Mumuţ a lu' Jordie

De cum auzi lăutarii, Lelea Stanca apucă perdeaua de-o margine, cât să-i desfacă obloneala de-un ochi şi aruncă o privire lungă pe fereastră. Din jos, se vedea maşina cu mortul, iar în spatele ei, parcă neterminându-se, alaiul. Apucă basmaua a neagră, îşi înveli părul, o strânse-n două noduri sub bărbie şi ieşi în fugă pe poartă. Părintele Nicodim, dascălul Haralambie, crucile, prapurile, sfeşnicele, steagurile, apoi puhoi de mulţime. Mumuţ a lu' Jordie nu se vedea. Sicriul, înconjurat de coroane bogate, era sus, pe platforma maşinii, cu capacul rezemat de cabină şi cu cochilia de scândură, din care chipul mortului nu se desluşea decât celor câţiva apropiaţi, aşezată pe podeaua metalică a remorcii. Îşi luă locul în dosul alaiului, cu mâinile împreunate în poală şi cu ochii aţintiţi spre pământ, numărând pietrele din colbul drumeagului. Nu-i cale lungă până la cimitir şi oricum drumul trece prin faţa gospodăriei, d-aia nici nu s-a dus până la casa mortului. Îl ştie pe Mumuţ de când erau amândoi copilaşi, nici nu-şi mai aminteşte cât de demult e cel dintâi chip care i se preumblă prin suflet. L-ar fi luat dacă el ar fi vrut-o, dar el a preferat-o pe Anuţa lu' Condei, că era mai copilă, avea nasul în vânt şi ţâţele pline. N-a pătimit după asta. Şi-a găsit şi ea petecul şi a fost mulţumită.
- Dumnezeu să-l ierte şi să-i facă parte în Împărăţia Cerului - şopteşte baba de lângă ea, o femeie cu pielea încreţită ca pământul uscat, care-şi sprijină trupul străveziu de un copilandru înalt şi subţire.
- Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească şi să-l odihnească, că om bun a mai fost, da iaca, i s-a sfârşit firul dă pă mosor - murmură şi Lelea Stanca.
- Om bun, dară că nu! Şi cu frica lui Dumnezeu! - şopteşte şi o femeie undeva mai în faţă.

N-a mai vrut să ştie de el. O vreme nici n-a mai avut cum, căci a fost plecat la capitală, să muncească la întreprinderile cele mari de acolo, apoi s-a întors, dar vremurile o luaseră cu mult înainte cuminţeniei locului şi întoarcerea lui n-a mai ridicat fir de sprânceană. Îndreptă privirea s-o găsească pe Anuţa. E prea departe mortul şi chipurile-s mici într-acolo, ori poate că Anuţa-i acasă zdrobită de durere şi cu neputinţă de-a merge. Nici pe Zaia nu o zăreşte, dar pe Zaia probabil că nici n-ar mai recunoaşte-o. Era o fetişcană crudă, cu vino-ncoace ca mă-sa, pe când i-o prezentase chiar el, într-o iarnă, când se ivise cu treabă la primărie. Peste întâlnirea aceea se mai aşternuseră probabil încă douăzeci de groase zăpezi şi Zaia trebuie că mult se mai schimbase.
- A suferit tare, dar Dumnezeu l-a auzit cum se căzneşte şi l-a eliberat din fiarele neputinţei, luându-l sus lângă El - a bombănit din nou baba.
- Mult? - a întrebat Lelea Stanca într-o doară. Ea nu ştia mai nimic. Auzise în urmă c-o zi, când mersese la poştă să trimită recipisă lui fiu-su. Vorbeau femeile că-i sfârşit şi că nimic nu se mai poate face să-l ţie departe de lumea drepţilor, de-i musai să se întoarcă pe dos pământul ca să-l încapă pe dânsul.
- Cinci luni încheiate şi zile dintr-a şasea - adăugă baba.
- O lună o şezut numa în pat - zori lucrurile şi femeia din faţă.

Pe Lelea Stanca o podidiră lacrimile. Nu pentru s-ar fi urnit să bocească mortul şi nici pentru că iubirea ar fi înmugurit ca vrejul îmbibat de ploaie din salcâmul pârjolit de pojar, dar aşa se sloboziseră ele, deodată, fluturi albi apucând sufletul de-o pulpană şi trăgându-l să se desfacă din trupul schilodit şi să se înalţe uşor către cer.
- Oh, Doamne, apară şi păzeşte! Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ - murmură stergându-şi lacrimile cu un colţ de basma. Apoi aruncă iar priviri ascuţite înspre maşina cu mortul, doar-doar o vedea-o pe Zaia. Mai erau trei aruncături de băţ până la intrarea în cimitir şi oamenii se apropiau unii de alţii, strângând alaiul ca-ntr-un boţ de mămăligă, de parcă ar fi vrut să-i ţină mortului de cald cu sufletele lor.
- Zaia unde-i? E sus în maşină? - se auzi ea întrebând şoptit. Nimeni nu-i răspunse însă şi o vreme merseră umăr lângă umăr, tot adunându-se. Maşina opri în cele din urmă în faţa porţii şi bărbaţii săltară sicriul pe umeri. Părintele Nicodim o luase înainte spre groapă şi oamenii după el. Lelea Stanca îşi făcu loc printre trupuri încercând să ajungă în faţă.
- Unde-i Anuţa? Zaia-i aici? Anuţa e? Aţi văzut-o pe Zaia? - icni ea de câteva ori fără izbândă.
- Care Anuţă femeie? - o repezi un bărbat aspru, cu o coroană de crini albi din hârtie strălucitoare în mână.
- Anuţa, femeia lui.
- Femeia lui Mumuţ?! Să tot fie acasă cu el. Nu-i e prea bine...

Lelea Stanca rămase stană locului. Oamenii treceau pe lângă ea înghiontind-o, luând calea preotului şi dând înveliri de-nsufleţire deschiderii pământului. Baba alături de care mersese o ajunse din urmă.
- Anuţa, femeia lui Mumuţ, e acasă cu el?! Apăi mortul... atunci cine-i mortul? Cine-a murit acilea? - întrebă Lelea Stanca sfârşită, abia găsindu-şi graiul.
- Miluţ! Miluţ a lu Nicoară. Băiat bun, săracul...

Lelea Stanca rămase o clipă înţepenită, ca şi cum o ţepuşă uriaşă i se strecurase prin creştet, trecuse prin tot trupul şi se înfipsese în pământ, împietrind-o locului.
- Da' a lu Jordie? Mumuţ a lu' Jordie când o să moară?
- O muri mâine maică, vreme mai e - o mai auzi bombănind pe bătrâna depărtându-se la braţul nepotului.

Cortegiul se vedea din ce în mai mic. De-acum erau adunaţi cu toţii în jurul porţii spre lumea de dincolo. Doar groparii şedeau mai într-o parte, sprijiniţi în cazmale. Lelea Stanca, îşi trase o clipă sufletul, mai şterse o urmă de lacrimă întinsă pe obraji, apoi o luă încetişor înapoi către casă.