Anjeta

Bărbatul o privea ţintă de minute bune. Fata stătea cu spatele lipit de zid şi cu un picior îndoit şi ridicat sub fund ca o barză. Îşi curăţa cu unghia mare de la dreapta murdăria de sub unghiile de la stânga. Avea un trup superb dar o faţă urâtă de parcă Dumnezeu, sau altcineva asumându-şi puterile sale, îşi bătuse joc de ea. Bărbatul traversă strada şi o luă de mâna ca pe un copil.
- Hai puiule acasă - îi spuse şi după ce rostogoli un oftat din adâncul sufletului continuă amărât - azi nu e rost de parai.
- Hai-pu-iu-le - îl completă fata ca un ecou.

Mergeau cu paşi grăbiţi fără să se uite unul la altul. Picioarele lungi ale fetei şi fusta scurtă atrăgeau atenţia bărbaţilor, care strâmbau însă din nas când ajungeau să îi privească faţa. Câte unul îşi răsucea capul şi îşi lipea pupilele de fesele ei profilate obraznic prin pânza subţire. Unii zâmbeau. Era cel mai ciudat cuplu din lume. El, în jur de cinzeci de ani, scund, urât mai degrabă decât orişicum, cu fire de păr răzleţe împiedicând o chelie lipicioasă să se desfăşoare în voie, cu burta mare ca a unei femei însărcinate, sprijinită pe două beţigaşe lungi şi subţiri asemeni unui struţ, cu haine decente dar vădit uzate, cu mersul greoi şi legănat ca al unui răţoi cu hemoroizi. Ea înaltă, cu un trup firav de puştoaică absolut încântător, cu părul negru tăciune, bogat, alunecându-i pe spate până spre şolduri, cu fusta şi bluza vaporoase şi viu colorate ca aripile unui flutur.
- În-ghe-ţa-tă - îngână fata, iar bărbatul se opri şi zâmbi.

Deşi era femeie în toată firea Anjeta nu cerea altceva decât îngheţată. Ar fi putut trăi fără să mănânce, fără să bea, chiar şi fără să respire dar nu putea trece pe lângă o gheretă cu îngheţată fără să se prindă cu amândouă mâinile de braţul lui ca un ţânc şi să scâncească: "în-ghe-ţa-tă... în-ghe-ţa-tă..."

Bărbatul băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de bancnote. Toate de un leu. Nu prea era în bani dar pentru îngheţată se găseau întotdeauna. Chipul fetei se lumină şi cicatricele de pe faţa ei se estompară ca prin minune.

Niciodată n-a fost atât de frumoasă - gândi bărbatul şi o privi mut de uimire preţ de câteva secunde cum muşcă hulpav din cornetul cu îngheţată de ciocolată cu alune, apoi o apucă de braţ forţând-o să grăbească pasul către casă.

Anjeta nu ştia decât două cuvinte în limba română. Ta-ti şi în-ghe-ţa-tă. Mai bălmăjea câte unul dar fie nu ştia să le pronunţe corect, fie le uita imediat ce le învăţa. Bărbatul habar n-avea ce naţie e Anjeta iar ea nu ştia cum să-i spună de unde vine. Se întâlniseră în circumstanţe cu totul şi cu totul extraordinare. Toată viaţa din ultimii doi ani a bărbatului fusese parcă ruptă dintr-un film de aventuri.

Muncise timp de cinci ani în Olanda. Nu câştiga nici prea mult dar nici puţin. O treime din bani îi păstra el pentru cazare, pentru mâncare şi pentru o bere duminica, căci sâmbătă muncea. Două treimi le trimitea acasă la nevasta şi la fetiţă. Asta până când primise scrisoarea de la ea. "Eşti un prost iar eu nu mai pot să trăiesc cu un prost". Aşa-i spunea în scrisoare "eşti un prost". Îi mai trimiseseră vecinii scrisori înainte, să-i spună că nevasta-sa se culcă cu altul dar la început n-a vrut nici în ruptul capului să creadă. Apoi s-a împăcat cu ideea dar îşi spunea că trebuie să o facă şi ea cu cineva dacă el e atât de departe. Nu bănuise că va ajunge până acolo. Multora li se întâmplaseră chestii asemănătoare dar el nu voia să accepte că i se pot întâmpla şi lui. "Eu am pe altcineva, om de afaceri cu capul pe umeri, care ştie ce vrea o femeie. Are biznisuri prin Canada. Mâine plecăm şi noi. Fata o iau cu mine, să ştii. Iar casa am vândut-o. Fraiere." Chiar aşa încheiase, cu "fraiere".

Băuse trei zile şi trei nopţi încontinuu, până când unul din cei patru bărbaţi cu care împărţea camera de carton i-a spart toate sticlele de whisky pe care le avea sub pat şi l-a băgat îmbrăcat cum era sub duşul rece.
- Fire-ai al dracului, tu vrei să intri în comă mă? Nu vezi că pute aici numai a borâtură?! Te-au dat ăştia afară de la lucru, o să te dea şi din casă. Dacă vrei să mori, mori dracului pe stradă nu aici - apoi după un timp văzând că-şi revine adaugă - diseară mergem la futut, hai cu noi la curve că n-ai mai făcut-o de o mie de ani. De-aici ţi se trage. Un futai bun şi-ţi revii.

Şi se dusese împreună cu ei. Nu la alea de la stradă unde erau prinţesele cele fosforescente, de le dau televiziunile prin jurnalele de ştiri când vorbesc despre Olanda, ci undeva prin spate la cel mai ieftin bordel.
- Tu ia-o pe Anjeta că ea e mama râniţilor, ştie ea să aibă grijă de tine - îi spusese bărbatul care îl împiedicase mai devreme să se dilueze în alcool.

Nu-şi mai aminteşte ce a făcut cu Anjeta. Îşi aduce aminte doar că atunci când a vrut să plece fata l-a prins de braţ şi l-a privit cu nişte ochi de câine hăituit care l-au speriat. A căzut în genunchi, i-a sărutat picioarele şi îi tot arăta cu degetul "eu", "tu" şi apoi fereastra, "eu", "tu" şi iar fereastra. El nici măcar nu încerca să înţeleagă ce vrea să spună. Voia doar să-i plătească şi să plece, să-l lase în pace. Dar ea se agăţase de braţul lui şi nu-l mai lăsa să se atingă de buzunare. Atunci a vrut să se apropie de uşă şi s-o şteargă dar ea era agăţată de el ca o liană şi nu se mai dezlipea. Când a ajuns la uşă cu ea târâş aşa lipită de pulpa lui, fata s-a ridicat în picioare, a fugit glonţ la o măsuţă cu sertar de unde a scos un cuţit mic şi subţire pe care şi l-a dus la beregată. Asta l-a speriat peste măsură. Şi fiindcă el nu părea prea convins, fata şi-a luat cuţitul de la gât, l-a pus peste vena de la încheietura mâinii stângi şi a început să apese. Sângele a ţâşnit ca un pârâiaş mic, formând întâi o pată roşie cât o monedă de un euro peste încheietura ei albă, alunecând apoi uşor înspre cot şi scurgându-se în cele din urmă apatic pe covor. Atunci chiar i-a sărit inima. A aşezat-o pe pat şi au vorbit. Au vorbit e un fel a spune căci fata vorbea o limbă pe care nu o mai auzise niciodată, condimentată din când în când cu fraze în limba rusă.
- Vrei să plecăm împreună puiule?! Te chinuie ăştia?! Offf... offf....

Şi ea dădea din cap fără să înţeleagă o iotă din ce vorbea el şi îi tot arăta cicatricele de pe faţă şi de pe corp. Apoi i-a luat mâna şi i-a dus-o la creştet. Avea pe tot scalpul adevărate cratere şi mănunchiuri de păr lipseau cu desăvârşire.

A fost cea mai tare aventură din viaţa lui. A coborât, a plătit consumaţia, apoi s-a dus sub fereastră. Fata îl aştepta cu tălpile goale lipite de pervaz. Deşi era la etajul doi a prins-o în braţe fără probleme, era uşoară ca un fulg. Ar fi putut pluti dacă îşi desfăcea braţele. Ca o cocoară albă ar fi plutit. O vreme a fugit aşa cu ea în braţe, apoi a lăsat-o jos, a luat-o de mâna, a strâns-o tare ca şi cum n-ar fi vrut s-o rătăcească prin mulţime şi au continuat să fugă.
- Stai aici cuminte până mă întorc - i-a spus lăsând-o la colţul clădirii unde locuia. A strâns tot ce avea în două minute, le-a înghesuit într-o valiză, a luat-o de mână şi-au fugit în continuare spre autogară. A doua zi la doişpe era în ţară.

Abia când a sosit a înţeles tot ceea ce i se întâmplase în ultimele cinci zile. Fără nevastă, fără copil, fără casă, fără bani, fără nimic, dar cu o fată, dracu ştie de unde venită, smulsă de el din ghearele unor traficanţi imbecili. Şi-a scos valiza din burta autocarului, a pus-o pe trotuar, apoi s-a aşezat pe ea şi şi-a sprijinit capul în palme. Încotro?! A rămas aşa mult timp. Nu l-a cântărit! Minute, ore... Când s-a dezmeticit fata stătea în picioare lângă el. El a privit-o încruntat. Ea a zâmbit.

O vreme au trăit în bordeiul bunicii. Se stinsese de câţiva ani dar bordeiul era întreg. A spart lacătul şi au intrat. Nu se putea însă trăi aşa mult timp. A lăsat-o acolo şi a dat fuga la Bucureşti să-şi găsească de muncă. N-a găsit nicăieri. Nici de şomaj nu s-a lipit pentru că lucrase la negru.

N-a crezut că poate exista disperare mai mare. Zi de zi s-a dus, timp de jumătate de an. A cerşit un loc de muncă peste tot.

Apoi într-o seară s-a întors de la Bucureşti şi i-a spus:
- Puiule, vezi că treburile nu merg deloc bine. Nu-mi găsesc de lucru. N-avem ce mânca.
- Pu-iu-le - a repetat fata zâmbind.
- Trebuie să pleci acasă - a continuat el grav. A-ca-să! Tu la casa ta şi eu la a mea. Înţelegi? Te duci acasă. Îţi iei catrafusele şi te cari - i-a spus el izbind cu piciorul în valiza lipită de perete - Auzi?! Apoi a deschis uşa şi a rupt-o peste câmp. A ajuns repede la calea ferată. S-a aşezat în fund pe macadam şi a scos o ţigară. A fumat-o încet şi cu patimă. Fiecare fum tras îi intra printre buze, cobora uşor pe gâtlej, se plimba rotund prin tot înlăuntrul, aluneca prin picioare ca pe nişte paie lungi până la tălpi unde începea să se zvârcole şi să se iţească în inele pufoase peste degete.

După ce a terminat-o a prins chiştocul între arătător şi degetul mare şi i-a făcut vânt în iarbă. S-a lăsat încet pe spate, şi-a pus mâinile sub ceafă şi a aşteptat. A smuls un fir de iarbă şi l-a strâns între buze. Între timp se înserase. Şi deodată l-a auzit. De fapt nu l-a auzit. A simţit şinele cum încep să şuiere. Şi a ştiut că trebuie să vină. N-a fost nici mai speriat, nici mai liniştit. Trebuia doar să vină, ca orice tren. La ceasul lui. Apoi l-a văzut cu coada ochiului. Era cât o vacă mai mare. Părea că abia se mişcă. Atunci a simţit cum inima începe să-i zvâcnească. Şinele începuseră să duduie şi ceafa se porni să-i vibreze peste prima şină. Nu mai ştie exact cum a fost, acum ar zice că mai erau doar câţiva metri, naiba mai ştie câţi or fi fost, dar atunci a auzit-o. A auzit-o ţipând disperată. Îl văzuse de sus de pe colină deşi era aproape noapte şi ţipa ca o isterică.
- Pu-iu-le... pu-iu-le... pu-iu-leee...

Când a ridicat capul a simţit cum locomotiva îl atinge. L-a zvârlit câţiva metri. Aşa a crezut atunci, dar probabil că n-a fost aşa, căci n-a curs sânge. Ea a venit într-o fugă şi l-a strâns în braţe.
- Puiuleee... puiuleee... - şi lacrimile îi şiroiau râuri pe obraz. Când îşi pipăise craterele din creier cu degetele lui nu plânsese deloc, nici când îşi pusese cuţitul la beregată nu schiţase nici un geamăt şi nici când îşi tăiase vena şi-şi înşirase sângele pe covoarele ălora nu vărsase nici o lacrimă.

El a început să-i şteargă lacrimile ce nu conteneau cu un colţ al cămăşii. Apoi a rupt o bucată. Ca pe o farfurie îi ştergea faţa plină de lacrimi.
- Tu Puiu. Eu Tati. Înţelegi?! Tu Puiu. Eu Tati... - îi explică el exact ca Tarzan, bătând cu pumnul întâi în pieptul ei, apoi într-al lui şi strângând-o în braţe.
- Tati - repetă ea şi faţa i se lumină ca un far. Împrejur era noapte.

În perioada aia l-a întâlnit pe Bucureşteanu. Ştia multe Bucureşteanu. "Ca să trăieşti trebuie să te descurci" - era filozofia lui. Întâi l-a ajutat să şterpelească mărfuri mărunte de la magazin. Apoi au dat şi câteva spargeri prin casele mai înstărite de la ţară. Lucrurile au început să se aşeze. Aveau de mâncare. Şi mai putea să-i mai ia şi ei câte una alta, mai ales din cele femeieşti. Căuta să fure mai mult bani şi mai puţin lucruri. Şi nu fura decât atunci când ajungeau pe sponci. Cât aveau ce mânca stătea lângă ea. Acasă.

Apoi Bucureşteanu l-a învăţat să fure din buzunare.
- Hai la Bucă c-aici nu-s fraieri de mangleală.

Şi lucrurile au început să meargă şi mai bine. Pândeau câte un bărbat mai înţolit. Bucureşteanu parcă avea raze X aşa le ochea portofelul indiferent unde îl baga dobitocul. Apoi el îl ţinea de vorbă şi Bucureşteanu îl făcea la buzunar. Nici unul nu-şi dădea seama. Bucureşteanu desfăcea portofelul chiar acolo pe bulevard, în văzul lumii. Scotea banii apoi arunca portofelul la primul coş de gunoi. El lua un sfert.
- Rămâi cu mine aici. Lucrăm împreună. Am şi locuinţă, staţi la mine. Adu-o şi p-aia mică, o postim amând...

N-a mai apucat să termine ce a avut de spus Bucureşteanu pentru că bărbatul l-a izbit cu vântul pantofului în boaşe cât a putut. Bucureşteanu s-a prăvălit şi a început să se zvârcole ca o râmă tăiată în două. Bărbatul l-a izbit încă o dată cu piciorul în stomac.
- Morţii mă-tii! Tu nu posteşti pe nimeni mă, auzi? Că te fut în gură de nu te vezi - a ţipat bărbatul la el şi l-a scuipat peste scăfârlia asudată.

A crezut că n-o să-l mai vadă, dar după o săptămână Bucureşteanu a venit iar în sat.
- Promit că nu mai vorbesc urât de femeia ta. Mă jur. Veniţi?!

Şi s-au dus. Casa Bucureşteanului era de fapt o cocioabă din lemne recuperate de ici colo de pe la demolări, pe care o înjghebase singur. Pe dinăuntru era acoperită cu polistiren şi capitonată cu cofraje de ouă. Din loc în loc atârnau tablouri cu femei goale decupate din revistele pentru adulţi prinse cu agrafe în pereţii de carton. Aia e camera voastră - a zis Bucureşteanu trăgând o perdea murdară ce fusese cândva albastră şi separând încăperea în două. Tot el a venit şi cu ideea s-o pună pe-aia mică la muncă.
- Fii atentă care-i treaba - i-a spus bărbatul într-o zi aşezându-se pe vine lângă ea. Trebuie să ne apucăm amândoi de muncă dacă vrem să trăim. Ziua muncesc eu - îi spusese el făcând semnul specific cu degetul mare înfipt în masa şi cu celelalte făcute lopată măturând masa în jurul primului şi apoi strângându-se în pumn - şi noaptea munceşti tu - continuă el, înfăţişându-i degetul mijlociu de la stânga străpungând cercul făcut de degetul mare şi arătătorul de la dreapta ca o săgeată într-o ţintă. Banii îi împărţim. Tu îi păstrezi să te întorci la tine acasă, unde dracu o fi aia, iar eu mă ocup să trăim ca oamenii din ai mei. Dacă strângem o mie de parai îţi iau bilet de avion, te fac pachet şi te trimit acasă. OK? - întrebă el fiind convins că fata n-a înţeles mai nimic din ce i-a spus, dar măcar avea conştiinţa împăcată că i-a explicat cum stă treaba. Ea însă înţelesese şi zâmbise. Dădu din cap în sus şi în jos în semn că este de acord.

Cu Bucureşteanu au terminat-o repede căci într-o seară a prins-o cu mâna între ţâţele ei mici. N-a mai aşteptat Bucureşteanu să-l pocnească în boaşe. A executat o rotire la o sută optzeci de grade la extremă urgenta şi a ieşit pe uşă ca din puşcă. Nu l-au mai aşteptat. Au plecat de la el şi au început să lucreze pe cont propriu. Se descurcau binişor. Fata le fura privirea bărbaţilor iar el portofelele.

Seara nu avea mulţi clienţi. Încercase să şi-i aleagă dintre bărbaţii locului şi să nu meargă cu străini. Cel mai mult îi plăcea băiatul brunet. El o mângâia de fiecare dată pe obraz după ce făceau dragoste iar ea îl muşca de ureche în semn de mulţumire.

Teancul de bani crescuse binişor iar el umbla pe străzi din ce în ce mai nebun. Mia era aproape gata, dar n-ar fi vrut ca fata să plece. Asta îl înnebunea. Prinsese drag de ea. Şi-apoi, unde să plece?! Atunci i-a găsit pe străini.
- Nice girl - le explica el desenând prin aer trupul de amforă prelungă al fetei - very nice. Se înţeleseră pentru cinci nopţi, trei sute pe noapte, cinci sute avans. Era în culmea fericirii. Era cea mai tare afacere. O mie cinci sute de parai într-o săptămână.

S-a întors acasă şi i-a explicat.
- Puiule ti-am găsit un contract extra de mâine. Un băiat galant, străinez, frumuşel, cu afaceri prin România. Te vrea cinci nopţi cât stă la noi. Te duci la el la hotel. Hotel de cinci stele puiule în buricul târgului, îţi dai seama?! O să fii prinţesă. Hai că sunt tare.... Acu trebuie să mergem să luăm ceva ţoale - spuse el şi începu să danseze ca o barză la împerechere - mergem să luăm ţoaaale... mergem să luăm ţoaaale.... să facem prinţesa frumoaaasă... Apoi o luă în braţe şi continuă să se învârtă cu ea în braţe - mergem să luăm ţoaaale... mergem să luăm ţoaaale....

Fata începu să râdă şi să danseze şi ea, învelită în fericirea bărbatului... Ca un bârzoi dansa bărbatul. Ca o lebădă se unduia fata.
- Ţaaa-leee... ţoaaa-leee... - repeta ea ca un refren.

*
Deschise uşa cu teamă. Camera de hotel era foarte mare şi foarte frumoasă. Scaunele capitonate cu catifea roşie şi broderie argintie, mobilierul din lemn alb cu feronerie din cupru patinat, draperiile de brocart vişiniu în ape, unduind dinspre vişina putredă înspre roşul sângelui de fecioară, covorul albastru intens cu frunzuliţe roşii şi argintii, tablourile mari, impresionante, toate îţi luau ochii. În mijloc o masa elegantă pregătită pentru două persoane si două lumânări înalte arzând.
- Goedenavond Anjeta - auzi o voce bărbătească şi simţi o sabie străpungându-i trupul întreg, din creştet prin toate măruntaiele sufletului până în tălpile picioarelor. Toate cicatricele îi explodară şi sângele începu să-i şiroiască pe faţă. Ochii i se împăienjeniră. Durerea din corp o făcu să-şi scrâşnească dinţii până la fărâmare. Îşi înfipse unghiile în podul palmelor şi unghiile îi ieşiră prin piele pe partea cealaltă ca şi cum şi-ar fi apăsat palmele pe masa unui fachir. Ar fi putut să fugă. Sven era la zece paşi depărtare iar ea era cu mâna pe clanţă, nu închisese uşa. Dar ştia că nu mai există scăpare. Sven îi depărtă galant un scaun de lângă masa pentru a-i oferi un loc.

*
Bărbatul avusese o presimţire rea de când se trezise. Pleoapa stângă începuse să i se zbată dintr-o dată. Aşa, fără nici un motiv. Ştia că avea să se întâmple ceva urât. Grăbi pasul către hotel. Îi promisese că o să vină s-o aştepte. Nu conta cât, timp avea. Mulţimea se strânsese ca la urs la intrarea în hotel. O femeie ţipa ca din gură de şarpe. Bărbaţii vorbeau tare şi repede, gesticulând. Politia încerca să-i împingă înapoi pe curioşii care se adunau rapid de pretutindeni.
- Ce s-a întâmplat?! - îl întrebă el pe poliţistul care îl apăsa cu bastonul în piept încercând să împingă înapoi mulţimea ce se strângea ca un inel de fier.
- O curvă s-a aruncat pe geam de la şapte, ce să se întâmple! Hai căraţi-vă acasă că nu aveţi ce vedea - continuă poliţistul împingând de zor alături de alţi câţiva băieţi tineri în uniformă de jandarm răsăriţi ca din pământ, oamenii strânşi ca la circ.
- Cred că mi-e rudă - bâigui bărbatul simţind cum se topeşte şi poliţistul îl privi fix strâmbând din nas, apoi îi făcu un semn discret din cap să treacă.

*
Maşina salvării se apropia în mare viteză. Un bărbat rotofei şi bătrâior, probabil un beţiv, traversă strada bălăbănindu-se printre maşinile care frânau în ultimul moment încercând să-l evite. Maşina salvării nu mai reuşi să-l ocolească şi îl agăţă cu aripa din spate. Bărbatul se rostogoli de câteva ori pe asfalt dar se ridică imediat şi continuă să se apropie de trotuar şchiopătând. Coapsa stângă sângera puternic şi cămaşa, deschisă la culoare, i se umplu imediat de sânge. Bărbatul puse piciorul pe celălalt trotuar, apoi căzu în genunchi, cu trupul masiv zbătându-se în convulsii şi începu să plângă cu lacrimi uriaşe.
- Puiuleee... ce mi-ai făcuuuut... hai puiule acasăăăă... hai acasă puiuleeee...