Bunul doctor din Varşovia (II)

Citeşte primul capitol din această carte aici.


Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.