Ieşeam pe poarta de la şcoală, treceam prin gangul care dădea la Teatrul Ion Creangă, făceam dreapta pe strada Piaţa Amzei şi ajungeam la intersecţia cu Magheru. Stăteam la semafor, întotdeauna la câţiva paşi de bordură şi aşteptam să se facă verde să pot traversa. Măream pasul când traversam, treceam pe lângă Cofetăria Casata şi imediat în clădirea din spatele ei, intram pe poarta mare cu două uşi mari de tablă. Acolo muncea tata. La Institutul de etnografie şi folclor al Academiei Române. Intram întotdeauna pe uşile mari de lemn de la intrarea principală, treceam de secretariat, salutam doamnele de acolo şi după ce făceam la stânga, mergeam pe un culoar lung până ajungeam la o uşă roşie.
Deşi ştiam că dincolo de ea e tata, nu intram niciodată fără să bat la uşă. Îmi răspundea vocea lui cu un "da" mai clar sau mai înfundat. Când era înfundat, un zâmbet larg îmi răsărea în suflet, ştiam că e în laborator.
Laboratorul era o cameră obscură, cu miros înţepător de revelator, cu multe tăvi şi tăviţe, cu o "masă" de călcat cu tablă de aluminiu pe care se uscau fotografiile, cu aparat de mărit, cu tot felul de ceasuri, cesuleţe, cleme, cleşti de metal sau de plastic, termometre, negative puse la uscat, lupe, în sfârşit, tot felul de chestii cu care un copil de şase ani se putea juca.
De obicei, lucrurile păreau simple. Scoteai filmul din aparat în întuneric, îl puneai pe o rolă specială de metal care ţinea pelicula la distanţă, puneai rola într-un fel de borcan de plastic negru, preparai substanţele de developat negative, le turnai în borcan, puneai un ceas la un anumit timp şi le lăsai în pace ceva timp. Te duceai la tăviţe, preparai substanţele pentru pozitiv şi pe urmă luai înapoi borcanul negru şi roteai de cilindrul de deasupra până suna ceasul. Când suna ceasul, scoteai negativul, îl puneai la uscat şi aşteptam.
Bine, de obicei nu aşteptam, mergeam la cofetărie să mâncăm "choux à la crème", o prăjitură cu cremă de vanilie care nu se găsea la cofetăria de la noi din cartier. Cu zâmbetul până la urechi, mergeam înapoi în laborator.
De multe ori îl vedeam neliniştit până când suna ceasul ăla. Rotea de cilindrul ăla cu o mişcare mecanică foarte precisă, nu se grăbea, deşi am înţeles mulţi ani mai târziu ce se petrecea în sufletul lui. Abia după ce vedea că negativul e în regulă, îl punea la uscat şi mergeam să mâncăm prăjitură.
Când ne întorceam, intram în laborator şi cu mişcări de aripi de libelulă apuca negativul de margini, îl punea în lumină şi se uita la el. Pe urmă mă întreba dacă rămân cu el în laborator sau mă duc în birou să mă joc cu lupele. De multe ori rămâneam. O dată a durat puţin cam mult, doar că am înţeles cu mult după ce m-am mărit.
A luat negativul, l-a pus în aparatul de mărit, a proiectat imaginea pe masa de mărit, a făcut nişte corecţii şi a stins lumina aparatului. A scos o hârtie fotografică şi a făcut expunerea, jucându-se cu degetele în lumina proiectată de aparat pe hârtie. Când s-a terminat expunerea, a luat repede hârtia, s-a dus la tăvile cu substanţe şi a aşteptat rezultatul. Când a văzut fotografia, a luat-o, s-a dus cu ea în lumina roşie şi a început să o studieze cu atenţie. A dat din cap uşor şi a reluat aceleaşi mişcări. Lumina aprinsă, lumina stinsă, hârtie, expunere, baletul cu degetele, developat, scurs, bec roşu, studiu. De fiecare dată, relua mişcarea cu şi mai multă atenţie, cu şi mai multă îndârjire. Nu s-a oprit preţ de vreo douăzeci de ori. La ultima încercare, etapa de studiu a durat mai mult. La sfârşit a zâmbit. A scurs fotografia şi apoi a pus-o la uscat pe masa cu tablă de aluminiu subţire.
Când l-am întrebat la un moment dat, nişte mulţi ani după revoluţie de ce nu mai face fotografii, mi-a răspuns "că nu e drept, tatule". Mi-a explicat că nu e drept că investiţia lui emoţională de câteva săptămâni (în condiţia în care mai eşti şi în deplasare), de la declanşare până la rezultat să fie egală cu investiţia emoţională a unui om care ţine un telefon în mână şi apasă pe un ecran. Mi-a explicat că e foarte împăcat cu lupta pe care fotografia a pierdut-o în faţa tehnologiei, dar că nu poate înghiţi.
Şi asta mi-a rămas în timpane. O fotografie este de fapt o investiţie emoţională. Un gând, o idee, o sclipire, o inspiraţie (un contact indirect al omului cu Divinitatea). Restul sunt poze.
Text de Emanuel Pârvu, fiul.
**
Fotografii de Emanuel Pârvu, tatăl:
