, ori pleacă ea cu odoarele la mumă-sa. Şi ghici cine a trebuit să plece. Ne-am găsit cu chirie în oraş. Eu mă băgasem secretară la un arab care vindea Bonibon şi ducea la ei acolo oi. Dar nici la el n-am făcut mulţi pureci, că nu de secretară avea nevoie arabul. La vremea aia arătam şi eu bine, nu ca acum. Aşa că a trebuit să plec la un turc. Ăsta aducea rahat şi sugiuc şi ducea dincolo rulmenţi şi pânze de bomfaier. Ehhh, dar prin câte n-am trecut. Şi numai bine nu mi-a fost, că ştii cum sunt bărbaţii, porci, mai ales când dau cu ochii de-o prospătură tinerică şi frumuşică. Până la urmă a trebuit să-l bag şi pe prinţu undeva, chiar şi fără carte de muncă, fiindcă nu ne mai ajungeam cu banii. El a vrut la cascadori. L-au primit ăia, că era zdravăn ca un munte, dar după ce a dat de vreo trei ori cu fundul de pământ s-a supărat şi-a plecat, că el era obişnuit doar să-i pocnească pe ăilalţi nu s-o şi încaseze. O vreme a fost manechin, dar s-a încurcat pe acolo cu nişte fătuci pe care nu trebuia să pună mâna şi l-au dat afară pe motiv că deşi arăta bine, era prea bătrân. Până la urmă tot la un turc s-a aranjat şi el, unu care ţine o cafenea în centru. Că l-a luat turcu de decor când a aflat că e prinţ veritabil. Nu face nimic decât îşi pune ţoalele alea vechi şi se învârte printre mese. Lui îi place, să-l vezi ce ţanţoş e. Nu-ţi zic că era să-l dea şi turcul afară, că odată nu ştiu ce i s-a năzărit unui brunet cu ghiul şi lanţ cât degetul, că s-a uitat urât la el şi nu ştiu ce i-a zis, de l-a izbit ăsta cu paloşul peste ceafă. Noroc că era de carton şi brunetul doar a intrat cu nasul în sosul de la tochitură. Dar era să iasă nasol rău, că şi-a chemat ăla toată şatra, să demoleze şandramaua turcului nu alta. Noroc că turcul a fost diplomat, şi-a cerut scuze, le-a umplut sacoşele ălora cu pricomigdale, savarine, baclavale şi alte bunătăţi, de le-a trecut supărarea. În vremea aia eu mă apucasem să fac nişte cursuri de croitorie. A mers şi croitoria cât a mers, dar tot ce se lucra era pe lohn. După ce a venit criza, italienii au împins producţia spre est, în Ucraina. Aşa că a trebuit iar să mă reprofilez. Am făcut nişte cursuri de contabilitate. Acuma mă descurc, mulţumesc lu Dumnezeu, că fiecare are nevoie de un contabil să-i aranjeze cifrele, ca să nu iasă pe profit. Şi de ceva vreme am motive să trag şi mai tare. Bobiţăăă... - strigă ea şi din camera de alături apare un puşti blonduţ, dulce ca o acadea. El e lumina ochilor mei. I-am zis aşa după povestea cu bobii de mazăre şi linte, că o ştie o lume întreagă cât m-a chinuit mama vitregă şi toţi o urăsc pentru asta - îl mângâie Cenuşăreasa tandru pe creştet, în timp ce-mi şopteşte oarecum jenată - mi-a fost frică să mai fac încă un avort. Ei, da cam asta e povestea mea. Acum nu ştiu la ce te-ai fi aşteptat, domnule, dar fericire veşnică nu există. Aşa că dacă o să capeţi vreodată o porţie mare, rupe dintr-însa nişte bucăţi şi doseşte-le pentru vremuri mai tulburi. Nu ştii cât de bine ţi-or prinde cândva.

Am lăsat-o pe Cenuşăreasa complet buimac. Doamne, câte vise la pahare refolosibile se mai vând în ziua de azi. Mă gândesc serios să sun la tipografii, la ăştia de pun pe hârtie povestea Cenuşăresei şi să le zic să schimbe naibii finalul. Să-l pună pe ăla adevărat. Altfel totul nu e decât o gogonată minciună.

Mmm... dar poate e bine să mai fii şi minţit din când în când...