Băiatul cu calul

Pitită între frunzele nucului, fetiţa îl privea cum urcă agale poteca spre vârful dealului. Arăta ca un băieţel de şase-şapte ani, dar avea ceva de om matur în felul în care păşea şi mai ales în felul în care se oprea din când în când, îşi punea o mâna în şold şi alta streaşină la ochi şi privea roată peste dealurile din jur, ca şi cum ar fi căutat din ochi pe cineva sau ceva. Avea părul blond-blond, aşa cum nu mai văzuse niciodată la cineva şi ochii albaştrii strălucitori. Îl aşteptă să se apropie şi când băieţelul ajunse sub nuc, îşi făcu vânt şi sări drept în faţa sa. Rochiţa înflorată acţionă ca o paraşută, iar codiţele împletite ca o elice şi aterizarea fu lină.
- Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebă fetiţa răstit.
- Off... ce m-ai speriat - răspunse băieţelul, vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apărut, te-ai teleportat?!
- Aici eu întreb şi tu răspunzi. Şi ca să-ţi treacă de sperietură n-ai decât să-ţi scuipi în sân. Dacă vrei îţi scuip eu. Deci, cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - reluă fetiţa.
- Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre Carul Mare - răspunse băiatul ca la şcoală, pentru a evita să intre în polemică cu fata.
- Cum să fii băiatul cu calul dacă nici măcar n-ai cal? - întrebă fetiţa îndulcind tonul, cu o undă de mirare în glas.
- Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungă - îi răspunse băiatul şi dădu să-şi continue drumul.
- Stai - îl opri fetiţa punându-i autoritar o mână în piept - avem tot timpul din lume, ascult - îi mai spuse ea, încolăcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.

Băiatul oscila între a încerca să treacă mai departe şi a risca o dispută cu fetiţa, sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
- Bine, uite cum facem. Eu o să-ţi povestesc cum e cu calul, dar după aceea tu o să taci, o să te dai la o parte şi o să mă laşi să merg la treaba mea - îi spuse băieţelul.

Fetiţa duse două degete la buze, le umezi, apoi le ridică în vânt şi şopti cuvântul magic "jur".
- Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însă numărul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început să se micşoreze, aşa că am ajuns în pericol să nu ne mai ajungă hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinţa mare, la care a participat toată suflarea planetei şi s-a decis că trebuie să scăpăm de cai, dacă vrem să avem cu ce să ne hrănim, pentru că mâncau toate narcisele. Toată lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns căluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni, dar azi dimineaţă mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis să-l duc pe altă planetă. N-am avut încotro. Am plecat într-acolo, dar pe drum am avut o pană de navetă şi am căzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.

Fetiţa îl privi cu ochii mari încremeniţi, apoi îşi dădu capul uşor pe spate, ca şi cum ar fi vrut să se depărteze un pic de băiat şi îşi lasă greutatea corpului pe călcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stăpânului locului şi nici zâmbetul şăgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs năvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri, valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşită. Când văzu că nu îşi poate stăpâni râsul, fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele, încercând să mai domolească zgâlţâielile trupului.
- Aşa poveste amuzantă n-am mai auzit niciodată - spuse ea printre lacrimi. Tiii... ce invenţie, nici bunica nu ştie să inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prăfuite cu fata moşului şi fata babei... Eşti tare...
- Şi calul unde-i? - întrebă fetiţa într-o doară după ce se mai potoli din râs.

Băiatul se codi să-i răspundă. Era clar că întrebările deveneau prea personale şi un răspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
- Jos, în navetă. Am ascuns-o la poalele dealului - îi răspunse el în cele din urmă sincer, gândindu-se că fetiţa poate fi unica lui şansă de întoarcere.
- Mergem amândoi să-l vedem? - întrebă ea întrezărind o aventură extraordinară pe care dimineaţa mofluză de iulie nu o prevestea.
- Mergem, dacă îmi promiţi că mă ajuţi să plec de aici şi să mă întorc la mine acasă.
- Bineînţeles - răspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasă palmele. Şi ce trebuie să facem?
- Să culegem multe, multe narcise.
- La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca să te ierte?
- Nu, e combustibil pentru navă.
- Aaa... - îngăimă fetiţa, ducându-şi la gura degetul arătător al mâinii drepte, pe care începu să-l muşte mărunt, neînţelegând deloc ce legătură poate să existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bărbaţi! - bâigui ea.
- Câţi oameni trăiesc pe planeta ta şi cât de mare e? - întrebă fetiţa, mai mult ca să schimbe vorba, temându-se ca el să nu înceapă cu explicaţii elucubrante despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe băieţi, nu mai demult decât ieri Marinici îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletă, când ea voise de fapt doar să îi facă o coroniţă din flori de câmp.
- Păi... noi trei, doi unchi, două mătuşi, trei veri şi... cam atât... - numără el pe degete. Şi de mareee... e cam cât de aici până acolo - arată întinzând braţul spre dealul de peste apă.
- Atâta tot?
- Da.
- Mmm... e mică planeta ta. Şi nu sunt narcise cât să mâncaţi cu toţii?

De data aceasta fu rândul băiatului să izbucnească în râs.
- De ce să le mâncăm?
- Ca să vă hrăniţi, n-ai spus tu?!
- Aaa... Noi nu le mâncăm, ne hrănim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
- Parcă ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia - se hlizi fetiţa.
- E vecin cu noi, trei planete mai jos - răspunse serios băiatul, fără să bănuiască că ea încercase să facă o glumă şi să îşi etaleze cunoştinţele literare.

O bună bucată de timp tăcură amândoi, coborând încet pe potecă. De cum dădură colţul după mesteceni o văzu, ascunsă în tufele de alun. Nu era ascunsă prea bine. Era o cutie mare de metal care arăta cam aşa, ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucătărie. Băiatul îi făcu semn să tacă şi păşind uşor se apropiară împreună de navă. Pe unul din hublouri, printre băcuieţe luminoase, îl zări. Era precum calul lui Făt Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
- Pot să-l mângâi? - se rugă fetiţa.
- Nu - îi răspunse el hotărât, apoi văzând că ea îl priveşte fix, cu o mutriţă îmbufnată şi cerşetoare, continuă - mi-e frică să nu-l scap.

De fapt băiatului îi era teamă că dacă ar fi văzut-o, calul s-ar fi îndrăgostit de fată, aşa cum păţise şi el şi nu ar mai fi putut să-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stătea să plângă.
- Bineee... Da' numai o dată - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o văzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelată a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţă...
- Unde spuneai că sunt narcisele alea? - întrebă el brusc şi o apucă de cot, aproape smulgând-o de lângă navă. Fetiţa mai apucă să îşi lipească palmele de buze, apoi să şi le culce deasupra nărilor calului, ca un sărut lung şi pasional de adio.
- Aici, imediat mai la vale.

Băiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depărtau auziră amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însă nimic şi nici nu-şi ridicară privirile din pământ.
- De ce mergi către Carul Mare?
- Mă gândeam să-l las acolo. Cine are car trebuie musai să aibă nevoie şi de cal - răspunse băiatul abătut, apoi tăcu adâncindu-se în gânduri.

O vreme vorbele i se tot rostogoliră fetei ca nişte pietricele prin gură, i se încurcară în limbă, i se lipiră de măsele ca guma de mestecat, se împrăştiară ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmă să se reverse în afară.
- Nu-l laşi aici cu mine?

Băiatul nu-şi ridică privirea din pământ şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
- Promit să am grijă de el. Acolo pe Carul Mare cine ştie, poate că nu mai au nevoie de cai, poate că au toţi maşini.
- Poate că da - murmură băiatul, dar fata nu îl auzi. Hai să strângem mai repede că ne prinde noaptea - o zori el.

Şi continuară să culeagă, umăr lângă umăr. Când amândoi îşi umplură braţele de narcise, încât abia le puteau cuprinde, se întoarseră la navă. Băiatul le taie cupele şi le dădu drumul una cate una pe o ţeavă groasă, ca stâlpul de la leagăn, până în rezervorul navei, rezervor care semăna izbitor de mult cu un lighean mare plin cu apă. Când toată suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
- Merge - strigă băiatul bătând din palme.

Apoi îşi coborî iar capul în pământ întristat şi îngrijorarea îşi făcu loc pe buzele sale.
- Eşti sigură că poţi avea grijă de el? Tare mult îl iubesc!

Pe faţa fetei apăru un zâmbet mare ce se lăţi până la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înflorată, peste picioarele goale...
- O să am grijă de el ca de ochii din cap - decretă ea solemn.

Băiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile să îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcă obrazul peste coama sa. Lacrimile îl podidiră.
- Să ai grijă de el. Şi... îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul să plec, ai mei trebuie să fie tare îngrijoraţi.
- La revedere - îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
- La revedere - spuse şi băiatul şi îşi întinse nasul.

Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa că se grăbiră să îl salute pe celălalt pe înţelesul său.
- La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
- La revedere - spuse din nou şi băiatul şi îi întinse mâna.

Izbucniră în râs. Apoi fetiţa îl înşfăcă de braţ şi îl trase lângă ea. Îşi frecară nasurile fericiţi.
- Îţi mulţumesc pentru tot - îi spuse băiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregătindu-se de plecare.

Fetiţa însă mai avea ceva de dăruit străinului de pe planeta narciselor. Se răsuci pe călcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor, ca şi cum n-ar fi vrut să se facă simţită, apoi, fără nici o avertizare, îl sărută pe obraz. Se depărta în fugă, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
- Asta ce a fost? - întrebă băiatul.
- O să-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu să-ţi spun poveşti - îi răspunse fetiţa cu ochii plini de lacrimi. Ştia că nu va exista nici o data viitoare şi că de mâine va trebui să se întoarcă la poveştile prăfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.

Ascuns între aluni calul lui Făt Frumos păştea liniştit narcise...