Kinaiul

A'ala mi-a luat mâna stângă şi mi-a privit atent unghia de la degetul mic.
- Eşti un kinai - mi-a spus fără să clipească. Glasul său nu trăda nici emoţie, nici mirare, nici încântare. Vocea lui A'ala fusese complet neutră, ca şi cum ar fi vrut doar să-mi atragă atenţia că am cinci degete la mâna stângă.
- Ce e acela un kinai, A'ala?

A'ala nu a răspuns, dar a continuat să îmi pipăie buricele degetelor, apăsând uşor peste ele şi frecându-le cu degetul mare.
- Eşti un kinai albastru.
- Ei bine, şi ce înseamnă asta?
- Înseamnă că eşti un luptător. Eşti pregătit să te lupţi cu ursul.

Am rămas pe gânduri. Ştiam că limbajul lui A'ala era îmbibat de înţelesuri adânci şi că fiecare discuţie cu el era ca un concurs de ghicitori. Nu putea fi vorba despre nici un urs adevărat în explicaţia lui A'ala. Nu întâlnisem niciodată un urs adevărat şi cu atât mai puţin nu aveam de gând să mă lupt cu unul. A'ala voia să spună cu siguranţă altceva.
- Eşti un wae. Un ales!
- Un ales? Al cui?

A'ala a dat capul pe spate şi a ridicat ochii spre stele. Am privit amândoi tăcuţi cerul. Era senin şi stelele păreau chiar ochii cu care zeii priveau înspre nedumeririle noastre, cercetându-le atent. Cu cât priveam mai adânc cerul, cu atât aveam mai mult percepţia că de acolo de sus, cineva mă sfredeleşte cu privirea.
- Să bei apă de la Izvorul lui Hoku. La miezul nopţii să mergi. Conţine argint! - a mai spus A'ala, apoi s-a ridicat şi a plecat.

Argint?! De ce mi-ar fi trebuit argint?! Nu am avut nicio bănuială, dar l-am ascultat pe A'ala şi am băut în fiecare noapte apă de la Izvorul lui Hoku. Abia când am ajuns în prima seară lângă el mi-am dat seama ce a vrut să spună A'ala. În lumina palidă a lunii, aplecându-mă peste ghizdurile de piatră tocită între care creşteau muşchi îmbibaţi cu rouă, am zărit stelele argintii reflectând-se în adâncul fântânii. Stăteau cuminţi părând să se dizolve în apa cristalină. Am luat cana de fier, am umplut-o şi am băut-o până la capăt. Am simţit cum argintul îmi pătrunde în sânge şi cum pe cerul gurii rămâne gust de stele.

Nu ştiu cu adevărat ce a vrut să spună A'ala cu apa care conţine argint, dacă fusese doar o metaforă a sa, sau dacă apa din fântâna lui Hoku conţinea cu adevărat argint, dar nu după multă vreme unghia de la degetul mic al mâinii stângi a început să se coloreze în argintiu, iar vârful ei a început să crească mult mai repede decât la celelalte unghii. Trecuse doar o lună de când începusem să beau apă de la Izvorul lui Hoku şi unghia îmi crescuse atât de mare, încât încercam cu ruşine să mi-o ascund. Era subţire, tare şi ascuţită ca o lamă de şiş. Am simţit cum toată povestea începe să mă îngrozească. Nu erau cuvinte fără noimă, cele pe care A'ala le aducea în fiecare seară şi mi le vărsa în braţe. Aveau miezul lor, sensul lor, aveau mai mult decât atât, aveau un sâmbure de realitate pe care trebuia să-l înţeleg.

Într-o seară i-am arătat unghia. A'ala a zâmbit, mi-a luat din nou mâna şi a mers cu degetul pe marginea unghiei argintii. A apăsat puţin iar pielea s-a crăpat, un licărit de sânge iţind-se în crestătura proaspăt deschisă.
- Acum eşti un kinai adevărat. Ai şi mana şi mea pehehi.

Nu înţelegeam ce vrea să spună. Nu înţelegeam nimic, de la un capăt la altul.
- De ce sunt un kinai, A'ala? Cu ce urs trebuie să mă lupt?
- Eşti un kinai care are şi puterea şi arma pentru a lupta. Nimic nu îţi mai poate sta în cale. Iar ursul... pe urs îl vei învinge mereu.
- De ce ursul?
- Kinaii albaştrii se luptă cu ursul, kinaii roşii cu tigrul, iar kinaii verzi cu coioţii. Ursul nu te atacă, decât dacă tu vrei să te iei la trântă cu el. Ursul e ziua care vine, nevoia care te macină, dorinţa care îţi creşte în piept...
- Iar kinaii roşii?
- Kinaii roşii sunt însetaţi de sânge, omoară doar din plăcere, e nevoia lor. Ei se luptă cu tigrul care i-ar putea sfâşia într-o secundă, dar n-o face pentru că nu simte sângele de kinai, doar tu ai sânge de kinai. Kinaii roşii scot mea pehehi şi sfâşie burta tigrului când acesta nici nu se aşteaptă. E o laşitate. Apoi îi jupoaie blana şi o aşază în peşteră, lângă toate celelalte.
- Iar...
- Iar kinaii verzi sunt nişte hiene mici. Se hrănesc cu mortăciuni şi cu iarbă. De aceea devin verzi. Nu au mea pehehi, doar lătratul, asta e singura lor armă.

Am încercat să pătrund înţelesul cuvintelor lui A'ala. Era clar că amestecă din nou filozofia de viaţă pur teoretică, cu crâmpeie de realitate palpabilă.

Mana şi mea pehehi. Puterea şi arma, îmi spusese A'ala. Care erau ele cu adevărat? Şi la ce ar fi trebuit să le folosesc?

La o bucată de vreme după ce unghia mi-a crescut ca un şiş, am simţit şi o altă schimbare în trupul meu, mai bine spus înlăuntrul său. Simţeam unghia ca o armă şi mai ales simţeam nevoia să o folosesc. Poate că şi cuvintele lui A'ala mă împinseseră într-acolo, doar eram un kinai, un kinai albastru, eram mai mult decât atât, eram un wae. Dar ceva se întâmpla în mine, o forfotă interioară, o forţă care părea să erupă din nimic, ca un tsunami care se adună din picăturile de apă şi devine un colos cu o putere pe care nimeni, dar absolut nimeni, nu o poate stăvili. Eram un kinai, un kinai albastru...

Primul a fost domnul J. Era o japiţă de şef, încrezut, prost crescut şi mai ales mitocan. Avea un fel abject de a vorbi, mai ales cu femeile pe care le aducea în stare să plângă în hohote. Aşa se întâmpla şi în acea dimineaţă când ţipa în biroul său de sticlă la domnişoara K. Am simţit cum încep să fierb, cum urechile încep să-mi pocnească de presiunea înlăuntrului, cum mâinile încep să se încordeze şi muşchii înşiraţi de-a lungul oaselor subţiri le transformă în mici platoşe de oţel. A'ala mi-a făcut semn din cap, de pe partea cealaltă a biroului, să mă duc. M-am ridicat şi am mers cu paşi repezi şi apăsaţi către biroul lui J. Am deschis uşa cu putere şi abia am apucat să văd feţele mirate, speriate chiar, ale amândurora. M-am oprit în faţa lui J şi fără să stau pe gânduri am ridicat unghia şi i-am repezit-o peste beregată. J a dus degrabă amândouă mâinile la gât ca şi cum ar fi vrut să astupe gaura care se căsca, apoi a rămas aşa vreo zece secunde, timp în care a început să horcăie şi să tragă fără speranţă aer în trup. A căzut în genunchi şi apoi s-a prăbuşit lat peste mocheta pufoasă. Am ieşit aşa cum am intrat, cu paşi repezi şi apăsaţi, fără să mă uit înapoi. Nicio clipă nu m-am gândit la ceea ce fac. Era un automatism, un automatism periculos care nu înţelegeam cum de se înfiripase în mine. De la izvorul lui Hoku? Sau venea mult mai de departe, din sămânţa de kinai?

Pe seară m-am dus pe vârful colinei să mă întâlnesc cu A'ala, eram curios ce avea să îmi spună. Dar nu a venit. M-a lăsat doar cu zeii. Cel cu zâmbetul larg din dreapta cerului clipea mulţumit...

Domnul J a fost primul, dar au urmat alţii, mulţi alţii. Toţi cei care îmi stăteau în cale într-un fel sau altul picau seceraţi cu beregata tăiată. Nu aveam emoţii, nu aveam remuşcări. Simţeam că ăsta e mersul lucrurilor, că aşa trebuie să fie pentru a înainta. Nu căutam înţelesuri. Asta puţin m-a speriat.
- De ce A'ala? De ce trebuie să fie aşa?
- Ştii foarte bine de ce, nu trebuie să îţi explic. Ai în tine ala. Ala te mână. Calea...

Am ezitat câteva secunde, apoi i-am pus lui A'ala o altă întrebare care mă măcina de foarte multă vreme.
- Eu nu mă uit niciodată înapoi! A'ala, toţi oamenii ăia mor?

A'ala m-a privit mirat, cu o faţă confuză, aşa cum nu o văzusem niciodată de când ne cunoşteam. Apoi a izbucnit în râs, într-un râs năvalnic cu sughiţuri...
- Eşti un wae, ala te mână... - a mai adăugat el, ca şi cum nu m-ar fi auzit, apoi s-a dezlipit de teiul bătrân şi a coborât uşor către oraş. Mâine am să-ţi aduc altă mea pehehi. Mana ta a crescut.

Şi A'ala a venit în ziua următoare cu un arc cu săgeţi. Nu părea să fie deloc unul obişnuit. Mi-a întins arcul, apoi tolba de piele moale în care stăteau frumos aliniate săgeţile. A'ala s-a lăsat pe iarbă într-un cot îndemnându-mă să le încerc. Am luat arcul şi l-am pipăit lung, mi-am plimbat degetele peste curburile lui, apoi i-am prins coarda între degete şi am mers împreună cu ea de la un capăt în altul. Îl simţeam în carne, părea să fie una cu palmele mele. A'ala zâmbea mulţumit.
- Vezi şi săgeţile...

Săgeţile erau o minune. Nu erau simple ustensile de ucis. Am luat una, i-am aşezat pana în mijlocul corzii, apoi vârful în centrul miezului de lemn. Săgeata era tubulară şi prin înlăuntrul ei se putea vedea până hăt departe, foarte departe, ca şi cum aş fi ţinut în mână o lunetă puternică.
- Ce e asta? Nu am mai întâlnit aşa ceva niciodată. Nici nu cred că există - am zâmbit la rându-mi. Asta e doar o iluzie, un crâmpei de imaginaţie cu care vrei să mă îmbii din motive numai de tine ştiute. Nu există asemenea instrumente...
- E nana, nana hononu, privirea adâncă... Şi nu vine din meşteşugirea săgeţii, vine din tine, săgeata doar te ajută să o conştientizezi. Nu uita că eşti un kinai, eşti un wae...
- Chiar crezi că pot vedea atât de departe? - l-am întrebat uluit pe A'ala.
- Chiar crezi că există un instrument care să vadă atât de adânc? - mi-a răspuns el tot cu o întrebare.

Erau minunate săgeţile lui A'ala. Nu doar că vedeam foarte departe, dar vedeam şi în interiorul lucrurilor. Unele interioare păreau liniştite şi frumoase din afară, dar înăuntru era multă mizerie. O vreme povestea m-a dat peste cap. Lumea mi-a părut dintr-o dată mult mai mare, simţindu-mă incapabil sa-i urmăresc contururile delicate ca ale unei forme fractale ample şi cu atât mai mult să fiu în stare să-i pătrund miezurile.

Dar starea interioară de kinai nu m-a părăsit. Am pus săgeţile în arc şi le-am folosit. Neînduplecat. Fără emoţii şi fără remuşcări. Nu căutam înţelesuri şi nu priveam înapoi. Cei loviţi se comportau asemenea lui J. Îşi duceau amândouă mâinile la gât încercând să desprindă săgeata. Rămâneau aşa, în picioare, preţ de câteva secunde, timp în care încercau zadarnic să tragă cu toată puterea aer în piept, apoi se prăbuşeau la pământ horcăind.
- Ai prins gustul mana. Ursul are să se păzească de-acuma. Se va ascunde. O să-ţi fie din ce în ce mai greu să-l găseşti. Cred că ai ajuns destul de departe... Aici e o cotitură, iar tu trebuie să urmăreşti ala. Mana şi mea pehehi nu-ţi mai folosesc la nimic...

Nu îl înţelegeam pe A'ala. De data aceasta nu era vorba să nu fi priceput vorbele, dar nu înţelegeam de ce mă întoarce din drum. Doar el îmi spusese, el îmi băgase în cap şi în sânge că sunt un kinai albastru, un wae. Că am şi mana şi mea pehehi pentru a mă lupta şi doborî pe oricine. Şi dintr-o dată nu mai eram? Atunci ce eram?
- De ce trebuie să opresc lupta A'ala? Nu mai sunt un kinai?

A'ala a încercat să îmi spună ceva, şi-a căutat cuvintele, nu le-a găsit, apoi a renunţat.
- Oamenii ăia, acolo sunt kāne ʻino - am spus eu furios. Trebuie să scăpăm lumea de oamenii răi, A'ala, nu putem să ne oprim tocmai acum.
- Pune mana deoparte şi caută ala - mi-a spus A'ala aşezând-mi o mână pe braţ. Închide ochii şi caută ala...

Am închis ochii dar în cap mi se învârtea lumea întreagă, exact ca într-un caleidoscop pentru copii. Un cilindru opac în interiorul căruia se găseau fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât piesele mici, viu colorate, să se adune la fiecare rotire în diverse îngemănări. Am deschis ochii şi i-am arătat lui A'ala clădirea cea mare.
- Acolo A'ala, nu-i putem lasă pe kāne ʻino acolo. Şi sunt atâţia, sunt atâtea case in pericol - am ţipat eu arătându-i oraşul care se pregătea să adoarmă. Clădirea aceea putem să o distrugem cu totul...
- Lasă clădirile, clădirile sunt doar stupi pentru albine şi trântori. Tu trebuie să cauţi matca. Matca nu stă acolo. Închide ochii şi caută ala. Urmăreşte-o...

Eram complet derutat.
- A'ala... dar oamenii, oamenii sunt...
- Lasă oamenii, nici oamenii nu contează, doar hopena contează.
- Atunci toate beregatele tăiate, toţi oamenii aceia cu săgeţile înfipte în gât, prăbuşindu-se horcăind la pământ...
- Da, da, nici oamenii aceia nu contează. Asta nu s-a întâmplat decât pentru a-ţi da seama cât de puternic eşti, atâta tot. Să înţelegi tu însuţi dacă poţi să urmezi ala şi să atingi hopena, ţelul...
- Care ţel, A'ala? Ce contează cu adevărat atunci?
- Ai închis ochii? Ai urmat ala?

Am închis ochii aproape strivindu-i. Mi-era necaz pentru că mă pregătisem atâta vreme pentru ceva ce avea să se schimbe complet şi să-mi fie de neînţeles. Brusc, cu ochii închişi am văzut stelele. Printre ele, ca un şarpe de apă, ala. Şarpele se răsucea printre stele ca o panglică de beteală printre globurile din brad. Apoi dintr-o dată şarpele a părut că se ridică cu capul deasupra cerului şi se cufundă în el, dispărând. Am deschis ochii. Stelele străluceau. A'ala aştepta să-i vorbesc despre hopena, dar nu eram în stare. Simţeam ceva, dar nu reuşeam să aşez lucrurile în rame pătrate. Lumea se învârtea în continuare ca într-un caleidoscop.
- Mauna!
- Muntele?

A'ala a clătinat din cap aprobator.
- Ştii bine A'ala că nimeni nu poate urca acolo. Toţi cei care au făcut-o s-au prăbuşit. Şi apoi eu sunt un kinai, eu m-am născut să lupt cu ursul, nu să urc muntele.
- Acela este ursul! - mi-a întors-o A'ala apăsat, atât de apăsat încât mi-am dat seama, că încă de la început acela fusese ţelul.

Am căzut pe gânduri. Mauna era o stâncă de piatră dreaptă, ieşită din miezul câmpiei ca un menhir uriaş, numai cremene tare şi ascuţită, care nu putea fi păşită. Încă o dată mă scormoneau întrebările privind mana şi mea peheni. La ce-mi foloseau? Care erau până la urmă armele mele? Mi-ar fi folosit în lupta cu mauna?

Am fost împreună cu A'ala şi am privit mauna de jos, de la baza ei. Am clătinat din cap în semn că nu. A'ala a clătinat în semn că da.
- Dar trebuie să mă pregătesc - am încercat eu un compromis.
- Eşti pregătit, eşti un kinai călit. Ai şi mana şi mea pehehi.
- Mana şi mea pehehi? Nu înţeleg nimic, A'ala. Nici vorbă să le am, nu mai am nimic. Nici măcar nu mă mai simt un kinai.

A'ala a zâmbit cum nu mai zâmbise demult.
- Asta pentru ca ai devenit unul matur şi nu mai simţi schimbarea. Hopena şi nana hononu sunt armele tale, acestea au fost dintotdeauna, dar abia acum începi să le simţi. Iar ala e puterea.

Lucrurile păreau să se limpezească.

A'ala a arătat cu privirea în susul stâncii. Am început să urc încet şi atent. Aveam cu mine şi privirea adâncă şi ţelul. Iar calea mă călăuzea. Nu mă uitam înapoi. Doar înainte, priveam cu grijă la fiecare colţ de piatră, la fiecare muchie ascuţită.
- Faci bine ce faci! - mi-a spus A'ala de undeva de jos, de la baza stâncii, iar glasul său abia se mai distingea.

Drumul nu era deloc uşor, dar am strâns din dinţi şi am împins lucrurile într-acolo unde îmi doream. Iar ele se aliniau cuminţi, ca o turmă de oi întorcându-se-n staul. La fiecare pas simţeam în ochi nana hononu, puterea de a vedea dincolo de contururi şi în talpă mana, puterea care se adunase în atâtea încleştări mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin profitabile. Până la urmă A'ala avea dreptate, nimic nu era cu adevărat mai important decât hopena, ţelul, şi ala, calea spre el. Restul erau doar pietre alunecate de pe mauna, pietre mărunte care se rostogoleau cu gălăgie la fiecare pas până jos de tot.

Când în fine am ajuns în vârf, A'ala mă aştepta surâzând. Am privit lumea din vârful lui mauna. Nu înţelesesem de ce trebuie să urc acolo ca să învăţ ce înseamnă cu adevărat un kinai, dar la o singură privire aruncată de jur împrejur, am priceput. De sus de acolo toate erau mici, neînsemnate, şi clădirea cea mare şi locurile şi oamenii. Doar înaltul şi depărtările erau la dimensiuni măsurabile...
- Cine eşti tu, A'ala?
- Ştii bine cine sunt - mi-a răspuns el ca un ecou.

Apoi m-a luat în braţe şi m-a strâns tare, atât de tare încât simţeam cum braţele lui, pulpele, pieptul, îmi intră în carne. Nu l-am mai văzut pe A'ala niciodată, dar în ziua aceea am înţeles în sfârşit că sunt un kinai...