Politici urbane în Bucureşti

Ceea ce se întâmplă astăzi cu Bucureştii este rezultatul unor politici urbane greşite care s-au derulat pe parcursul a mai bine de treizeci de ani. Probabil cândva imediat după marele cutremur din 1977, decizia lui Ceauşescu de a modifica radical faţa oraşului a început să devină obsesivă. Accesul la asemenea documente este încă dificil, dacă nu imposibil; cercetările de istorie orală pe care le-am făcut în deceniul trecut, intervievând arhitecţi care au fost implicaţi în proiectarea propriu zisă – urbanistică şi arhitecturală – sau chiar au fost în proximitatea centrilor decizionali ai anilor şaptezeci şi optzeci, dovedesc însă că deciziile de rescriere a întreg oraşul Bucureşti datează din acea perioadă. Ele au fost continuate cu „concursuri interne” în marile institute de proiectare bucureştene, ale căror rezultate parţiale au putut fi expuse publicului prin proceduri încă inexplicabile. Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” a expus astfel rezultatele propriului său concurs intern şi, după 1989, fiind tânăr preparator în şcoală, am mai găsit încă fragmente disparate, nearhivate, din aceste proiecte. Solicitând în 2003 participanţilor asemenea documente pentru un album al desfigurării Bucureştilor, aceştia au pretins că nu mai posedă nici un asemenea proiect.

Cert este că, după demolările masive din anii optzeci (aproximativ 485 hectare, echivalentul aproximativ al suprafeţei Veneţiei), urmate de reconstruiri pe conturul bulevardelor preconizate, dar nu şi în câmpul din spatele acestor faţade continue, anii nouăzeci au încercat să propună propriile soluţii de revitalizare urbană. Din nefericire, modul în care au fost organizate competiţiile destinate să regândească zona demolată, temele aberante şi climatul politic potrivnic (atunci, ca şi acum, foştii comunişti sunt în poziţii de conducere şi, printre ei, mulţi dintre participanţii la activitatea de demolare şi reconstrucţie din anii optzeci) au dus la rezultate nefericite. Fie utopice (1991), fie „doar” nerealiste (1995-6), concursurile perioadei au blocat în fapt dezvoltara urbană a oraşului.

După 1996, existenţa unui „masterplan”, cel rezultat din proiectul câştigător al lui Meinhard von Gerhan şi Joachim Zeiss, a condus la faza logică următoare: consituirea unei Agenţii de dezvoltare urbană Bucureşti 2000, prin licitaţie internaţională. Dar nu consorţiul german din spatele lui von Gerkhan a câştigat licitaţia, ci acela britanic, Central Bucharest Consortium Ltd., un grup de firme de diferite calibre, cu experienţă în revitalizarea urbană a unor oraşe scoţiene şi engleze (inclusiv Canary Warf din Londra). Aşa cum se întâmplă, am fost în imediata proximitate a evenimentelor, fiind rugat de grupul britanic să îi asist în negocierile cu primăria şi guvernul, în calitate de reprezentant în România al consorţiului. Schimbarea de regim din 1996 (când o total neexperimentată politic coaliţie de centru-dreapta a cîştigat alegerile) a făcut ca orice experienţă legată de concurs şi urmările sale să fie întreruptă. Negocierile cu primăria capitalei, sabotată intern de plecarea primarului Ciorbea drept prim-ministru, s-au desfăşurat fără răgaz, dar şi fără rezultate, până în 2000, când, în sfârşit, se reuşise formarea agenţiei şi împrumutarea banilor pentru demararea activităţii acesteia. Atunci, alegerile locale şi generale au schimbat din nou componenţa guvernului şi primarul general. Noul guvern are drept secretar de stat la lucrări publice pe directorul concursului din 1995-6, aşadar primul gest al acesteia a fost să oprească şi să anuleze activitatea agenţiei britanice,sub cuvânt că von Gerkhan, câştigătorul concursului, TREBUIE să fie cel care să constituie studiul. Această continuare nu s-a mai produs, aşadar singurul rezultat al concursului este blocarea studiilor serioase, cu fundament economic şi nu monden, despre dezvoltarea urbană a acestei imense zone de vid urban din centrul Bucureştilor. Nici măcar vizita în România, doi ani mai târziu, a lui von Gerkhan, spre a fi medaliat de preşedintele Iliescu (fost girant al concursului în 1995-6) şi discursul tăios al arhitectului german la eveniment (cerând mai puţin festivism steril, mai puţină vorbărie şi mai multă aplicare a proiectului în practică) nu au fost de natură să scoată din moartea clinică în care se află şi acum politica urbană a Bucureştilor. Lipsa de viziune şi de practică urbană în condiţiile economiei de piaţă, excesul de „rigorism” aparent principial al arhitecţilor şi urbaniştilor în defavoarea negocierilor cu actorii reali ai spaţiului public, lipsa de interes pentru temă a oamenilor politici – toate acestea concură la perpetuarea unei letargii în gândire.

Să presupunem însă că planul lui von Gerkhan ar fi devenit cu adevărat un masterplan după care, în absenţa criteriilor economice, s-ar fi ghidat prin forţă dezvoltarea zonei. El cerea, spre a fi pus în practică, 18 miliarde de dolari la costurile din 1999, majoritatea mergând în infrastructură. Desigur, suma este de patru, cinci ori mai mare decât toate investiţiile străine în România după 2000. Presupunerea că un city – uriaşe turnuri de birouri, cu funcţie pur estetică, de camuflare a Casei Republicii – s-ar fi ridicat acolo este sabotată, o ştim acum, şi de instabilitatea politică a ţării, care nu a reuşit să convingă investitorii străini. Recesiunea perioadei Bush jr şi circumspecţia investitorilor după 9/11/2001 a îndepărtat şi mai mult speranţele de investiţii în infrastructura naţională, pentru că dezvoltarea centrului trebuia să fie consecinţa logică a dezvoltării economice înseşi. Ea nu s-a produs la ritmul scontat, ceea ce face ca în Bucureşti, în momentul de faţă, să existe un excedent de spaţii de birouri de 70,000 mp. Dacă adăugăm acestor date şi dorinţa lui von Gerkhan de a transforma Piaţa Unirii într-un lac, în condiţiile în care dedesubtul acestei mari dale urbane se află două linii de metro şi albia artificială a râului Dâmboviţa, avem dinaintea ochilor caracterul utopic, anti+economic şi – pe alocuri – aberant al acestui „masterplan”. Şi toate acestea pentru că un grup de oameni, mânaţi de bune intenţii dar lipsiţi de orice experienţă a politicilor urbane într-o economie de piaţă, des-etatizată, au dorit să aibă un concurs internaţional „acasă”. A fost „frumos”, dar ne-a costat, până acum doar, un deceniu de amânare a rezolvării dramei Bucureştilor.

Şi, în plus, a produs propriile drame. Dincolo de reticenţa investitorilor britanici (şi germani, de altfel) de a mai contempla investiţii urbane în România, absenţa unor reglementări clare asupra zonei a produs în continuare disfuncţii oraşului şi prejudicii materiale şi morale arhitecţilor. Concursul pentru Catedrala Patriarhală din 2002 s-a făcut pornind de la premisa că sediul guvernului se va muta în perpetuu neterminata clădire a Bibliotecii Naţionale, de pe malul râului Dâmboviţa, iar Ministerul Justiţiei – în fostul supermarket Junior (sugerând astfel glume maliţioase despre vandabilitatea actului de justiţie în România). Criza este reală, atât sediul actual al guvernului, cât şi Palatul de Justiţie, fiind clădiri antebelice, zdruncinate sever de cutremure succesive. Mutarea în structuri care au rezultat din planul urbanistic al lui Ceausescu nu a fost de natură să atenueze criticile cu privire la simbolismul acestor asocieri, iar construirea catedralei patriarhale a bisericii ortodoxe române (cu peste 85% ca număr de credincioşi –biserica majoritară şi foarte puternică politic în România) în această învecinare nu avea cum să contribuie în bine. Las la o parte toate pasiunile şi scandalurile de presă născute de acest concurs, pe care l-am câştigat, după două faze (nu câştiga cine trebuie!).

Cert este că, după doi ani de tergiversări, s-a decis mutarea amplasamentului din proximitatea Pieţei Unirii într-un parc excentric, fără relevanţă urbană şi unde există un elegant mausoleu al „eroilor comunişti”, ridicat în 1957-9. Echipa câştigătoare a competiţiei a dispărut astfel din peisaj. Începutul acestui an a adus noi dezbateri publice şi proteste, întrucât parcul este sit istoric protejat, la fel ca şi monumentul. În ciuda necontestatei importanţe publice a catedralei, faptul că BOR refuză convieţuirea, pe care am propus-o public prin trei soluţii, cu acest monument funerar – repet: extrem de rafinat, în ciuda simbolisticii sale ambigui - şi cere demolarea acestui martor al unei epoci istorice revolute, dar de neignorat, nu este de natură să îi facă cinste. Cuvinte grele au fost rostite şi de o parte şi de alta, iar BOR forţează acum, prin intermediul unei procesiuni de fundare cu participarea Patriarhului Ecumenic, distrugerea monumentului pe care nu vrea să îl convertească.

Aceste bâlbâieli, concretizate în trei hotărâri de guvern care se contrazic reciproc în mai puţin de doi ani, sunt, repet, rezultatul inabilităţii de a produce şi susţine politici urbane coerente care să transceadă calendarul şi pasiunile electorale. Lipsa pregătirii profesionale a arhitecţilor şi urbaniştilor, a experienţei decizionale din partea administraţiei de la lucrări publice şi proteţia monumentelor şi proasta implicare a politicului spre a sabota, de pildă, rezultatele unui concurs naţional doar pentru că un client al partidului de guvernământ şi al BOR nu l-a câştigat – conform aranjamentelor de culise – iată tot atâtea impedimente în calea formulării unei politici urbane de schimbare radicală –de ansamblu sau de detaliu măcar – a soartei jalnice a zonei care a făcut obiectul concursului Bucureşti 2000. Vântul de schimbare nu a atins încă, decât superficial, capitala României.

Acolo unde economia de piaţă s-a putut manifesta în oarecare libertate – este vorba despre noile cartiere rezidenţiale ale noilor îmbogăţiţi de după 1989 – s-a construit mult, haotic şi la scară monumentală. Rezultatul este hilar şi ne arată că, în ciuda opiniilor contrare ale remarcabilei artiste slovene care este Marjetica Potrč, absenţa oricărui control asupra dezvoltării urbane nu este de natură să îmbunătăţească modul în care este edificat oraşul. În cazul Bucureştilor, nu este atât vorba despre absenţa ricărui control – devreme ce birocraţia urbanistică a primăriilor de sector este inimaginabilă, pe măsura doar a prostiei legislaţiei urbane care o legitimează. Mafiotizarea şi coruperea definitivă şi iremediabilă a sistemului de control asupra dezvoltării oraşului este de vină aici.

În fine, acestui peisaj macabru mai trebuie să îi adaug absenţa oricărei cercetări şi experimentări cu locuirea socială, asistată comunitar, cu acea „extreme housing” (Gans&Jelacic) – adăpostirea de urgenţă a celor fără locuinţă, de calamitate naturală – în mai bine de un deceniu. Nici comunităţile, nici statul nu îşi pun această problemă la modul serios. Investiţiile în locuinţe se fac în acelaşi sistem mafiotizat, necompetitiv, de selectare a proiectanţilor şi constructorilor, sub umbrela aceloraşi „blocuri” de apartamente. Construcţia lor acum costă – în condiţiile devierii unor sume importante spre comisioane şi bani pentru partidul de guvernământ – mai mult decât dacă statul ar achiziţiona, pentru cei pe care îi asistă, apartamente similare de pe piaţa imobiliară! Toată lumea ştie acest lucru, dar nici organizaţiile profesionale ale arhitecţilor, nici presa nu este capabilă să atragă atenţia public asupra acestor aberaţii. Primele – pentru că nu sunt capabile să ofere alternative serioase sau să finanţeze cercetarea asupra unor politici noi de locuinţe sociale viabile. Presa – pentru că nu are personal pregătit să investigheze piaţa imobiliară, construcţiile şi politicile urbane.

Peisajul destul de sumbru pe care l-am zugrăvit aici nu are, pentru Bucureşti cel puţin, soluţii imediate. Cele câteva proiecte alternative se petrec în afara capitalei, lateral faţă de calota de presiune a puterii politice, cu finanţări europene pe care aceasta nu le poate controla, sau pur şi simplu prin devotamentul câtorva arhitecţi care îşi sacrifică propria bunăastare spre a cerceta alternative la starea de fapt. Ştiu că alte capitale est-europene o duc mai bine din punctul de vedere al politicilor urbane. Dar ştiu de asemenea că schimbarea politicilor urbane presupune schimbarea politicii şi a politicienilor şi că, de fapt, din punctul meu de vedere, castrarea mafiei din construcţii nu se va putea face decât începând cu decapitarea hidrei de la putere.